Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din 01-04-2015, Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 01-04-2015 în dosarul nr. 12823/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1723
Ședința publică de la 01 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE - M. M.
Judecător - Florența C. C.
Grefier - V. R.
X.X.X
Pe rol, judecarea apelului declarat de pârâta U. D. C., cu sediul în C., ., nr. 13, jud.D., împotriva sentinței civile nr. 4926 din 25 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intima reclamantă C. G., domiciliată în C., Al.2 Teilor, nr.9, județ D., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns apelanta pârâtă U. D. C., reprezentată de consilier juridic M.Moină și intimata reclamantă C. G., asistată de avocat L. Amanda.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat că apelul a fost declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, după care:
Instanța, constatând că nu mai sunt formulate alte cereri sau invocate excepții, a apreciat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul asupra apelului:
Consilier juridic M.Moină, pentru apelanta pârâtă, a expus oral motivele invocate în scris, în raport de care a pus concluzii de admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinței pronunțată de instanța de fond pentru că este contradictorie, este gresit motivată iar probatoriului administrat în cauză i s-a dat o interpretare incorectă.
Avocat A.L., pentru intimata reclamantă, a apreciat legală și temeinică sentința apelată și a solicitat respingerea apelului ca nefondat arătând că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr.4926 din 25 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._/63/2013, s-a respins excepția prescripției invocată de către pârâtă.
S-a admis în parte acțiunea precizată formulată de către reclamanta C. G., în contradictoriu cu pârâta U. D. C..
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv plătite, aferente contractelor individuale de muncă încheiate între părți, cu timp parțial, nr. 2278A/06.01.2011, nr. 8220A/30.09.2011 și nr. 504A/21.02.2012, precum și la 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției, instanța a respins-o din următoarele motive:
Reclamanta a încheiat primul contract cu nr.188A/01.02.2014 pentru perioada 01.03.2010 – 31.05.2010.
Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 27.08.2013.
D. cuprinsul contractului nu rezultă data scadenței salariului, pentru a se putea determina momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 268 din Codul muncii – Legea nr.53/2003, forma republicată și actualizată. În consecință, nu se poate stabili dacă termenul s-a împlinit.
Prin nicio probă pârâta nu a dovedit data scadenței salariului, pentru a se putea determina momentul de început al termenului de prescripție de trei ani.
Faptul că pentru primul contract s-a efectuat o plată parțială a salariului, conform ordinului de plată nr. 9873/14.06.2011, înscris depus la dosar de către pârâtă, valorează cu o recunoaștere - cauză de întrerupere a termenului de prescripție.
Astfel, de la 14.06.2011 curge un nou termen de trei ani și ca atare cererea a fost formulată în termen.
Următorul contract a vizat perioada 01.10.2010 – 31.01.2011, drepturile salariale neputând fi plătite decât cel mai devreme la 01.10.2010, acesta fiind momentul eventual al începerii termenului; până la 27.08.2013, data înregistrării cererii de chemare în judecată la Tribunal, nu au trecut trei ani.
În ceea ce privește tardivitatea, această excepție este una de procedură. Ea are în vedere nerespectarea unui termen procedural imperativ, peremptoriu. Prezenta acțiune nu este supusă unui astfel de termen. D. acest motiv, instanța a calificat excepția ca vizând prescripția.
Asupra fondului:
Reclamanta avea calitatea de tutore de practică pentru studenți, în baza celor cinci contracte încheiate, efectuată în cadrul liceului unde este profesor (Colegiul Național Economic "G. C." - C.), în derularea unui proiect POSDRU, de colaborare cu U. de Vest din Timișoara.
Potrivit prevederilor art.40 din Codul muncii ,,Organizarea corespunzătoare a activității revine angajatorului".
Culpa exclusivă a reclamantei nu a fost probată de pârâtă nici cu înscrisuri, nici prin declarația martorei încuviințate angajatorului, martor ce nu a declarat că ar putea indica cine este vinovat pentru situația creată.
Conform art. 272 din Codul muncii – Legea nr.53/2003, forma republicată și actualizată, „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.”
Cert este că supervizorul și, eventual, ceilalți factori de decizie implicați, din cadrul Universității, nu au dat indicațiile necesare, nu au tras la răspundere, nu au controlat pe salariatul reclamant. Aceste prerogative (prevăzute de art. 40 din Codul muncii) au fost neglijate de însuși angajatorul pârât. Astfel, instanța reține culpa comună la întocmirea defectuoasă a documentației.
D. înscrisurile depuse și din declarațiile coroborate ale martorilor rezultă că părțile nu și-au îndeplinit corespunzător sarcinile legate de întocmirea întregii documentații aferente derulării proiectului. Însă nu se poate stabili culpa exclusivă a vreunei părți ori gradul mai mare sau mai mic al vinovăției fiecăreia.
Instanța a reținut că au existat unele deficiențe în ceea ce privește procedura de predare și înregistrare a documentației în derularea proiectului, în sensul că atunci când se primea documentația nu se acorda un număr de înregistrare. Nu se poate astfel stabili când și în ce condiții se realiza circuitul actelor; nu se pot stabili condițiile de păstrare a documentației, etc.
Martorul încuviințat reclamantei nu a putut face dovada clară că reclamanta ar fi întocmit complet și corect înscrisurile necesare și că ar fi depus la timp documentația. Însă, s-a confirmat că actele au fost depuse.
Angajatorul are prerogativa de supraveghere și control asupra salariatului, dând îndrumările necesare desfășurării activității în condiții optime. Este cel care are obligația să asigure permanent condiții tehnice și organizatorice corespunzătoare desfășurării activității de către salariați.
Potrivit prevederilor art.159 din Codul muncii, pentru munca prestată, salariatul trebuie să fie remunerat. Dacă produsul muncii nu a fost corespunzător, neputând fi valorificat în relațiile angajatorului cu terții, acest lucru nu poate conduce la neplata salariatului, în condițiile în care angajatorul nu a uzat de nicio pârghie legală în asigurarea calității muncii.
Astfel, U. nu a efectuat niciun act din care să reiasă constatarea unei proaste calități a activității salariatului, nu l-a avertizat, măcar verbal, nu a sancționat salariatul etc.
Deși reclamanta a dovedit că a prestat activitate pentru pârâtă, nu i s-au plătit drepturile salariale integral. Ori, numai dacă reclamanta nu ar fi prestat deloc munca ce face obiectul contractelor individuale de muncă în discuție, neplata salariului ar fi fost justificată de inexistența unei cauze juridice.
Însă calitatea necorespunzătoare a activității, care nu a fost coordonată sau supravegheată în niciun fel de către angajator, nu conduce la posibilitatea neplății salariului în aceste condiții sau a diminuării, limitării ori restrângerii acestor drepturi.
Potrivit art. 168 din Codul muncii, "(1) Plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
(2) Statele de plată, precum și celelalte documente justificative se păstrează și se arhivează de către angajator în aceleași condiții și termene ca în cazul actelor contabile, conform legii."
Curtea Constituțională
1.
Textul de lege criticat stabilește modalitatea prin care poate fi probată plata salariilor, stabilind că aceasta se va face prin înscrisurile prevăzute de lege doveditoare ale efectuării plății. Autorul excepției, în calitate de angajator, este nemulțumit că nu poate folosi în sprijinul apărării sale proba cu martori, considerându-se discriminat în raport cu salariatul și îngrădit în exercitarea dreptului la apărare. Față de acestea, Curtea reține că textul de lege nu creează o situație discriminatorie sau favorizantă vreuneia dintre părțile contractului de muncă, ci pune doar în aplicare principiul general de drept comun prevăzut și de art. 1191 din Codul civil, potrivit căruia actele juridice se dovedesc prin înscrisuri, fiind exclusă proba cu martori. Această cerință nu vine decât să contribuie la protejarea siguranței raporturilor juridice dintre salariați și angajatori. De asemenea, nu este împiedicată nici exercitarea dreptului la apărare al angajatorului, întrucât acesta este cel care deține documentele justificative prevăzute de textul de lege criticat, fiind necesară și firească obligația acestuia de a prezenta aceste probe. (Dec. nr. 1.010/2010, M. Of. nr. 571/2010)... citeste mai departe (1-10)
G. C., Codul Muncii comentat si adnotat din 05-iun-2013, Rosetti International
Este evident că salariul trebuie plătit în condițiile prevăzute de textele Codului muncii reproduse anterior, dar este necesară și dovedirea (proba) acestei plăți.
Așa cum s-a reținut în practica judiciară, în caz de conflict de muncă, angajatorul are obligația de a dovedi că a plătit drepturile salariale cuvenite salariatului, iar proba acestei situații de fapt nu poate fi făcută decât „prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit”.258
Evidența este necesară și în ceea ce privește controlul efectuat de Inspecția Muncii. De aceea, documentele justificative trebuie păstrate și arhivate în aceleași condiții ca și actele contabile.
... citeste mai departe (-)
TICLEA A., Codul muncii comentat, editia a IV-a din 01-nov-2013, Universul Juridic
Curtea Constituțională
1.
Interdicția de a renunța, în tot sau în parte, la aceste drepturi, precum și nulitatea actelor de acceptare tacită a unor drepturi salariale diminuate, prevăzute de art. 38 și 165 [devenit art. 170 după republicare] din Codul muncii, sunt măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor. O astfel de măsură de protecție a salariaților nu poate fi considerată a fi un privilegiu, contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, atât timp cât ea se justifică în considerarea situației unei anume categorii sociale care reclamă o astfel de protecție. Totodată, nu sunt înfrânte prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. (Dec. nr. 494/2004, M. Of. nr. 59/2005)... citeste mai departe (1-2)
G. C., Codul Muncii comentat si adnotat din 05-iun-2013, Rosetti International
În interpretarea textului comentat, urmează să se aibă în vedere și dispozițiile art. 38 din Codul muncii care statornicesc: „salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege”.
Daca vrei sa cumperi cartea, vezi aici
TICLEA A., Codul muncii comentat, editia a IV-a din 01-nov-2013, Universul Juridic
Pârâta nu a făcut dovada, cu înscrisuri ori chiar cu alte mijloace de probă, că a achitat drepturile bănești integral.
Reclamanta nu se găsește în niciun raport de muncă ori de alt gen cu U. de Vest din Timișoara. Dacă aceasta din urmă nu a efectuat plata pentru proiect, acest aspect ține de relațiile dintre cele două universități și excede prezentului cadru procesual. Însă nu poate afecta în niciun fel raportul de muncă dintre reclamată și pârâta U. din C...
Primul contract intervenit între părți, nr. 188A/01.02.2010, pentru care s-a dovedit plata parțială a salariului, prevede în mod expres la art.2 alin 4 că "salariul se acordă numai în condițiile îndeplinirii integrale a sarcinilor individuale de muncă ale fiecărui salariat". Convenția este legal încheiată și necontestată de părți. Astfel, ea reprezintă "legea" părților.
În ceea ce privește acest contract, în situația prestării necorespunzătoare a îndatoririlor de serviciu, chiar dacă și angajatorul a dat dovadă de neglijență în exercitarea prerogativei de supraveghere și control, acesta din urmă are dreptul să nu achite salariul.
Această dispoziție expresă nu se regăsește însă și în conținutul celorlalte patru contracte individuale de muncă.
Prin răspunsul la întâmpinare reclamanta recunoaște că plata salariului aferentă celui de-al doilea contract, nr. 4678A/2010, a fost efectuată integral.
Prin urmare, în temeiul art. 159, art. 166 și art. 168 din Codul muncii, instanța a admis în parte acțiunea precizată, obligând pârâta să plătească reclamantei diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv plătite, aferente contractelor individuale de muncă încheiate între părți, cu timp parțial, nr. 2287A/06.01.2011, nr. 8220A/30.09.2011 și nr. 504A/21.02.2012.
A respins restul pretențiilor ca neîntemeiate.
Cuantumul drepturilor bănești va fi concret stabilit în faza executării hotărârii judecătorești, prin bună învoială între părți ori, în caz de neînțelegere, prin expertiză contabilă.
Întrucât partea ce cade în pretenții este obligată la plata cheltuielilor de judecată, instanța, având în vedere cererea dovedită a reclamantei, în temeiul prevederilor art. 453 Cod pr. civ., a obligat pârâta U. D. C. la plata sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta U. D. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, pârâtă a susținut că instanța de fond a reținut faptul că pârâta nu a probat culpa exclusivă a reclamantei nici cu înscrisuri, nici prin declarația martorei încuviințate angajatorului.
O astfel de motivație este contrazisă de însuși probatoriul administrat în cauză prin care angajatorul a demonstrat culpa exclusivă a reclamantei în încetarea efectuării plăților salariale în cazul contractelor nr. 2287/A/06.01.2011, nr.8220/A/30.09,2011 și nr. 504/A/21.02.2012.
Astfel, înscrisurile depuse de către subscrisa U. din C., dovedesc lipsa pe rapoartele de activitate sau pe fișele de evaluare întocmite de către tutora C. G. a semnăturilor conducătorului de proiect, a supervizorului și chiar a propriei semnături, situație în care actele respective au fost considerate N. de către angajator și, pe cale de consecință, nu aveau cum să constituie un fundament al vreunei situații de plată.
Culpabilizarea de către instanța de fond a supervizorului și a celorlalți „factori de decizie" din Universitate care n-ar fi dat indicațiile necesare și n-au tras la răspundere tutorii implicați în program nu exclude, din punctul său de vedere, culpa evidentă a acestora în întocmirea defectuoasă a documentelor, predarea lor cu întârziere la Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic" sau chiar nedepunerea lor.
Motivarea culpei comune respinge, din start, soluția de admitere a cererii de chemare în judecată a reclamantei C. G. pentru că dacă partea e în culpă nu poate emite pretenții „nemo auditur propriam turpitudinem allegans".
Prin hotărârea de la fond, deși se ajunge la concluzia că (și) reclamanta e culpabilă, așa cum ar fi rezultat din probatoriul administrat, nu poate însă să individualizeze culpa exclusivă a vreunei părți și nici să cuantifice gradul mai mare sau mai mic al vinovăției fiecăreia.
Dacă nu s-a putut realiza de către instanță astfel de determinări, precum și răspunderile fiecărei părți, nu înțelegem atunci de ce toată culpa s-a localizat la angajator care trebuie să-i plătească salariatului vinovat de neîndeplinirea activităților profesionale drepturile bănești pretinse?
2. înscrisurile și declarațiile martorilor au fost examinate și apreciate de către instanța de fond în contextul pronunțării din dosarul nr._/63/2013 (reclamant N. Cramen M.), ceea ce nu-i corect procedural pentru că în dosarul de fată al cauzei C. G. probele au demonstrat cu certitudine vinovăția acesteia.
Lipsa de semnătură a reclamantei pe documente, lipsa semnăturilor supervizorului și directorului de proiect, depunerea cu întârziere a rapoartelor și a fișelor de activitate au fost confirmate în dosar de martorele P. M. expert în program și Băndoi A., supervizorul proiectului.
Mai convingătoare probe ca declarațiile acestor două cadre didactice nici nu se puteau administra.
3.S-a acceptat de către instanța de fond faptul că „un produs al muncii
necorespunzător" poate fi plătit de către angajator .
Dacă angajatorul nu l-a sancționat pe salariat, chiar dacă acesta a produs un rebut al muncii, entitatea era obligată să-i plătească acestuia drepturile salariale, indiferent de rezultatul muncii, așa cum stabilește instanța prin hotărârea pe care o criticăm și care nu poate fi validată în apel.
4. Dacă angajatorul a trebuit să fie obligat la plata salariilor pretinse prin acțiune, trebuia să i se găsească o culpă și chiar a fost găsită: nu a dat numere de ordine la documentația primită de la tutore.
D. nou un raționament greșit din partea completului de judecată pentru că lipsa numerelor de înregistrare pe actele salariatei poate avea semnificațiile culpei exclusive a acesteia, care, fie: 1) n-a depus niciodată documentația; 2) a încercat să depună documentația, dar fiind incompletă sub aspectul lipsei semnăturilor celor competenți, nu i-a fost înregistrată la Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic; 3) n-a conștientizat faptul că obținerea unui număr de înregistrare pe documentație este singurul mijloc de probă al confirmării activității sale, interesul acesteia, al tutorei, la înregistrarea actelor fiind determinant în raport de obligația angajatorului privind înregistrarea materialelor.
5.Pârâta mai susține că i se mai reproșează prevederile diferite ale contractelor de muncă în sensul că numai contractul nr.188/A/01.02.2010 ar fi fost legal încheiat cu privire la acordarea salariului numai în condițiile îndeplinirii integrale a sarcinilor de serviciu, celelalte patru contracte neavând expres stipulată o astfel de clauză.
Nimic mai fals decât o asemenea motivație pentru că și celelalte contracte prevăd obligativitatea muncii efective ca o condiție a plății salariului.
6. Se susține în hotărâre că reclamanta a prestat activitate pentru pârâtă și că nu i-au fost plătite drepturile salariale.
Greșită o astfel de motivație pentru că nu există nicio probă de natură să demonstreze activitatea reclamantei, ci dimpotrivă, martorii și înscrisurile demonstrează lipsa acestei activități coroborată cu neîntocmirea documentelor aferente.
Așa fiind, cauza juridică ce i-a determinat refuzul la plată pentru cele trei contracte anterior menționate a fost generată de lipsa oricărei prestații din partea tutorei.
Invocarea, cu obstinație, a lipsei supravegherii activității de către angajator sau a coordonării proiectului nu a fost demonstrată în dosar pentru că o astfel de supraveghere nici nu era necesară. Cadrele didactice implicate știau ce aveau de făcut, dar multe dintre acestea, printre care și C. G., s-au dovedit extrem de superficiale în abordarea activităților și n-au realizat nimic sau aproape nimic, așa cum „vorbesc" actele depuse de noi în dosarul cauzei și cum au și confirmat în instanță cele două martore A. Băndoi și P. M., participante în mod direct la proiect.
Pârâta solicită admiterea apelului și schimbarea hotărârii, în sensul respingerii acțiunii.
În drept a invocat dispozițiile art.466 cod procedură civilă.
Curtea, analizând sentința prin prisma criticilor invocate în apel, a apărărilor formulate, a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, constată că apelul este nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:
Instanțele au fost investite de reclamanta C. G. cu o acțiune pentru plata drepturilor salariale ce i se cuvin în baza unor contracte de muncă încheiate cu pârâta U. din C..
Reclamanta a deținut funcția de tutore de practică pedagogică organizată de pârâtă, prin Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic, în cadrul proiectului „Practica pentru educația viitorului” desfășurat în colaborarea cu partener I, cu U. de Vest Timișoara.
Reclamanta a enumerat contractele încheiate cu pârâta și a susținut că a primit o plată parțială iar prin precizarea depusă la fila 10 dosar fond a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 7970,20 lei reprezentând diferența dintre suma cuvenită (9670 lei) și suma efectiv plătită (1700 lei), sume calculate în conformitate cu art.2 din Contractul Individual de Muncă 188 A/01.02.2010 și literele H și J din celelalte contracte.
În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.159 și 40 Codul muncii.
Soluția adoptată de prima instanță este legală și temeinică, fiind judicios argumentată în raport de probele administrate în cauză.
Potrivit art.40 din Codul Muncii „Organizarea corespunzătoare a activității revine angajatorului” iar potrivit art.159 Codul muncii, pentru munca prestată, salariatul trebuie să fie remunerat.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, apelanta pârâtă recunoaște existența celor cinci contracte de muncă încheiate cu reclamanta, precum și faptul că doar contractul 2287 A/2011 și 504 A/2010 nu au fost plătite, iar Contractul 8220 A/2011 a fost plătit parțial pentru un număr de 10 ore prin ordinul de plată 7399/13.05.2013.
Susține de asemeni pârâta că neplata drepturilor bănești în totalitate se datorează în primul rând unei cauze obiective, respectiv neonorarea cererilor de rambursare a cheltuielilor de către U. de Vest Timișoara, inițiatorul și coordonatorul programului, precum și unei cauze subiective, respectiv nedepunerea documentelor de desfășurare a practicii pedagogice de către reclamantă pentru perioada 01.03.2011 – 31.05.2011.
Prima instanță a valorificat probele administrate, înscrisuri și depoziții de martori și a concluzionat că nu se poate stabili culpa exclusivă a vreunei părți ori gradul mai mare sau mai mic al vinovăției fiecăreia, și anume din partea pârâtei au existat unele deficiențe în ceea ce privește procedura de predare și înregistrare a documentației, iar reclamanta nu a făcut dovada că a depus la timp înscrisurile necesare.
Instanța de apel își însușește opinia primei instanțe că angajatorul are prerogativa de supraveghere și control a salariatului, dă îndrumările necesare desfășurării activității în condiții optime, asigură permanent condiții tehnice și organizarea corespunzătoare desfășurării activității de către salariat.
În condițiile în care produsul muncii a fost necorespunzător, acest lucru nu conduce la neplata salariatului, a diminuării, limitării ori restrângerii acestor drepturi, angajatorul având alte pârghii pentru sancționarea salariatului.
D. acest motiv nu poate fi primită critica apelantei pârâte că nu are nicio culpă în neplata drepturilor salariale reclamantei. De altfel, chiar din declarația martorei propusă de către pârâtă, audiată de prima instanță, nu rezultă cu certitudine că reclamantei îi revine în totalitate culpa neonorării la plată a activității desfășurată de aceasta, instanța de fond neputând să cuantifice gradul de culpă mai mare sau mai mic al fiecărei părți.
De altfel, pârâta apelantă nu mai invocă în apel aceleași apărări ca acelea formulate în întâmpinare, cu trimitere la nerambursarea cheltuielilor de către U. de Vest, ci face referiri la alte cauze, aspecte ce exced obiectului dedus judecății.
S-a reținut de asemenea incidența în speță a dispozițiilor art.168 Codul muncii potrivit cărora „(1) Plata salariului se dovedește prin semnarea ștatului de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății de către salariatul îndreptățit.
(2) Statele de plată, precum și celelalte documente justificative se păstrează și se arhivează de către angajator în aceleași condiții și termene ca în cazul actelor contabile, conform legii”.
Pârâta apelantă recunoaște că a efectuat o plată parțială, însă deși contestă cuantumul sumelor pretinse de reclamantă, nu face nici o dovadă în sensul celor pretinse.
Față de considerentele mai sus expuse, Curtea apreciază criticile formulate neîntemeiate, sentința este legală și temeinică și urmează a fi menținută și în baza art.48 alin.1 cod procedură civilă apelul urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta U. D. C., cu sediul în C., ., nr. 13, jud.D., împotriva sentinței civile nr.4926 din 25 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intima reclamantă C. G., domiciliată în C., Al.2 Teilor, nr.9, județ D., având ca obiect drepturi bănești.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 01 Aprilie 2015.
Președinte, M. M. | Judecător, Florența C. C. | |
Grefier, V. R. |
Red.jud.M.M.
Tehn.MC/4 ex.
Data red.07.05.2015
j.f. M.G.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 582/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
