Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 459/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 459/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 27/54/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 459
Ședința publică de la 19 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE T. Ț.
Judecător M. P.
Grefier C. C.
Pe rol, judecarea cererii de revizuire formulată de revizuienta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "C.F.R. MARFĂ" S.A., cu sediul ales la Sucursala Banat-Oltenia din C., ., jud. D., împotriva deciziei civile nr. 248 din 07 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatele D. D., domiciliată în Piatra O., ., jud. O., și B. P., cu domiciliul în ..
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns avocat P. R., reprezentându-le pe intimatele D. D. și B. P., lipsind revizuienta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "C.F.R. MARFĂ" S.A.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se următoarele: revizuienta a solicitat judecata în lipsă, potrivit art. 411 alin. 1 pct. 2 C.p.c., iar intimatele au depus întâmpinare ce a fost înregistrată sub nr. 5250/05.02.2014.
Constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra cererii de revizuire.
Avocat R. P., pentru intimate, a solicitat respingerea cererii de revizuire, cu acordarea cheltuielilor de judecată către intimate. A arătat că revizuient și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 509 C.p.c., iar în situația de fapt invocă aspectul că în apel nu s-a insistat în cererea de acordare a unor drepturi, ceea ce echivalează în opinia revizuientei cu o renunțare la un drept, însă renunțarea trebuia făcută în formă scrisă sau oral, în fața instanței.
CURTEA
Asupra cererii de revizuire, se constată următoarele:
Tribunalul O. prin sentința civilă nr.1192 de la 20.06.2013 a respins acțiunea formulată de reclamantele Dusceac D., CNP_, cu domiciliul în oraș Piatra – O., ., județul O. și B. P., CNP_, domiciliată în ., în contradictoriu cu pârâta SNTFM CFR MARFA SA – Sucursala Banat Oltenia, cu sediul în C., ., jud. D., având ca obiect drepturi salariale, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că reclamantele au fost salariatele pârâtei până la data de 08.07.2011 când au fost concediate în temeiul art. 65 din Codul muncii, conform deciziilor de concediere depuse la dosar.
Salarizarea personalului pârâtei începând cu anul 2011 s-a făcut în conformitate cu Contractul colectiv de muncă al SNTFM CFR Marfă SA pe anii 2011-2012 care la anexa 1 prevede salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare, suma de 700 lei – fila 84 dosar.
Reclamantele au solicitat diferențele de drepturi salariale rezultate din recalcularea salariului prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei în conformitate cu Contractul Colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, pentru perioada 01.01._11.
Din adresa nr.141/DDS/10.03.2011 emisă de Ministerul Muncii și Protecției Sociale – fila 56, rezultă că la data de 31.12.2010, Contractul Colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și-a încetat valabilitatea.
Astfel, nu a putut fi reținută în cauză apărarea reclamantelor în sensul prelungirii valabilității acestui contract potrivit dispozițiilor art.4 alin.2 din Contractul Colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, conform cărora dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni. Contractul invocat fiind denunțat de una din părțile semnatare la data de 17.11.2010, nu mai produce efecte la data de 01.01.2011 astfel încât pretențiile reclamantelor referitoare la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate la nivelul salariului de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a) din Contractul Colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pe perioada 01.01._11, au fost respinse ca neîntemeiate.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea salariului suplimentar pentru anul 2010, instanța a reținut că în conformitate cu art.30 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010, „pentru munca desfășurată în cursul unul an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Salariul suplimentar se poate acorda si trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de baza mediu lunar realizat. Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de pana la 10 % din fondul de salarii realizat lunar"
Art. 30 alin.3 din Contractul Colectiv de Munca menționat precizează o condiție pentru plata drepturilor solicitate, respectiv din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de pana la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar.
Din redactarea acestei dispoziții rezultă că acordarea acestui salariu nu reprezintă o obligație a angajatorului ci o posibilitate condiționată de existența fondurilor necesare, respectiv a veniturilor realizate.
Pârâta SNTFM „CFR Marfă” SA este o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii și unul dintre agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG 79/2001 și HG 134/2007, acte normative prin care i s-a impus obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli.
Or, veniturile realizate de pârâtă nu au asigurat acoperirea cheltuielilor, societatea pârâtă încheind exercițiile financiare cu pierderi astfel că nu a fost posibilă constituirea fondului necesar acordării salariului suplimentar. Nu se poate susține de către reclamante că pârâta a ignorat prevederile contractului colectiv de muncă în condițiile în care i-a fost impusă de legiuitor o anumită conduită financiar contabilă cu privire la încadrarea în anumite cheltuieli.
Caracterul obligatoriu al Contractului Colectiv de Muncă încheiat se analizează în raport de prevederile legale incidente astfel că în situația în care prevederea negociată contravine prevederilor legale are prioritate prevederea legală.
S-a reținut faptul ca aceste drepturi bănești au fost excluse din fondul de salarii chiar in momentul realizării bugetului de venituri si cheltuieli al societății. Concludente in acest sens sunt fundamentările bugetului de venituri si cheltuieli al CFR Marfă SA, aprobat de Guvernul României (depuse la dosar).
Acesta este și argumentul faptului că prin Actul adițional înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București sub nr.2548/04.06.2009 – filele 63-66, s-au adus modificări art. 30 din CCM la nivel de unitate 2009 - 2010, în sensul că partenerii sociali și-au exprimat acordul de voință cu privire la neacordarea salariului suplimentar pe anul 2010.
Pentru aceste considerente s-a apreciat că acțiunea formulată de reclamant privind plata salariului suplimentar pe anul 2010 este neîntemeiată.
Cu privire la cererea privind acordarea ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de C. pentru anii 2009 - 2010, sărbătorilor de P. pentru anul 2010, precum și premierea pentru de Ziua Feroviarului pentru anul 2010, instanța a reținut următoarele:
Definind contractul colectiv de muncă prin dispozițiile art. 229 alin. 1 din Codul Muncii, ca fiind acel contract prin care părțile stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum si alte drepturi si obligații ce decurg din raporturile de munca, legiuitorul stabilește prin dispozițiile ce urmează atât forța lui obligatorie, cât și relativitatea efectelor sale.
Astfel, potrivit alin. 4 al art. 229 din Codul Muncii, clauzele contractului colectiv, stabilite în limitele si condițiile prevăzute de lege, constituie legea părților, executarea contractului fiind, potrivit art. 148 alin. 1 din Legea 62/2011, obligatorie.
Această executare presupune respectarea drepturilor si obligațiilor asumate de părți, neîndeplinirea obligațiilor asumate atrăgând răspunderea celor vinovați.
În cercetarea respectării prevederilor sus menționate de către părțile implicate în prezentul litigiu, s-a constatat că între pârâta SNTFM CFR Marfă SA și salariații reprezentați de organizațiile sindicale, s-a încheiat CCM la nivel de unitate pe anul 2009-2010 prin care s-a stipulat că prevederile art.64 se aplică cu data de 01.01.2010.
Ulterior a fost încheiat Actul adițional la contractul colectiv de muncă al CFR Marfă SA pe anii 2009 – 2010, înregistrat la Direcția de Muncă si Solidaritate Socială a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009.
Din acest act rezultă că acordul de voința al părților a fost în sensul neacordării drepturilor pretinse de către reclamante în condițiile în care alin. ultim al art. 64 din Contractul colectiv de munca pe anul 2009 – 2010, deși conține prevederea potrivit căreia „se acorda ajutoare materiale cu ocazia sărbătorilor de Paste, C. si de Ziua Feroviarilor, se stipulează că toate drepturile decurgând din aplicarea acestui articol nu se aplică pentru 2010.
Astfel s-a reținut că prin actul adițional înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București s-au adus modificări art. 64 din CCM la nivel de unitate 2009 - 2010, în sensul că partenerii sociali și-au exprimat acordul de voință, în sensul că ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. nu se acordă în anul 2010 și totodată, prin același text faptul că „Premierea pentru Ziua Feroviarului nu se acordă pentru anul 2010”.
Așa fiind, ignorarea voinței părților cu scopul obținerii de către reclamante a unor foloase pe care chiar părțile au înțeles să nu le primească, reprezintă o încălcare a forței obligatorii a contractului, neexistând astfel nici un temei al pretențiilor salariatelor cu privire la sumele pretinse pentru anii 2009, 2010.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantele Dusceac D. și B. P. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate și obligarea intimatei la plata cheltuielilor efectuate la fond și în prezenta cale de atac.
În motivarea apelului au arătat că, în ceea ce privesc drepturile salariale, respectiv: salariul suplimentar pe anul 2010, ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paști-2010, C.-2009-2010 și Ziua Feroviarului-2010, apreciază că tribunalul O. a dat o greșită interpretare textelor de lege invocate.
Au arătat că s-au reținut în mod eronat prevederile CCM încheiat la nivel de unitate și nu așa cum a solicitat și cum era normal să rețină prevederile CCM la nivel de grup de unități și CCM la nivel de ramură transporturi, ambele superioare primului și care se aplică prioritar.
Au mai arătat că pârâta-intimată trebuia să respecte aceste contracte și să le acorde drepturile solicitate, calculate în conformitate cu prevederile art.30 și art.71 din CCM la nivel de grup de unități, ținând în același timp seama și de prevederile art.41, alin.3, lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, referitoare la salariul de bază minim brut de 700 lei, în funcție de care trebuia stabilit cuantumul drepturilor cuvenite pentru fiecare salariat.
Or, neconformându-se pârâta a încălcat și prevederile art.40 alin.2, art.236 alin.4 și art.253 Codul muncii.
Au apreciat că argumentul invocat în apărare de către pârâtă și însușit de către instanța de fond, în sensul că pentru plata salariului suplimentar nu s-a constituit fondul necesar, nu are relevanță, din moment ce obligația de a constitui fondul pentru plata acestui drept este stabilită tot în sarcina pârâtei. Aceasta nu poate să justifice încălcarea unei obligații prin încălcarea altei obligații asumate, să invoce propria culpă în nerespectarea obligațiilor ce îi reveneau.
În ceea ce privește cererea de acordare a diferențelor salariale potrivit art.41 (3) din CCM la nivel unic de ramură transporturi nr.722/2008, având în vedere adresa nr.141/DDS/10.03.2011, prin care intimata învederează denunțarea acestui contract de către Confederația Națională a Patronatului Român, nu au insistat, deoarece au fost disponibilizate și nu au avut cunoștință de acest aspect.
Pentru cele invocate, au solicitat a li se acorda drepturile nominalizate, actualizate cu rata inflației și dobânda legală aferentă, de la data nașterii dreptului până la data plății efective a sumelor de bani.
Au solicitat admiterea apelului în sensul celor arătate.
În drept au invocat prevederile art.466 (1), art.480 (2) și 411 (2) Cod pr.civilă.
Prin decizia civilă nr. 248 din 07 noiembrie 2013, Curtea de Apel C. a admis apelul formulat de apelantele-reclamante D. D. și B. P., împotriva sentinței civile nr.1192/20.06.2013, pronunțată de Tribunalul O., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA - SUCURSALA BANAT OLTENIA.
A anulat sentința în parte în sensul că a admis în parte acțiunea.
A obligat pârâta să plătească reclamantelor diferențele dintre drepturile salariale calculate la nivelul salariului minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi per anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 01.01._11, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației și dobânda legală aferentă începând cu data nașterii dreptului până la data achitării efective.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că hotărărea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză, fiind susceptibilă de anulare în baza prevederilor legale prevăzute de art.480 alin 2 Noul Cod Procedură Civilă.
Referitor la critica care vizează faptul că apelantelor nu le-ar fi aplicabile prevederile CCM la nivel de ramură și cel la nivel de grup de unități, întrucât nu ar fi membră a asociației patronale ce a participat la negocierea contractelor respective, s-au rețin următoarele:
Așa cum a reținut instanța de fond pe baza actelor aflate la dosar, apelantele figurează în anexele la acele contracte colective ca făcând parte dintre societățile cărora le sunt aplicabile contractele.
Deși a susținut că nu face parte din asociația patronală care a negociat și semnat acele contracte, intimata nu a produs nici o dovadă în acest sens, astfel că în mod temeinic și legal instanța de fond a înlăturat apărarea recurentei în acest sens.
Intimata s-a mai apărat în principal susținând că la nivel de unitate a fost încheiat un alt contract colectiv de muncă care nu prevede acordarea drepturilor respective și acesta s-ar aplica cu prioritate.
Critica nu poate fi primită deoarece potrivit art. 11 din legea nr. 130/1996, în vigoare la acea dată, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează: a) pentru toți salariații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel; c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
De asemenea, potrivit art. 8 alin. 4 din același act normativ, clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege, la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Concluzia care rezultă din coroborarea acestor prevederi este aceea că ori de câte ori un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior prevede anumite drepturi, clauzele respective se aplică salariaților din unitățile ce fac parte din domeniul respectiv, indiferent dacă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate sunt sau nu prevăzute drepturile respective, sau dacă în contractul încheiat la nivel inferior au fost prevăzute drepturi la acest nivel.
În speță, dreptul la salariul suplimentar a fost reglementat de art. 30 alin. 1 din CCM încheiat la nivel de grup de unități și, potrivit acestuia, pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv", iar potrivit art. 43 alin.2 litera a din CCM unic la nivel de ramură transporturi, valabil în anii 2008-2010 s-a prevăzut că "alte venituri sunt al 13 lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent și va fi acordat în primul semestru al anului următor".
Prevederea este deci una imperativă și nu una lăsată la latitudinea angajatorului așa cum susține intimata.
Este adevărat că în CCM încheiat la nivelul unității a fost folosită sintagma „poate” însă acest fapt nu înseamnă că acordarea acestui drept a fost lăsat la latitudinea absolută a angajatorului, date fiind prevederile legale enunțate anterior și prevederea expresă din CCM urile încheiate la nivel superior.
Expresia respectivă ar putea însemna doar faptul că acordarea dreptului respectiv este condiționată de îndeplinirea condițiilor prevăzute de CCM pentru acordarea lui, iar în speță recurenta nu a dovedit că nu ar fi fost îndeplinite acele condiții.
Recurenta a mai criticat sentința și cu privire la acordarea drepturilor cuvenite salariaților cu ocazia zilei de Paști 2010 și a Zilei Feroviarului 2010, critici care de asemenea nu sunt fondate.
Astfel, aceste drepturi au fost reglementate de art. 71 din CCM încheiat la nivel de grup de unități pentru anul 2006-2008, prelungit ulterior prin actul adițional nr. 629 din 04 01 2011, până la 31.01.2011, și art. 62 din CCM încheiat la nivelul unității pentru anii 2009-2010.
Este adevărat că prin actul adițional nr. 1804 din 29.04.2010 s-a prevăzut că aceste ajutoare nu se mai acordă pentru anul 2010, dar în CCM încheiat la nivel superior această prevedere nu a fost introdusă.
Astfel că drepturile respective au continuat să existe, cu atât mai mult cu cât în CCM încheiat la nivelul unității la art.2 alin. 2 părțile adică atât sindicatul cât și recurenta s-au obligat să nu susțină și să nu promoveze clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin CCM încheiate la nivel superior.
Cât privește faptul că determinarea acestor drepturi s-ar face de către consiliul de administrație, și că instanța s-ar fi substituit acestuia, Curtea reține că potrivit atât art. 71 din CCM încheiat la nivel de grup de unități cât și art. 62 din CCM încheiat la nivel de unitate, aceste ajutoare au fost stabilite în cuantum minim de un salariu la nivelul clasei 1 de salarizare, astfel că nici această critică nu este fondată.
Nefondată este și susținerea potrivit căreia acordarea acestor drepturi ar fi condiționată de existența unei situații financiare pozitive în momentul acordării, o asemenea condiționare neregăsindu-se în cuprinsul nici-unuia dintre CCM.
Nefondată este și critica referitoare la obligarea recurentei la plata sumelor actualizate ca și a dobânzi aferente.
Principiul reparării integrale a prejudiciului suferit ca urmare a neacordării drepturilor respective, impune acoperirea, atât a prejudiciului suferit ca urmare a devalorizării sumelor respective în raport de rata inflației, cât și a folosului nerealizat, ca urmare a plății cu întârziere.
Acest folos nerealizat cuprinde, în cazul obligațiilor având ca obiect o sumă de bani, dobânda legală, după cum prevede art. 1088 din vechiul cod civil și nu se referă doar la convențiile referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații neexecutate, obligația de plată a dobânzii existând indiferent de existența unei convenții în acest scop.
De altfel, chiar Codul Muncii, prin art. 166, prevede că întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Faptul ca s-a dispus și actualizarea sumelor în raport de rata inflației nu presupune o dublă despăgubire ci, așa cum a statuat și Curtea Constituțională, doar recuperarea creanței la valoarea ei reală, ceea ce este diferit de folosul nerealizat ca urmare a plății cu întârziere.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "C.F.R. MARFĂ" S.A.
În motivarea cererii, revizuienta a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamantele Dusceac D. și B. P. au solicitat instanței obligarea societății la plata diferenței de salariu calculat în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a CCM Unic la Nivel de R. Transporturi și drepturile efectiv plătite pentru perioada 01.01._11.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de fond – pagina 1 paragraf 1, 2, 3 și 4, societatea a arătat faptul că pretențiile reclamantelor sunt nefondate deoarece începând cu anul 2011 clasa unu de salarizare la S.N.T.F.M. C.F.R. MARFĂ S.A. a fost de 700 lei.
Mai mult, pentru anul 201 nu mai exista CCM Unic la Nivel de R. Transporturi, acesta încetându-și valabilitatea la 31.12.2010, astfel cum rezultă din actul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale nr. 141/DDS/10.03.2011.
Ca atare, în mod corect prin sentința nr. 1192/20.06.2013 instanța de fond a respins solicitările reclamantelor privind acest capăt de cerere.
Totodată, însăși reclamantele prin cererea de chemare în judecată au menționat că au solicitat diferența de salariu calculat în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru anul 2011 „conform art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010”, ca atare în baza unui contract ce și a încetat valabilitatea în anul 2010.
Împotriva sentinței nr. 1192/20.06.2013 reclamantele au declarat apel doar cu privire la capătul de cerere privind salariul suplimentar pe anul 2010, ajutorul material cu ocazia sărbătorii de P. pe anul 2010, a sărbătorii de C. pe anii 2009-2010 și pentru ajutorul material acordat pentru Ziua Feroviarului pe anul 2010.
În urma observării cererii de apel formulat de către reclamante, rezultă în mod clar că s-a solicitat instanței de judecată schimbarea în parte a sentinței atacate.
Mai mult, prin motivele de apel – pagina 2, punctul 2 – apelantele au menționat în mod clar că în ceea ce privește cererea de acordare a diferențelor salariale pe anul 2011 acestea nu mai insistă în acordarea acestor drepturi motivând că fiind disponibilizate nu aveau cunoștință de faptul că CCM Unic la Nivel de R. Transporturi a fost denunțat.
Deși în considerentele deciziei s-a reținut faptul că prin adresa nr. 141/DDS/10.03.2011 emisă de Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale (fila 56) CCM Unic la Nivel de R. Transporturi valabil pe anii 2008-2010 și-a încetat valabilitaea ca atare apărarea reclamantelor nu a putut fi reținută în cauza de față ulterior, în dispozitivul deciziei, instanța de judecată obligă în mod greșit societatea la plata diferenței de salariu calculată la nivelul salariului de baza minim brut de 700 lei în conformitate cu prevederile CCM Unic la Nivel de R. Transporturi pentru perioada 01.01._11.
De asemenea, instanța de apel în motivarea deciziei a reținut în mod corect că reclamantele au solicitat schimbarea în parte a sentinței, însă nu a ținut cont de renunțarea acestora la capătul de cerere privind acordarea diferenței de salariu pe anul 2011 și nici nu s-a pronunțat asupra renunțării acestora la judecată.
A considerat că în cauza de față sunt incidente dispozițiile art. 509 alin. 1 pct. 1 NCPC în sensul că instanța de apel „s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.
A solicitat admiterea cererii de revizuire, desființarea deciziei civile nr. 248/07.11.2013 a Curții de Apel C. și, reținând cauza spre rejudecarea apelului, să se pronunțe o singură hotărâre prin care să se modifice dispozitivul hotărârii și să se respingă apelul declarat de apelantele Dusceac D. și B. P. în sensul respingerii acțiunii privind obligarea societății la plata către reclamante a diferențelor dintre drepturile salariale calculate la nivelul salariului minim brut de 700 lei conform CCM Unic la Nivel de R. Transporturi pentru perioada 01.01._11.
Și-a întemeiat cererea de revizuire pe prevederile art. 509 alin. 1 pct. 1, art. 510, art. 511 alin. 1 N.C.p.c
Intimatele Dusceac D. și B. P. au depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.
Cererea de revizuire este fondată, cu următoarele precizări.
Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. 1 pct. 1 NCPC, revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.
Aceste dispoziții reprezintă o aplicare a principiului dreptului de dispoziție al părților prev. de art.9 NCPC potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, vizând inadvertențele dintre ceea ce s-a cerut și ceea ce instanța a pronunțat, și a principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului prev. de art. 22 alin.6 NCPC potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele investirii.
Curtea reține incidența în cauză a acestor dispoziții procedurale, având în vedere că intimatele reclamante prin cererea de chemare în judecată au solicitat primei instanțe obligarea pârâtei revizuiente la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate la nivelul salariului de bază minim brut de 700 lei conform art.41 alin.3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile efectiv plătite pe perioada 01.01._11 reactualizate cu rata inflației și dobânda aferentă; la plata salariului suplimentar pe anul 2010, ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de C. 2009-2010, P. 2010 și Ziua Feroviarului 2010, sume calculate cu respectarea disp.art.41 alin.3 lit a din același CCM.
Prin sentința civilă nr. 1192/20.06.2013 Tribunalul O. a respins în totalitate acțiunea iar reclamantele au înțeles să apeleze această hotărâre doar sub aspectul modului de soluționare a capătului de cerere privind salariul suplimentar pe anul 2010, ajutorul material cu ocazia sărbătorii de P. pe anul 2010 și sărbătorii de C. pe anii 2009-2010 și pentru ajutorul material acordat pentru Ziua Feroviarului pe anul 2010.
În cererea de apel acestea au menționat în mod expres că în ceea ce privește cererea de acordare a diferențelor salariale pe anul 2011, nu mai insistă în acordarea acestor drepturi motivând că fiind disponibilizate nu aveau cunoștință de faptul că CCM Unic la Nivel de R. Transporturi a fost denunțat.
Este adevărat că aceasta nu echivalează cu o renunțare la judecata acestui capăt de cerere în sensul disp.art.406 NCPC, însă din modul de exprimare rezultă că reclamantele nu au înțeles să investească instanța de apel cu o astfel de critică vizând modul de soluționare a acestui capăt de cerere de către prima instanță. Aceasta cu atât mai mult cu cât au și arătat motivele pentru care nu mai insistă în acordarea acestor diferențe salariale.
În atare situație instanța de apel, admițând apelul, anulând în parte sentința în sensul admiterii acestui capăt de cerere și obligând pârâta revizuientă la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate la nivelul salariului de bază minim brut de 700 lei conform art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile efectiv plătite pe perioada 01.01._11 reactualizate cu rata inflației și dobânda legală aferentă începând cu data nașterii dreptului până la data achitării efective, s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, depășind limitele investirii.
În raport de aceste precizări Curtea, reținând incidența în cauză a dispozițiilor procedurale menționate mai sus, admite cererea de revizuire și schimbă decizia pronunțată de instanța de apel în sensul că respinge apelul declarat de reclamantele D. D. și B. P. împotriva sentinței civile nr.1192/20.06.2013, pronunțată de Tribunalul O., în dosar nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de revizuire formulată de revizuienta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "C.F.R. MARFĂ" S.A., cu sediul ales la Sucursala Banat-Oltenia din C., ., jud. D., împotriva deciziei civile nr. 248 din 07 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatele D. D., domiciliată în Piatra O., ., jud. O., și B. P., cu domiciliul în com. Găneasa, ..
Schimbă decizia civilă în sensul că respinge apelul declarat de reclamantele D. D. și B. P. împotriva sentinței civile nr.1192/20.06.2013, pronunțată de Tribunalul O., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA - SUCURSALA BANAT OLTENIA.
Definitivă
Pronunțată în ședința publică de la 19 Februarie 2014
Președinte, T. Ț. | Judecător, M. P. | |
Grefier, C. C. |
Red. jud. M. P./10.03.2014
Tehnored. CC/5 ex.
Jud. apel I. V.
F. D.
Jud. fond O. M. P.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
