Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1869/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1869/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 20-11-2013 în dosarul nr. 6198/99/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1869/2013
Ședința publică de la 20 Noiembrie 2013
Completul compus din:
Președinte N. C. M.
Judecător C. B.
Judecător G. P.
Grefier C.-M. Ș.
Pe rol fiind judecarea cauzei având ca obiect litigiu de muncă – conflict de muncă, privind recursul declarat de pârâta . împotriva sentinței civile nr. 2121/10.06.2013 a Tribunalului Iași, intimata fiind S. L. Centrul E. R. din cadrul Sucursalei E. Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentanții intimatei Banaru I. și B. M., lipsă reprezentantul recurentei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că este primul termen de judecată, s-a depus întâmpinare ce a fost comunicată, iar prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Președintele completului de judecată dă citire raportului asupra recursului potrivit căruia acesta este declarat în termen și motivat.
Instanța procedează la identificarea reprezentanților intimatei Banaru I. și B. M. care se legitimează cu CI după cum urmează: Banaru I. – NT nr._, CNP_ și B. M. – MX nr._, CNP_.
Reprezentanții intimatei depun la dosar împuternicire, concluzii scrise și practică judiciară, învederând instanței că nu au de formulat cereri prealabile, solicitând acordarea cuvântului în dezbateri.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanții intimatei, având cuvântul, solicită respingerea recursului, menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind legală și temeinică. Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului de față;
Prin sentința civilă nr. 2121 din data de 10.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași a fost admisă acțiunea formulată de S. L. Centru E. R. din cadrul Sucursalei E. Iași, în numele și pentru reclamantul D. C. V. în contradictoriu cu pârâta . și, în consecință:
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând diferența dintre salariile cuvenite lunar, inclusiv sporurile de care a beneficiat acesta, calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, și salariile efectiv plătite, pentru perioada 01.09._10, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr._ (disjunsă din cauza nr._ ), S. L. Centru E. R. din cadrul Sucursalei E. Iași, în numele și pentru reclamantul D. C. V., a chemat în judecată pe pârâta S.C. E. C. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata retroactiva a drepturilor salariale neacordate la termenele scadente, actualizate cu rata inflației la data plații efective, reprezentând diferența de salariu rezultată din calcularea drepturilor salariale la salariul minim brut de 700 lei prevăzut de art. 41 din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi, înmulțit cu coeficientul de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în parte și salariile efectiv primite, calculate avându-se în vedere salariul minim brut prevăzut în CCM la Nivel de unitate S.C. E. C. S.A., pentru perioada septembrie 2009- decembrie 2010.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin CCM Unic la Nivel de R. Transporturi valabil pe anii 2008- 2010, la art. 41 alin. 3, părțile au convenit ca salariul de bază minim brut pe unitate, la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună să fie de 700 lei/ron, adică 4,12 lei/ora, fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
A susținut reclamantul că, conform grilelor de salarizare aplicate la nivel de unitate, salariul minim brut a fost stabilit, în perioada 01.03._10, la 570 lei, iar în perioada 01.04.2010 – 31.12.2010, la 600 lei.
Pârâta a formulat întâmpinare și a invocat excepția inadmisibilității, motivat de faptul că, pentru anii 2009-2010 și 2010-2011, la nivelul S.C. E. C. S.A. au fost încheiate contracte colective de muncă. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât societatea nu este semnatara CCM Unic la Nivel de R. Transporturi valabil pe anii 2008- 2010.
În baza probatoriului administrat prima instanță a reținut că reclamantul D. C. V. a fost salariat la pârâta S.C. E. C. S.A. –Divizia E. Iași, în perioada 1.09._10.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722/03/24.01.2008, valabil pe anii 2008- 2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Art. 41 alin. 3 lit. b prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1).
Potrivit dispozițiilor art. 133 alin. 1 din Legea 62/2011, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți angajații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; pentru toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă; pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului.
Având în vedere aceste dispoziții legale, cât și prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta S.C. E. C. S.A.
Examinând anexa nr. 5 privind unitățile la care se aplică contractul colectiv, în care organizațiile sindicale semnatare au membri, tribunalul a reținut că unitatea este nominalizată în această anexă la poziția 35, Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722/03/24.01.2008 pe anii 2008 – 2010 producând efecte pentru toți salariații pârâtei.
În ceea ce privește susținerile pârâtei referitoare la aplicabilitatea prevederilor contractului la nivel de unitate, s-a reținut că, potrivit disp. art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996( act normativ în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.
Pentru considerentele arătate, având în vedere dispozițiile art. 133 alin. 1 din Legea 62/2011, precum și prevederile art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de munca Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722/03/24.01.2008, tribunalul a reținut că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de un salariu calculat în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei.
Potrivit dispozițiilor art. 272 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare. În speță, tribunalul a reținut că pârâta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a făcut dovada plații drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei.
Astfel, față de dispozițiile art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură din transportul feroviar, tribunalul a reținut că este întemeiată cererea reclamantului privind diferența de salariu rezultată dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din C.C.M. la Nivel de R. Transporturi valabil pentru 2008-2010, cu sporurile aplicate acestei diferențe și sumele încasate efectiv de reclamant, pentru perioada 01.09._10.
Întrucât reclamantul are dreptul la repararea integrala a prejudiciului, tribunalul a obligat pe pârâtă să plătească acestuia drepturile salariale actualizate în raport cu rata inflației până la data plății efective.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Susține recurenta, în primul rând, că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, respectiv că nașterea dreptului pentru pretențiile din 2009 a intervenit la 01 septembrie 2009, iar acțiunea reclamantului a fost înregistrată la Tribunalul Iași la data de 01.10.2012, astfel încât pentru perioada 01.09._12 diferențele de drepturi solicitate sunt prescrise, fiind solicitate peste termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
În al doilea rând, susține recurenta, hotărârea pronunțată de către instanța de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 268 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003. Astfel, acțiunea privește neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, iar de la data de 01 septembrie 2009 până la data înregistrării acțiunii la Tribunalul Iași, respectiv 0l octombrie 2012, termenul prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e a fost depășit, iar acțiunea este supusă decăderii, fiind aplicabile prevederile art. 103 Cod procedură civilă. Ca urmare, acțiunea a fost tardiv introdusă.
În al treilea rând, recurenta susține, în esență, că pentru anii 2009 și 2010 au fost încheiate, la nivelul societății, Contracte Colective de Muncă înregistrate la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale cu numerele 1410/25.03.2009, respectiv 1450/26.03.2010 și prelungite prin mai multe acte adiționale, ce produc efecte și sunt aplicabile tuturor salariaților . inclusiv reclamantului-intimat. Astfel, ca orice contract, și contractul colectiv de munca presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care a fost încheiat prin aplicarea principiului libertății contractuale, el reprezentând legea părților.
Motivează recurenta și că administrația . nu este semnatară aContractului Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008 - 2010 și, ca atare, în raport de dispozițiile art. 136 alin. l din Legea 62/2011, nu îi este aplicabil. Mai mult decât atât, societatea are ca obiect de activitate distribuția energiei electrice, conform clasificării activităților din economia națională, cod CAEN 3513 (ordin 337/2007), nefăcând parte din organizațiile patronale reprezentative din transporturi constituite conform prevederilor Legii 356/10.07.2001 semnatare ale Contractului Colectiv la Nivel de R. Transporturi pe Anii 2008-2010, conform art.128 a lin. (2) din Legea 62/2011.
În aceste condiții susține că cererea reclamantului-intimat nu este admisibilă.
Recurenta invocă faptul că acțiunea reclamantului nu este admisibilă și întrucât acesta solicită înlocuirea unor clauze ale CCM al ., în vigoare pentru perioada în discuție, cu alte clauze mai favorabile existente din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi (valabil până la data de 31.12.2010), încălcând dispozițiile art. 1270 din Noul Cod Civil. Înlocuirea este posibilă numai în urma sesizării instanței de judecată cu o cerere de constatare a nulității clauzelor respective, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Chiar dacă instanța ar califica cererea reclamantului-intimat ca fiind o cerere de constatare a nulității unor clauze ale CCM la nivel de ., o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la prevederile art. 268 alin. 1 pct. d din Codul muncii, motivat de faptul că CCM la nivel de . pentru anii 2009-2010 și 2010-2011, respectiv CCM Unic la Nivel de R. Transporturi au expirat la data de 26.03.2010 și 24.03.2011, respectiv 31.12.2010, iar cererea reclamantului-intimat a fost introdusă la data de 01.10.2012, după expirarea acestor contracte colective de muncă.
Pe fondul cauzei, recurenta susține, în esență că, prin raportare la dispozițiile art. 1, art. 7, alin. (2) din Legea 130/1996, în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă, ale art. 11, alin. (1) din Codul muncii și art. 1270 din Codul civil, executarea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate este obligatorie pentru părțile semnatare.
Astfel, la S.C. „E. C." S.A., nu există nici un salariat care să fi avut salariul de încadrare sub nivelul de 600 lei (conform H.G. 1051/2008), care reprezenta salariul minim brut garantat în 2009 și în 2010. Ca atare, S.C. „E. C." S.A. nu a încălcat prevederile art. 164 alin. (2) din Codul muncii, nici un salariat nefiind încadrat cu un salariu mai mic decât cel minim brut garantat pe țară.
Prin CCM la nivel de . sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare, clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut de CCM pe R. Transporturi, deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci numai coeficienții de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.
Contractul Colectiv Muncă al S.C. „E. C." S.A. a fost depus la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București. În urma verificărilor efectuate, Contractul Colectiv de Muncă a fost aprobat, fiind înregistrat, rezultând astfel că au fost respectate prevederile legale în vigoare, iar dacă negocierea și acceptarea salariului nu era îndeplinită, Ministerul Muncii avea obligația restituirii Contractului Colectiv de Muncă către semnatari, pentru îndeplinirea condițiilor legale. De altfel, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate au fost înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă București, care, în cazul în care ar fi constatat că au fost încheiate fără respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 62/2011, potrivit art. 145 din același act normativ, avea obligația să le restituie pentru îndeplinirea condițiilor legale, ceea ce nu s-a întâmplat.
Recurenta critică și dispoziția de actualizare a diferențelor de drepturi salariale cu indicele de inflație, arătând că părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate, conform dispozițiilor art. 1 și art. 8 din O.G. nr. 13/2011, aceeași reglementare regăsindu-se și la art. 1, art. 8 din O.G. nr. 9/2000 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 356/2002.
Or, în cauză, între recurentă și reclamantul-intimat nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, ci raporturi de muncă, obiectul acțiunii reprezentându-l diferența de drepturi salariale.
Dobânda legală este reglementată de art. 1088 cod civil cu referire la O.G. 9/2000 și art. 1.535 din Noul Cod civil cu referire la O.G. nr. 13/2011, privind exclusiv convențiile, după caz contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate.
În dreptul muncii, plata dobânzii legale devine admisibilă atunci când părțile contractante au stipulat în convenție o astfel de clauză, altfel, în condițiile art. 166 Codul muncii, ca dispoziție derogatorie de la dreptul comun, neexecutarea obligației de plată a drepturilor salariate se transformă în daune interese potrivit art. 1.530 Cod Civil.
Potrivit dispozițiilor art. 166 alin. (4) Codul muncii, republicat, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitor.
Acordând suma actualizată, instanța a dat efecte și clauzei de impreviziune urmărindu-se ca dauna efectiv creată prin devalorizarea monedei naționale să fíe acoperită.
Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridică diferită însă cu același scop și anume să acopere integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile,Curtea de Apel constată că recursul declarat de pârâta . este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, se constată că este întemeiată pentru perioada 01.09.2009 – 27.09.2009.
Potrivit art. 283 din Codul muncii ,,(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:… c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate...”
Prin urmare, acest termen are în vedere toate acțiunile prin care se solicită plata de drepturi salariale, indiferent de izvorul juridic al acestora: contract individual de muncă, contract colectiv de muncă sau alte dispoziții legale, în timp ce termenul reglementat de art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii privește neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale.
În speță, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtelor la plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.09.2009 – 31.12.2010.
Fiind vorba despre diferențe de drepturi salariale, sunt aplicabile prevederile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, așa cum a reținut și prima instanță.
Însă, față de aceste prevederi, în mod greșit tribunalul a reținut că acțiunea este formulată în termenul de prescripție de 3 ani, în condițiile în care, deși se solicită drepturi salariale începând cu data de 01.09.2009, cererea de chemare în judecată a fost depusă la instanța de fond la data de 28.09.2012 (așa cum rezultă din verificările efectuate în dosarul inițial, nr._, din care s-a disjuns prezenta cauză).
Prin urmare, cererea reclamantului privind plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei este prescrisă extinctiv pentru perioada 01.09._09, prima instanță aplicând greșit prevederile art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii.
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii Curtea constată că este nefondată.
De principiu, aplicarea contractelor colective de muncă încheiate la niveluri inferioare (contractele colective de muncă la nivel de grup de unități și la nivel de unitate), nu înlătură aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior (contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi), dacă aceste contracte colective conțin clauze ce stabilesc drepturi la niveluri diferite. Astfel, potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Nu se pune în speță problema înlocuiriiclauzelor contractuale, ci aplicării directe a clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, care sunt mai favorabile.
În ceea ce privește salariul de bază minim brut în funcție de care să se calculeze drepturile salariale, Curtea reține că, în esență, recurenta a susținut că este aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, întrucât reprezintă rezultatul negocierii între partenerii sociali și nu contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pe care reclamantul își fundamentează pretențiile admise de către instanță.
Curtea de Apel constată că prima instanță a apreciat judicios prevederile art. 241 și art. 243 Codul muncii, coroborat cu art. 11 alin. 1 lit. c din Legea 136/1996 (dispoziții în vigoare în perioada de referință), dând eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzelor contractuale negociate din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. Ca atare nu se aduce atingere prevederilor art. 37 din Codul muncii, contractul la nivel de ramură reprezentând rezultatul exercitării autonomiei de voință a partenerilor sociali între care se încheie, conform dispozițiilor art. 236 alin. 4 din Codul muncii (în vigoare în perioada de referință).
În speță, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, ale cărui efecte au fost invocate de intimatul-reclamant, a fost încheiat între reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe.
Potrivit art. 13 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996, act normativ în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, părțile au obligația să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate; în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc si se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi.
În aplicarea acestor dispoziții legale, reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe au prevăzut, în art. 123 pct. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe care l-au încheiat, că acesta produce efecte „în toate unitățile nominalizate în anexa 5”.
Examinând anexa nr. 5 la contract, se constată că, la poziția nr. 35, este nominalizată S.C. E. C. S.A. printre unitățile beneficiare ale clauzelor contractuale, deci Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 produce efecte pentru toți salariații recurentelor, potrivit art. 123 pct. 1 din contract și art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, în vigoare în perioada 2009-2010.
Intimatul-reclamant și-a întemeiat acțiunea pe clauza cuprinsă în art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, care își produce efectele pentru toți salariații încadrați la recurente, deoarece prevede drepturi la un nivel superior celor prevăzute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, respectiv muncitori, personal administrativ încadrat pe funcții, personal de specialitate încadrat pe funcții și personal încadrat pe funcții.
Potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a).
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Art. 41 alin. 3 lit. b prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1).
Așadar, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, părțile aveau obligația să stabilească salariile de bază minime brute, pentru fiecare categorie de salariați, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de transporturi stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din același contract.
Evident că părțile implicate în negocierea contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mare de 700 lei, însă, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mic de 700 lei, așa cum a procedat recurenta S.C. E. C. S.A, la care să se aplice coeficienții minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010.
În aceste condiții, intimatul-reclamant putea solicita aplicarea directă a prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, deci acțiunea formulată, având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale, pentru perioada în care acest contract și-a produs efectele, este întemeiată, așa cum corect a reținut și instanța de fond.
Astfel, așa cum s-a arătat anterior, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, iar potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a).
Aceasta nu înseamnă că părțile nu puteau prevedea în contractele colective de muncă alți coeficienți de ierarhizare – evident, mai favorabili salariaților -, însă aceștia se impuneau a fi aplicați cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a), așa cum impunea norma convențională, negociată de părțile acestui contract colectiv de muncă, dar și norma legală menționată mai sus, respectiv art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996.
Astfel, salariul de bază minim brut de 700 lei se va aplica în raport cu clasa de salarizare în care este încadrat reclamantul și coeficientul de ierarhizare stabilite prin contractul individual de muncă și/sau contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, conform algoritmului de calcul convenit: S=Sclasa1xK.
Nu poate fi primit nici argumentul conform căruia caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ (Hotărâre de Guvern), din moment ce Legea nr. 130/1996 – aplicabilă în perioada de referință – impunea o anumită conduită partenerilor sociali (respectiv aceea de a nu prevedea clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior); ori, este știut că legea este un act juridic cu forță superioară tuturor celorlalte acte normative, inclusiv hotărârilor de guvern.
De asemenea, instanța de control judiciar reține că această clauză din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi este obligatorie pentru părți, nefiind înlăturată prin măsurile economico-financiare prevăzute de OUG nr. 79/2008, HG 532/2008, HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010, așa încât nu sunt relevante, sub aspectul obligației recurentei - pârâte de acordare a salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, susținerile acesteia privind nerealizarea unor venituri suficiente, lipsa profitului ori necesitatea încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente perioadei de referință.
În ceea ce privește criticile aduse dispoziției de obligare la plata actualizată cu indicele de inflație la data plății efective a sumelor reprezentând drepturi bănești, Curtea de Apel reține că sunt neîntemeiate.
Astfel, actualizarea presupune aducerea prejudiciului la valoarea zilei prin aplicarea indexării. Sunt susceptibile de indexare obligațiile pecuniare, întrucât sunt supuse fluctuațiilor monetare. Ori, valoarea nominală a creanței intimatului-reclamant față de recurenta-pârâtă a suferit o diminuare permanentă, prin schimbările intervenite în puterea de cumpărare, începând cu data nașterii dreptului până la data plății efective.
Actualizarea cu rata inflației are natura juridică a unor daune interese acordate salariatului, potrivit art. 166 alin. 4 Codul muncii, pentru acoperirea prejudiciului suferit prin neplata sau plata cu întârziere a unor drepturi salariale. Actualizarea cu rata inflației reprezintă, ca atare, o despăgubire compensatorie, acordată pentru a acoperi devalorizarea monedei naționale.
Pentru toate considerentele expuse, Curtea, constatând că este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1, 2, 3 Cod proc.civ., va admite recursul și va modifica în parte sentința, în sensul respingerii cererii reclamantului privind obligarea pârâtelor la achitarea diferențelor de drepturi salariale dintre salariile calculate în raport cu salariul de bază minim brut lunar de 700 lei și cele efectiv primite, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, pentru perioada 01.09._09, pe excepția prescripției dreptului la acțiune.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate, care nu contravin prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta . împotriva sentinței civile nr. 2121/10.06.2013 a Tribunalului Iași, sentință pe care o modifică în parte, în sensul că:
Respinge, ca prescrisă, cererea formulată de reclamant pentru perioada 01.09.-27.09.2009.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate care nu contravin prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 20.11.2013.
Președinte, N. C. M. | Judecător, C. B. | Judecător, G. P. |
Grefier, C.-M. Ș. |
Red./tehnoredactat P.G.
2 ex.
Tribunalul Iași - T. P.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 1/2013. Curtea de Apel IAŞI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
