Conflict de muncă. Decizia nr. 1722/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1722/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 06-11-2013 în dosarul nr. 12189/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1722/2013
Ședința publică de la 06 Noiembrie 2013
Completul compus din:
Președinte N. C. M.
Judecător C. B.
Judecător S. P.
Grefier C.-M. Ș.
Pe rol fiind judecarea cauzei având ca obiect litigiu de muncă – drepturi bănești, privind recursul declarat de S. „C. Marfă” SA – Sucursala M., în nume propriu și pentru S. „C. Marfă” SA București, împotriva sentinței civile nr. 2265/18.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, intimat fiind V. I..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă S. A. pentru intimat, lipsă reprezentantul legal al recurentei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanței că este primul termen de judecată, s-a depus întâmpinare ce a fost comunicată, iar prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Președintele completului de judecată dă citire raportului asupra recursului, potrivit căruia acesta este declarat în termen și motivat.
Avocat S. A. pentru intimat depune la dosar împuternicire avocațială și învederează instanței că nu are de formulat cereri prealabile, solicitând acordarea cuvântului în dezbateri.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat S. A. pentru intimat, având cuvântul, arată că dintr-o eroare regretabilă instanța de fond a acordat intimatului o sumă mai mare decât cea indicată în acțiune, motiv pentru care solicită admiterea în parte a recursului. Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr._, reclamantul V. I. a chemat în judecată pe pârâții S. „C. MARFĂ” SA București și S. „C. MARFĂ”SA Sucursala Iași, solicitând obligarea acestora la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite reclamantului prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din CCM la nivel de R. Transporturi valabil pentru 2008-2012.
De asemenea, a solicitat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, conform chitanței anexate.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat faptul că a fost salariat la S. Marfă Iași, în baza contractului individual de muncă încheiat și înregistrat sub nr. 606/31.05.2006 în registrul general de evidență a salariaților și actelor adiționale la contractul individual de muncă nr. 1179/31.10.2006; nr. 186/22.04.2010; nr. 1458/01.11.2007; nr. 1203/03.07.2008, nr. 587/14.04.2008; nr. 63/04.03.2010; nr. 6-A1.1/1184/10.03.2010; nr. 6-A1.1/1672/02.04.2010; 6-A1.2/6479/03.12.2010; nr. 729/14.07.2011; nr.453/26.04.2012.
Pentru anii 2009 și 2010 au fost negociate și încheiate contracte colective de muncă între S. C. MARFĂ SA și sindicatele reprezentative ale salariaților, prin care s-au acordat drepturi salariale, prime și alte sporuri.
Astfel, prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de R. Transporturi aplicabil pentru anii 2008-2010, s-au stabilit conform art. 41 coeficienți minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați în ramura transporturi.
La alin. 3 lit. a al aceluiași articol este prevăzut că "Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4.12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta".
Pentru a contura și mai mult aceste clauze și a nu fi altfel interpretate, părțile stabilesc de comun acord următoarele: "Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulat la art.40 pct.3 lit. a) pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respective, iar la stabilirea salariilor de baza minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienți minimi de ierarhizare stabiliți la art.40 pct. l din contractul de munca, așa cum au fost înscrise la lit. b) al aceluiași alineat”.
Așadar, potrivit acestor dispoziții contractuale, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1.01.2008 este de 700 lei, la care se adaugă sporurile prevăzute de art. 43 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi.
Cu toate că dispozițiile Contractului Colectiv sunt imperative, iar Contractele colective de muncă la nivel de societate nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilite în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate conține dispoziții inferioare Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi.
Din Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi prevede că salariul de bază minim brut este de 700 lei, Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate prevede ca acesta este de 570 lei începând cu 01.07.2008 și de 600 lei începând cu 21.04.2010 (Anexa 1 din Contractul Colectiv la nivel de unitate.
D. urmare, exista o încălcare a prevederilor Contractului Colectiv la nivel de ramură transporturi tocmai prin stabilirea în Contractul Colectiv la nivel de unitate a unor dispoziții inferioare contractului superior, aspect interzis de Codul Muncii.
Aceasta încălcare a prevederilor din Contractul Colectiv la nivel de ramură transporturi a condus la calcularea unor drepturi salariale inferioare celor care s-ar fi cuvenit angajaților și, prin urmare, prejudicierea acestora, prin aplicarea coeficienților de ierarhizare specifici clasei de salarizare la un salariu minim brut inferior celui negociat.
Așa cum reiese din grilele de salarizare și fluturașii de salarizare pentru reclamant, a solicitat instanței de judecata să constate faptul că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin CCM la nivel de unitate, CCM la nivel de R. Transporturi.
Potrivit prevederilor Titlului VIII (art. 229-230) din Codul muncii aprobat prin Legea nr. 53/2003 și ale Legii nr. 62/2011 privind CCM, cu modificările și completările ulterioare, angajatorii sau organizația patronală, de o parte, și salariații reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, încheie anual contracte colective de muncă. Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
În temeiul art. 1270 Cod civil, contractele colective de muncă au putere de lege între părți, iar potrivit art. 148 alin 1 din Legea nr. 52/2011 executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părți.
Odată înregistrate la Direcția de Muncă, Solidaritate Sociala și Familiei, singura instituție căreia îi incubă obligația verificării în sensul conformității cu legea, aceste acte devin obligatorii și își răsfrâng efectele asupra tuturor subiecților de drept. Ceea ce se stabilește prin Contractul Colectiv de Muncă sunt anumite drepturi convenite de către părți care nu sunt tratate de dispozițiile legale, drepturi convenționale, suplimentare și odată negociate, devin obligatorii.
De asemenea, potrivit dispozițiilor alin. 3 al art. 132 din Legea nr. 162/2011, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar alin.2 al aceluiași articol prevede că "La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal".
Fiind drepturi salariale neplătite, conform art. 166 alin 4 Codul muncii, se impune actualizarea cu indicele de inflație la data plății a sumelor cuvenite, în vederea acoperirii prejudiciului cauzat de devalorizarea generate de creșterea inflației.
În consecință, reclamantul a solicitat instanței de judecată să constate culpa pârâtelor, să admită cererea așa cum a fost formulată și, pe cale de consecință, să le oblige la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioadele menționate, drepturi stabilite și câștigate prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de societate și la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar și neacordate, drepturi bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite reclamantului prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din CCM la Nivel de R. Transporturi valabil pentru 2008-2010, pentru perioada aprilie 2009 și până la 01.01.2011, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței anexate.
Ulterior reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând obligarea pârâtelor și la plata salariului suplimentar pe anii 2009 și 2010, actualizat cu rata inflației la data plății efective.
S.-C. Marfă SA- Sucursala M. Iași, în nume propriu și în numele și pentru S. C. Marfă SA București, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii și a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în baza dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii.
Referitor la capătul de cerere prin care se solicita salariul suplimentar aferent anului 2010, a solicitat a fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamantul solicită salariul suplimentar în baza CCM la nivel de G. de Unități, ori aplicabil în speță este CCM la nivel de unitate întrucât, conform dispozițiilor art. 247 din Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Prevederile contractelor colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 și 2010 reprezintă acordul de voință al părților care, fiind și semnatare ale contractelor la nivel de grup de unități pot conveni suspendarea sau acordarea unor drepturi pentru anii 2009 și 2010, iar aceste convenții semnate de ambii parteneri de negocieri sunt opozabile părților care l-au semnat.
Clauzele din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate încetează să-și mai producă efectele doar în situația în care se constată nulitatea însă, pentru constatarea nulității unor clauze din CCM există o reglementare expresă prevăzută la art. 142 din Legea dialogului social nr. 62/2011, care nu a fost parcursă în speță.
Astfel, la data de 21.04. 2010 a fost înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale București actul adițional, prin care CCM la nivel de unitate pentru anul 2009 a fost prelungit până la data de 31.01.2011.
În conținutul actului adițional, în urma discuțiilor purtate între administrație și sindicatele reprezentative, la art. 30 alin 1 s-a stabilit clar că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
În consecință, pârâtele au solicitat să se constate că prevederile contractelor colective de muncă la nivel de unitate pentru anul 2009- 2010 reprezintă acordul de voință al părților care pot conveni suspendarea ori neacordarea unor drepturi, iar aceste convenții semnate de ambii parteneri de negocieri sunt opozabile părților care l-au semnat.
Referitor la capătul de cerere privind salariul suplimentar pentru anul 2009 solicită a fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
În speță este aplicabil CCM la nivel de unitate pentru anul 2009.
Textele relevante acordării salariului suplimentar sunt cuprinse în art. 30 din CCM și au următorul conținut: ,,(l)Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
După cum rezultă din cuprinsul textului, convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar specificându-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii acestui salariu devine drept efectiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de pana la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Aceste trimiteri trebuie corelate însă cu modul de funcționare a oricărei societăți comerciale și cu principiile evidențelor contabile ale acestora.
S. C. Marfă S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub
autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2008.
Astfel, în lipsa unei dispoziții legale care să acopere ipoteza acordării drepturilor bănești stabilite prin CCM care nu sunt prevăzute în actul normativ de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli al S. C. Marfă SA și pentru care nu au fost alocate fonduri, devine inaplicabil textul din CCM.
În consecința, pârâții au considerat că instanța nu poate interveni în voința părților, dând o interpretare diferită de cea care s-a dorit și s-a agreat de partenerii sociali, cu privire la prevederi ale contractului colectiv de muncă sau adăugând la acesta, pentru că ar institui un drept absolut al salariatului, drept ce depășește condițiile și limitele prevăzute de lege și de contractele colective de muncă.
Față de cele de mai sus, au solicitat respingerea cererii inițiale și a celei completatoare.
Prin sentința civilă nr. 2265/18.06.2013, Tribunalul Iași a dispus:
A respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta S. C. Marfă SA - Sucursala Iași.
A admis acțiunea formulată și completată de reclamantul V. I. în contradictoriu cu pârâtele S. C. Marfă SA București și S. C. Marfă SA Sucursala Iași.
A obligat pârâtele să plătească reclamantului diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru 01.01._10, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
A obligat pârâtele să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010, actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
A respins cererile reclamantului de obligare a pârâtelor la plata diferențelor de drepturi salariale aferente anilor 2011 și 2012, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în capătul de inițial, tribunalul a constatat că este neîntemeiată.
Astfel, prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite reclamantului prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din CCM la nivel de Ramura Transporturi valabil pentru 2008-2012.
Conform dispozițiilor art. 268 alin 1 lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator. Având în vedere data nașterii dreptului la acțiune și data înregistrării prezentei cereri, tribunalul a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată, și a respins-o.
Pe fond, tribunalul a reținut că reclamantul a fost salariatul pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători „C. Călători” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de Călători Iași.
Prin acțiunea formulată și completată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar aferent anilor 2009 – 2010 în funcție de perioada efectiv lucrată și a diferențelor dintre salariile calculate în raport de salariul de bază minim brut lunar de 700 lei și cele calculate în raport de salariul de bază de 570 și la plata salariului suplimentar pentru anii 2009 și 2010. De asemenea, reclamantul a solicitat actualizarea sumelor cu rata inflației și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei prevăzut de art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi și drepturile salariale efectiv încasate, pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată.
Astfel, la M.M.S.S.F. a fost înregistrat, sub nr. 722/03/24.01.2008, contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010. Potrivit disp. art. 4 alin. 1 din acest contract, „prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic”. Din cuprinsul anexei nr. 5 la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 rezultă că acest contract se aplică și la nivel pârâtei SNTFC C. CĂLĂTORI S.A.
Potrivit disp. art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Potrivit contractului colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010 încheiat la nivel de unitate, salariul de bază brut lunar, corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost de 570 lei, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 1708/21.04.2010 s-a stabilit că salariul de bază brut lunar corespunzător clasei 1 de salarizare este de 600 lei.
În consecință, tribunalul a reținut că pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, salariul de bază brut lunar, corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate la un nivel mai mic cel stabilit prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010.
Raportat și la prevederile art. 238, art. 241 și art. 243 Codul muncii (forma în vigoare în anii 2009 – 2010), tribunalul a reținut că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, în mod greșit drepturile salariale cuvenite reclamantului pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010 fiind stabilite în funcție de salariul minim brut de 570 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și nu în funcție de salariul minim brut de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (ramură transporturi).
În consecință, având în vedere dispozițiile legale menționate, precum și faptul că pârâta nu a calculat și nu a plătit salariatului drepturile salariale solicitate, tribunalul a constatat că este întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei și drepturile salariale efectiv încasate, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. a, b și c Codul muncii (forma în vigoare în anii 2009 și 2010), clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații angajatorului în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel, pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, respectiv pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Potrivit disp. art. 238 alin. 1 din același act normativ, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. De asemenea, potrivit disp. art. 243 alin. 1 Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta. Dispoziții similare se regăseau și în art. 8 alin. 2, art. 11 alin. 1 lit. c și art. 30 din Legea nr. 130/1996, în vigoare până la data de 13 mai 2011.
S-a mai reținut de către prima instanță că la M.M.S.S.F. a fost înregistrat, sub nr. 2836/20/28.12.2006, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008. Prin actul adițional înregistrat la M.M.F.F.S. – D.D.S.R.P. sub nr. 370/20.06.2008 a fost modificat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungindu-se valabilitatea acestuia încă 48 de luni, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2011 s-a prelungit valabilitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 370/20.06.2008, până la data de 31.01.2011. Pe cale de consecință, până la data de 31.01.2011 a fost în vigoare și a produs efecte și contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, modificat și prelungit prin act adițional. Potrivit disp. art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, „pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”. Din cuprinsul anexei nr. 4 la contractul colectiv de muncă unic la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 rezultă că acest contract se aplică și la nivel pârâtei SNTFC C. CĂLĂTORI S.A.
De asemenea, la M.M.F.P.S. – D.M.P.S București a fost înregistrat sub nr. 2572/04.06.2009, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010.
Potrivit disp. art. 32 alin. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009–2010, „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”, iar potrivit disp. art. 33 alin. 1, „criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr. 6”. În anexa nr. 6 sunt prevăzute cazurile în care salariații nu beneficiază de salariul suplimentar. De asemenea, în alin. 3 al art. 32 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010 se prevede că „din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar”.
Având în vedere disp. art. 241 și 243 din Codul muncii (forma în vigoare în anii 2009 și 2010), precum și prevederile art. 32 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, respectiv ale art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungit prin act adițional, tribunalul a reținut că reclamantul era îndreptățit să beneficieze în anul 2009 de un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Potrivit dispozițiilor art. 272 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
În speță, tribunalul a reținut că pârâta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a făcut dovada achitării către reclamant a salariului suplimentar aferent anului 2009 prevăzut în art. 32 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010 și în art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungit prin act adițional. Totodată, tribunalul a mai reținut și faptul că pârâta nu a făcut nici dovada că reclamantul s-ar regăsi în situațiile prevăzute în anexa 6 la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, situații care exclud acordarea salariului suplimentar.
În consecință, tribunalul a constatat că este întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata salariului suplimentar aferent anilor 2009, 2010.
Cât privește susținerile pârâtei referitoare la faptul că nu a avut buget de venituri și cheltuieli aprobat, tribunalul a constatat că acestea nu prezintă relevanță în cauză. Astfel, pârâta, parte semnatară a contractului colectiv de muncă, nu poate să refuze plata drepturilor de natură salarială invocând dificultățile financiare. În plus, din interpretarea art. 32 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și a art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungit prin act adițional rezultă că acordarea salariului suplimentar de către pârâtă este o obligație, nefiind relevante susținerile acesteia referitoare la lipsa profitului, respectiv la neconstituirea fondului necesar acordării salariului suplimentar.
Referitor la actualizarea cu indicele de inflație, tribunalul a reținut că prejudiciul cauzat reclamantului prin neplata drepturilor salariale trebuie acoperit integral. Actualizarea diferențelor de drepturi salariale cuvenite reclamantului cu rata inflației reprezintă o despăgubire pentru devalorizarea monedei naționale, indicele de inflație reprezentând un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare. Prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și până la data plății efective a sumei datorate, actualizarea constituind o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor. Pe cale de consecință, pentru asigurarea respectării principiului restitutio in integrum, tribunalul a acordat sumele datorate în cuantum actualizat cu rata inflației.
Raportat tuturor considerentelor expuse, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul V. I. în contradictoriu cu pârâta pârâtele S. „C. Marfă” SA București și S. „C. Marfă” SA Sucursala Iași.
Întrucât reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, tribunalul a respins acest capăt de cerere.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S. „C. Marfă” SA – Sucursala M., în nume propriu și pentru S. „C. Marfă” SA București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său, recurenta S. „C. MARFĂ” SA - Sucursala M., în nume propriu și în numele S. „C. MARFĂ” SA București, susține în primul rând, că instanța de fond s-a pronunțat și asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv diferențe salariale pentru perioada 01.01.2008 - aprilie 2009 și diferențe salariale pe anii 2011 și 2012, deși reclamantul a solicitat diferențe salariale pentru perioada aprilie 2009 – 01.01.2011.
Motivează recurenta și că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției prescripției dreptului la acțiune raportat la dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, pentru perioada aprilie – decembrie 2009, având în vedere data introducerii acțiunii, respectiv 20.12.2012.
În al treilea rând, motivează recurenta, hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât tribunalul a acordat diferențe salariale pornind de la minimul de 700 lei prevăzut în CCM la Nivel de R. Transporturi cu aplicarea coeficienților de ierarhizare din CCM la nivel de unitate, deși Anexa 1 la CCM încheiat la nivel de unitate S. C. Marfă SA, care stabilește coeficienții de ierarhizare, a fost anulată prin hotărâre judecătorească. Astfel, prin sentința civilă nr. 625/M/ 08.05.2012, Tribunalul B. a constatat definitiv și irevocabil nulitatea absolută a Anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei S. C. Marfă SA.
Ca atare, susține recurenta, societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, la acest moment neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei.
D. fiind că Anexa 1 la CCM la nivel de unitate a fost anulată, nulitate absolută ce nu produce efecte numai pentru viitor, ci și pentru trecut, susține recurenta că nu există grila cu coeficienții de ierarhizare, astfel că se aplică salariul așa cum este negociat el în contractul individual de muncă.
De asemenea, susține recurenta, în CCM Unic la nivel de R. Transporturi sunt prevăzuți coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din CCM la nivel de unitate, astfel că, aplicând prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, ar însemna ca salariații din cadrul C. Marfă să aibă venituri mult mai mici, neputând să solicite aplicarea selectivă doar a clauzelor favorabile uneia dintre părți, făcând abstracție de celelalte clauze. Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul C. Marfă să fie de 1.400 lei, raportat la coeficientul de ierarhizare 2 pentru funcții ce presupun studii superioare.
În plus, susține recurenta, invocând art. 37 din Codul muncii, salariul este un drept de natură consensuală și supus negocierii; ori, atât timp cât pentru perioada 2009-2010 a existat încheiat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei, este evidentă lipsa de temei a cererii reclamantului.
Ca urmare, se solicită a se constata că drepturile cuvenite reclamantului au fost plătite în mod corespunzător, în temeiul contractului colectiv de muncă și contractului individual de muncă.
Pe de altă parte, susține recurenta, C. Marfă este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2008, iar în aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 și HG 311/2010.
Mai mult, în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
Astfel, caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ (Hotărâre de Guvern), acest argument fiind susținut și de art. 2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010, care dispun imperativ ,,Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii. "
Concluzionează recurenta că motivarea instanței de fond este în contradicție cu realitatea și cu prevederile contractelor colective și individuale de muncă, având în vedere că pentru întreaga perioada pentru care se solicită aceste drepturi nu există temeiul juridic, contractele colective de muncă nestabilind coeficienți de ierarhizare ai claselor de salarizare, iar C. Marfă SA a acordat fiecărui salariat un salariu de bază minim brut de peste 749 lei, nivel superior salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată pentru toată perioada 2009-2010, conform legii.
În ceea ce privește salariul suplimentar pe anul 2010, se susține că în mod greșit a fost acordat de prima instanță, în condițiile în care, prin actul adițional din 21.04.2010, partenerii sociali au hotărât că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
În ceea ce privește salariul suplimentar pe anul 2009, susține recurenta, că în mod greșit prima instanță a admis solicitarea reclamantului, fără a reține că, potrivit art. 30 din CCM 2009-2010 ,,personalul…poate primi un salariu suplimentar”,din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu constituindu-se lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar.
Ori, în contextul în care unitatea nu a avut buget de venituri și cheltuieli și nu a avut venituri corespunzătoare, înregistrând pierderi în anul 2009, precum și plăți restante față de bugetul de stat, etc., nu exista obligația plății salariului suplimentar aferent anului 2009.
Pe de altă parte, susține recurenta, C. Marfă este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2008, iar în aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 și HG 311/2010.
Mai mult, în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
Astfel, caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ (Hotărâre de Guvern), acest argument fiind susținut și de art. 2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010, care dispun imperativ ,,Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii. "
Concluzionează recurenta că motivarea instanței de fond este în contradicție cu realitatea și cu prevederile contractelor colective și individuale de muncă.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și respingerea în totalitate a acțiunii, precum și restituirea sumelor încasate de reclamant în baza sentinței atacate.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 6, 9 Cod proc. civ.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea în parte a recursului, arătând că, într-adevăr, deși a solicitat plata diferențelor salariale pentru perioada aprilie_10, prima instanță i-a acordat mai mult decât a cerut. Cu privire la celelalte dispoziții ale instanței, a solicitat respingerea recursului.
În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de S. „C. Marfă” SA – Sucursala M., în nume propriu și pentru S. „C. Marfă” SA București, este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, deși a reținut în considerentele hotărârii că reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata drepturilor salariale cuvenite ,,prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din CCM la Nivel de R. Transporturi valabil pentru 2008-2010, pentru perioada aprilie 2009 și până la 01.01.2011, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței anexate”, precum și că, ulterior, reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând obligarea pârâtelor și la plata salariului suplimentar pe anii 2009 și 2010, actualizat cu rata inflației la data plății efective, în mod greșit prima instanță s-a pronunțat și asupra drepturilor salariale pentru 01.01._09, respectiv pentru anii 2011 și 2012, care nu au făcut obiectul acțiunii.
Potrivit art. 129 alin. 6 Cod proc.civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
În consecință, Curtea de Apel constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod proc.civ., instanța de fond acordând ceea ce nu s-a cerut.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, se constată că este întemeiată pentru perioada 01.04.2009 – 17.12.2009.
Fiind începută și neîmplinită la data intrării în vigoare a Codului civil, prescripția extinctivă întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, invocată pentru prima oară în recurs, este supusă dispozițiilor legale care au instituit-o, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011. Ori, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă nu limita, în timp, momentul până la care partea interesată putea invoca prescripția, aceasta putând fi invocată și din oficiu, ori ca motiv de ordine publică.
Potrivit art. 283 din Codul muncii ,,(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:… c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate...”
Prin urmare, acest termen are în vedere toate acțiunile prin care se solicită plata de drepturi salariale, indiferent de izvorul juridic al acestora: contract individual de muncă, contract colectiv de muncă sau alte dispoziții legale, în timp ce termenul reglementat de art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii privește neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale.
În speță, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtelor la plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.04.2009 – 31.12.2010.
Fiind vorba despre diferențe de drepturi salariale, sunt aplicabile prevederile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, așa cum a reținut și prima instanță.
Însă, față de aceste prevederi, în mod greșit tribunalul a reținut că acțiunea este formulată în termenul de prescripție de 3 ani, în condițiile în care, deși se solicită drepturi salariale începând cu data de 01.04.2009, cererea de chemare în judecată a fost depusă la instanța de fond la data de 18.12.2012.
Prin urmare, cererea reclamantului privind plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei este prescrisă extinctiv pentru perioada 01.04._09, prima instanță aplicând greșit prevederile art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii.
În ceea ce privește salariul de bază minim brut în funcție de care să se calculeze drepturile salariale, Curtea reține că, în esență, recurentele au susținut că este aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, întrucât reprezintă rezultatul negocierii între partenerii sociali, și nu contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pe care reclamantul își fundamentează pretențiile admise de către instanță.
Curtea de Apel constată că prima instanță a apreciat judicios prevederile art. 241 și art. 243 Codul muncii, coroborat cu art. 11 alin. 1 lit. c din Legea 136/1996 (dispoziții în vigoare în perioada de referință), dând eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzelor contractuale negociate din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. Ca atare nu se aduce atingere prevederilor art. 37 din Codul muncii, contractul la nivel de ramură reprezentând rezultatul exercitării autonomiei de voință a partenerilor sociali între care se încheie, conform dispozițiilor art. 236 alin. 4 din Codul muncii (în vigoare în perioada de referință).
În speță, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, ale cărui efecte au fost invocate de intimatul-reclamant, a fost încheiat între reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe.
Potrivit art. 13 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996, act normativ în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, părțile au obligația să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate; în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc si se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi.
În aplicarea acestor dispoziții legale, reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe au prevăzut, în art. 123 pct. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe care l-au încheiat, că acesta produce efecte „în toate unitățile nominalizate în anexa 5”.
Examinând anexa nr. 5 la contract, se constată că, la poziția nr. 2 este nominalizată S. C. MARFĂ SA – BUCUREȘTI printre unitățile beneficiare ale clauzelor contractuale, deci Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 produce efecte pentru toți salariații recurentelor, potrivit art. 123 pct. 1 din contract și art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, în vigoare în perioada 2009-2010.
În ceea ce privește concursul între efectele contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, se reține, de principiu, că aplicarea contractelor colective de muncă încheiate la niveluri inferioare (contractele colective de muncă la nivel de grup de unități și la nivel de unitate), nu înlătură aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior (contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi), așa cum consideră recurentele, dacă aceste contracte colective conțin clauze ce stabilesc drepturi la niveluri diferite.
Astfel, potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Intimatul-reclamant și-a întemeiat acțiunea pe clauza cuprinsă în art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, care își produce efectele pentru toți salariații încadrați la recurente, deoarece prevede drepturi la un nivel superior celor prevăzute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, respectiv muncitori, personal administrativ încadrat pe funcții, personal de specialitate încadrat pe funcții și personal încadrat pe funcții.
Potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a).
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Art. 41 alin. 3 lit. b prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1).
Așadar, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, părțile aveau obligația să stabilească salariile de bază minime brute, pentru fiecare categorie de salariați, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de transporturi stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din același contract.
Evident că părțile implicate în negocierea contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mare de 700 lei, însă, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mic de 700 lei, așa cum a procedat recurenta S. C. MARFĂ SA, la care să se aplice coeficienții minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010.
În aceste condiții, intimatul-reclamant putea solicita aplicarea directă a prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, deci acțiunea formulată, având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale, pentru perioada în care acest contract și-a produs efectele, este întemeiată, așa cum corect a reținut și instanța de fond.
Nu poate fi reținut motivul invocat de recurente în sensul că Anexa 1 la CCM încheiat la nivel de unitate S. C. Marfă SA, care stabilește coeficienții de ierarhizare, a fost anulată prin sentința civilă nr. 625/M/08.05.2012 a Tribunalului B..
Într-adevăr, prin această sentință, definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, s-a constatat nulitatea absolută a Anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei S. C. Marfă SA, însă, din motivarea sentinței, se reține că tocmai stabilirea – prin această anexă - a salariului minim brut pentru clasa 1 de salarizare sub 700 lei (așa cum impuneau dispozițiile art. 43 pct. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010) atrage incidența dispozițiilor art. 24 alin. 1 din Legea 130/1996, respectiv nulitatea clauzelor negociate cu încălcarea art. 8 din Legea 130/1996.
Aceasta nu înseamnă că părțile nu puteau prevedea în contractele colective de muncă alți coeficienți de ierarhizare – evident, mai favorabili salariaților -, însă aceștia se impuneau a fi aplicați cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a), așa cum impunea norma convențională, negociată de părțile acestui contract colectiv de muncă, dar și norma legală menționată mai sus, respectiv art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996.
Ca atare, nu poate avea loc o reducere a drepturilor salariale cuvenite intimatului - reclamant prin aplicarea prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, întrucât salariul de bază minim brut de 700 lei este prevăzut ca bază de la care trebuiau pornite negocierile, corespunzător, evident, clasei 1 de salarizare.
Astfel, salariul de bază minim brut de 700 lei se va aplica în raport cu clasa de salarizare în care este încadrat reclamantul și coeficientul de ierarhizare stabilite prin contractul individual de muncă și/sau contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, conform algoritmului de calcul convenit: S=Sclasa1xK.
Nu poate fi primit nici argumentul conform căruia caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ (Hotărâre de Guvern), din moment ce Legea nr. 130/1996 – aplicabilă în perioada de referință – impunea o anumită conduită partenerilor sociali (respectiv aceea de a nu prevedea clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior); ori, este știut că legea este un act juridic cu forță superioară tuturor celorlalte acte normative, inclusiv hotărârilor de guvern.
De asemenea, instanța de control judiciar reține că această clauză din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi este obligatorie pentru părți, nefiind înlăturată prin măsurile economico-financiare prevăzute de OUG nr. 79/2008, HG 532/2008, HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010, așa încât nu sunt relevante, sub aspectul obligației recurentelor - pârâte de acordare a salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, susținerile acestora privind nerealizarea unor venituri suficiente, lipsa profitului ori necesitatea încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente perioadei de referință.
În ceea ce privește salariul suplimentar pe anul 2010, prima instanță a reținut ca temei de drept al admiterii cererii reclamantului dispozițiile art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pentru anii 2006-2008, prelungit până la 31.01.2011, precum și dispozițiile art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010.
În primul contract, la art. 30 alin. 1 se prevede: „Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Ori, același drept este prevăzut și în art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate S. ,,C. Marfă” SA pe anii 2009-2010, potrivit căruia „Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Însă, potrivit dispozițiilor actului adițional la Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 înregistrat sub nr. 124/22.04.2010, salariul suplimentar prevăzut la art. 30 alin. 1 nu se acordă în anul 2010.
Aceasta nu înseamnă că părțile au prevăzut în CCM la nivel de unitate drepturi inferioare celor din CCM la nivel de grup de unități, pentru a fi incidente disp. art. 8 din Legea 130/1996. Dimpotrivă, dreptul la salariul suplimentar prevăzut în CCM la nivel de unitate este identic cu cel prevăzut în CCM la nivel de grup de unități, doar că părțile contractante au stabilit că, în perioada 01.01.2010 – 31.12.2010, prevederile contractuale referitoare la acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic nu se aplică.
În conformitate cu dispozițiile art. 244 din Codul muncii și ale art. 31 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data încheierii actului adițional menționat anterior), clauzele unui contract colectiv de muncă pot fi modificate pe tot parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru, modificare care face, de asemenea, obiectul unei negocieri.
Ca atare, dând eficiență autonomiei de voință a partenerilor sociali, Curtea de Apel constată neîntemeiată pretenția reclamantului de obligare a pârâtelor la plata salariului suplimentar pentru anul 2010.
Cât privește temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant privind salariul suplimentar pentru anul 2009, se reține că în mod corect prima instanță a dat eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzelor contractuale stipulate în art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate „Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Din interpretarea sistematică și logică a acestei clauze contractuale, nu rezultă că nașterea dreptului la plata salariului suplimentar ar fi afectată de condiția evocată de către recurentă, anume realizarea veniturilor pentru constituirea fondului necesar. Dimpotrivă, interpretarea corectă a clauzei prevăzută la art. 30 alin. 1 are în vedere – așa cum a reținut și prima instanță – faptul că salariul suplimentar se poate acorda doar salariaților care se încadrează în criteriile prevăzute în anexa 6 la contractul colectiv de muncă, potrivit căreia „de salariul suplimentar nu beneficiază salariații cărora, în cursul anului calendaristic li s-au aplicat repetat sau cumulat una din sancțiunile (…).” Acordarea salariului suplimentar este condiționată deci de conduita salariaților, și nu de performanțele economice ale angajatorului.
Așa cum a reținut și instanța de fond, pârâta - intimată, semnatară a contractului colectiv de muncă, nu poate să refuze plata drepturilor de natură salarială invocând dificultățile financiare.
În plus, la data încheierii contractului colectiv de muncă valabil pentru anii 2008 și 2009 era în vigoare OUG 81/1997, astfel încât nu se poate susține intervenirea unor împrejurări legale și economico-financiare total diferite față de cele existente la încheierea contractului colectiv de muncă, ceea ce ar face ca obligația de plată a salariului suplimentar aferent anului 2009, asumată prin art. 30, să nu mai fie susceptibilă de executare.
De asemenea, această clauză din contractul colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, nefiind înlăturată prin măsurile economico-financiare prevăzute de OUG nr. 79/2001 și OUG nr. 79/2008, așa încât nu sunt relevante, sub aspectul obligației recurentei pârâte de acordare a salariului suplimentar, susținerile acesteia privind nerealizarea unor venituri suficiente în anul calendaristic corespunzător, lipsa profitului ori necesitatea încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anului 2009.
În ceea ce privește necesitatea îndeplinirii condițiilor prevăzute în Anexa 6 din CCM pentru acordarea salariului suplimentar, Curtea reține, așa cum a arătat și prima instanță, că pârâta-recurentă, căreia îi revenea sarcina probei în conformitate cu dispozițiile art. 272 C. muncii, nu a depus vreo dovadă din care să rezulte că reclamantul nu s-ar încadra în criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar.
În ceea ce privește întoarcerea executării solicitată de recurente, Curtea de Apel constată că nu s-a făcut dovada executării integrale a sentinței instanței de fond, astfel încât nu se poate dispune repunerea părților în situația anterioară și întoarcerea executării pentru perioada 01.04.2009 – 17.12.2009, pentru care s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, respectiv pentru salariul suplimentar aferent anului 2010, pentru care s-a respins cererea reclamantului, ori pentru perioada 01.01.2008 – 31.03.2009, pentru care instanța s-a pronunțat, deși nu s-a cerut.
Ca urmare, față de toate considerentele expuse, constatând că sunt incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9, Curtea de Apel, în baza disp. art. 312 alin. 1, 2, 3 Cod proc.civ., va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâte și, pe cale de consecință, va respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la achitarea diferențelor de drepturi salariale dintre salariile calculate în raport cu salariul de bază minim brut lunar de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM Unic la nivel de R. Transporturi 2008-2010 și cele efectiv primite, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, pentru intervalul 01.04.2009 – 17.12.2009, pe excepția prescripției dreptului la acțiune; va respinge cererea reclamantului privind acordarea salariului suplimentar aferent anului 2010 și va înlătura dispozițiile privind obligarea pârâtelor la plata diferențelor de drepturi salariale pentru perioada 01.01.2008 – 31.03.2009, precum și dispozițiile privind respingerea cererilor de obligare a pârâtelor la plata diferențelor de drepturi salariale aferente anilor 2011 și 2012.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate, care nu contravin prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de S. „C. Marfă” SA – Sucursala M., în nume propriu și pentru S. „C. Marfă” SA București, împotriva sentinței civile nr 2265/18.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o modifică în parte, în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâte și, în consecință:
Respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la plata diferențelor de drepturi salariale dintre salariile calculate în raport cu salariul de bază minim brut lunar de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM Unic la nivel de R. Transporturi 2008 – 2010 și cele efectiv primite, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, pentru intervalul 01.04.2009 – 17.12.2009, pe excepția prescripției dreptului la acțiune.
Respinge cererea reclamantului privind acordarea salariului suplimentar aferent anului 2010.
Înlătură dispozițiile privind obligarea pârâtelor la plata diferențelor de drepturi salariale pentru perioada 01.01.2008 – 31.03.2009, precum și dispozițiile privind respingerea cererilor de obligare a pârâtelor la plata diferențelor de drepturi salariale aferente anilor 2011 și 2012.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate care nu contravin prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.11.2013.
Președinte, N. C. M. | Judecător, C. B. | Judecător, S. P. |
Grefier, C.-M. Ș. |
Red./Tehnored. M.N.C.
29.11.2013 - 02 ex.
Tribunalul Iași – A. C.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
