Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1536/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1536/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 23-10-2013 în dosarul nr. 5368/99/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1536/2013
Ședința publică de la 23 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE N. C. M.
Judecător C. B.
Judecător G. P.
Grefier M. H.
S-au luat în examinare cererile de recurs cauzei formulate de pârâtele S. C. MARFĂ SA București și S. C. MARFĂ SA - Sucursala M. împotriva sentinței civile nr. 1902/29.05.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, intimat fiind D. S..
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că este primul termen de judecată și că, prin registratura instanței, recurenta S. C. MARFĂ SA București a formulat cerere de comunicare a unui exemplar al întâmpinării, iar intimatul, prin apărător, a depus la dosar note scrise și chitanță reprezentând plată onorariu avocat; prin cererea de recurs se solicită judecata cauzei în lipsă.
Fiind prima zi de înfățișare, președintele completului, dând citire raportului, constată că sunt declarate două recursuri, de către pârâta S. C. MARFĂ SA București și de S. C. MARFĂ SA - Sucursala M., atât în nume propriu cât și în numele societății cu sediul în București, că ambele sunt declarate în termen și motivate.
Având în vedere cererea formulată de recurenta S. C. MARFĂ SA București și față de împrejurarea că în cauză intimatul nu a formulat întâmpinare, ci doar concluzii scrise, instanța constată că nu se impune amânarea cauzei, cererea fiind fără temei.
Având în vedere că părțile nu s-au prezentat, că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursurilor de față, constată:
Prin cerere înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr._ (prin disjungerea dosarului nr._/99/2012), reclamantul D. S. a chemat în judecată pârâtele Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. și Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. - Sucursala M. pentru ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună obligarea acestora la plata diferenței de salariu rezultată dintre salariul de baza brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din CCM la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010 și sumele efectiv primite, pentru perioada octombrie 2009 - decembrie 2010, actualizate cu indicele de inflație precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamantul a precizat că are calitatea de salariat al pârâtelor și își desfășoară activitatea pe raza S. "C. MARFA" SA - Sucursala M. Iași. Pentru anii 2009 și_ au fost negociate și încheiatecontractecolective de muncă între S. C. MARFA SA și sindicatele reprezentative ale salariaților. Astfel, prin CCM pe R. Transporturi valabil pe anii 2008-2010, încheiat la data de 19.12.2007 și înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei si Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008, la clauza înscrisă la art. 41 alin. (3), părțile au convenit ca salariul de baza minim brut pe unitate, la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, să fie de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
A mai arătat reclamantul că prevederile CCMNRT 2008-2010 sunt obligatorii pentru toate societățile din transporturi indicate în anexa nr. 5, inclusiv pentru pârâta care figurează în anexă la poziția nr. 2, iar acesta îi este aplicabil, indiferent dacă a participat sau nu în mod direct sau indirect la negocierea sa și, în conformitate cu dispozițiile înscrise la art. 3 alin.(l) art. 113 alin.(l), l14, 115 alin. (l), l19 din acest contract, avea următoarele obligații:
- începând cu data de 01.01.2008, la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, să accepte ca bază de la care să înceapă negocierea salariului minim brut pe unitate să fie de 700 lei/ron și aceasta deoarece drepturile prevăzute în contractul la nivel de ramură sunt considerate minime și de la valoarea lor trebuia pornită negocierea la celelalte niveluri sau unități și nicidecum de la o valoare mai mică;
- în cazul în care la nivel de unitate era încheiat contract colectiv de muncă înaintea semnării, înregistrării și publicării contractului la nivel de ramură transporturi, acolo unde prevederile acestuia erau sub minimul stabilit pe ramură sau nu erau incluse în acesta, avea obligația să adapteze contractul la prevederile minimale din contractul la nivel superior;
- să pună de acord prevederile din contractele individuale de muncă, existente la data intrării în vigoare a contractului colectiv de muncă pe ramură transporturi, cu prevederile minimale ale acestuia acolo unde prevederile din contractul individual erau sub minimul prevăzut de contractul colectiv de munca de la nivel superior.
A precizat reclamantul că pârâtele nu au respectat aceste prevederi și nu și-au îndeplinit obligațiile ce le reveneau, în sensul ca la încheierea contractelor colective la nivel de unitate pe anii 2007/2008, 2009/2010 cât și a actelor adiționale de prelungire/modificare ale acestora nu a acceptat ca negocierea pentru stabilirea salariului minim brut pe unitate să înceapă de la valoarea de 7001ei, ci de la valori mult mai mici.
A mai susținut reclamantul că, prin neacceptarea începerii negocierii salariului de bază pe unitate de la valoarea minimă de 700 lei și neplata diferențelor salariale cuvenite, pârâtele i-au cauzat un prejudiciu de 130-150 lei/lună, funcție de salariul de încadrare.
Pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A.- Sucursala M. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.10.2009 – 31.10-2009, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivarea excepției, pârâta a invocat prevederile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, raportat de data formulării cererii, respectiv 31.10.2012.
Pe fondul cauzei, în susținerea poziției sale procesuale, pârâta a menționatcă, înconformitate cu sentința civilă nr. 625/M pronunțată în 08.05.2012 de Tribunalul B., instanța a constatat, definitiv și irevocabil, nulitatea absolută a Anexei 1 la contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei S. C. Marfa SA, astfel încât nu mai există coeficienți de ierarhizare și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei.
A susținut pârâta că, în CCM Unic la nivel de R. Transporturi, se prevedea existența unor coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din CCM la nivel de unitate, astfel că, aplicând prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, ar fi însemnat ca salariații din cadrul C. Marfă să aibă venituri mult mai mici, neputând să se ceară aplicarea selectivă doar a clauzelor favorabile uneia dintre părți făcând abstracție de celelalte clauze.
Totodată, a arătat pârâta că prevederile art. 37 din Codul muncii, dispun faptul că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă".
Mai mult, a susținut pârâta, C. Marfă este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, iar în aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 și HG 311/2010, iar în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
Pârâta a învederat instanței că reclamantul, fie prin reprezentant, fie individual, nu a solicitat vreunei instanțe judecătorești, pe perioada de valabilitate a CCM la nivel de unitate, obligarea C. Marfă de a modifica vreo clauză prevăzută în CCM, astfel că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au fost aplicabile doar pe perioada de valabilitate a acestuia, acesta fiind acordul de voință al părților semnatare.
Pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant al Cabinetului de Avocatură „N. L.”, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea excepției lipsei calității de reprezentant a Cabinetului Individual de Avocatură „ N. L.", pârâta a arătat că, la cererea de chemare în judecată formulată și semnată de Avocat N. L., nu a fost atașată împuternicirea avocațială și nici copie contract de asistență juridică încheiat cu acesta. Potrivit dispozițiilor art. 67 C. proc. civ., "părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar", iar conform dispozițiilor art. 68 alin. 1 C. proc. civ., procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată, iar în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților".
Cât privește excepția prescrierii dreptului material la acțiune, pârâta a invocat disp. art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii, republicat în M. OF. nr. 345/ 18.05.2011, care prevăd în mod expres termenul de prescripție aplicabil acțiunilor rezultate din neexecutarea obligațiilor asumate prin CCM, acesta fiind de 6 luni. Întrucât drepturile solicitate sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă, acestea puteau fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Pârâta a mai precizat că, în situația în care instanța va trece peste apărările invocate mai sus, înțelege să invoce și excepția prescripției de 3 ani pentru perioada 01.10._09, având în vedere data introducerii acțiunii - 31.10.2012 - precum și solicitarea reclamanților privind diferența de salariu pentru perioada octombrie 2009- decembrie 2010.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, pârâta a invocat disp. art. 117 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil până în anul 2010, care prevăd că „în situațiile în care apar divergențe în legătură cu executarea prevederilor contractelorcolective, unitățile organizațiile sindicale vor încerca soluționarea acestora mai întâi în comisiile mixte patronat-sindicate la nivel de unitate, iar pentru rezolvarea problemelor rămase în divergență, partea interesată va avea dreptul de a se adresa comisiei mixte patronat-sindicate la nivel de grup de unități feroviare sau comisiei paritare la nivel de ramură”, procedură ce nu a fost urmată de către reclamanți.
Pe fondul cauzei, pârâta a învederat instanței că CMM la nivel de ramură Transporturi 2008-2010 a fost valabil până la 31.12.2010, fiind denunțat de două dintre părțile semnatare ale acestuia. Conform sentinței civile nr. 652/M pronunțată în 08.05.2012 de Tribunalul B. instanța a constatat, definitiv și irevocabil, nulitatea absolută a Anexei 1 la contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei S. C. Marfă SA, astfel încât societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei.
A mai susținut pârâta că C. Marfă SA a acordat sume mai mari de 700 lei - salariul minim stabilit de CCM la nivel de ramură transporturi, niciunul dintre reclamanți neavând salariu mai mic de 700 lei, salariul astfel negociat fiind menționat si în contractul individual de muncă al reclamanților.
Astfel, pârâta a considerat că a respectat clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, acordând fiecărui salariat un salariu individual mai mare de 700 lei.
Prin sentința civilă nr. 1902/29.05.2013, Tribunalul Iași a dispus:
A respins excepția lipsei calității de reprezentant a Cabinetului Individual de Avocatură „N. L.” și excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de către pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. MARFĂ” S.A.
A respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtele Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. MARFĂ” S.A. - Sucursala M. și Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. MARFĂ” S.A.
A admis acțiunea formulată de reclamantul D. S. în contradictoriu cu pârâtele Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. MARFĂ” S.A. și Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. MARFĂ” S.A.- Sucursala M..
A obligat pârâtele să achite reclamantului drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din CCM Unic la nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 și cele efectiv încasate, pentru perioada octombrie 2009 – decembrie 2010, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pârâtele să achite reclamantului suma de 200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant al Cabinetului de Avocatură „N. L.”, invocată de către pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că la cererea de chemare în judecată a fost anexată în original Împuternicirea cu . nr._/16.12.2012, însoțită de tabelul nominal cu salariații ce au mandatat-o pe d-na avocat să formuleze acțiunea și să-i reprezinte în instanță.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității invocată de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A., tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere obiectul prezentei acțiuni, precum și disp. art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 21 din Constituția României referitoare la accesul liber la justiție și la dreptul la un proces echitabil. Totodată, prima instanță a reținut și faptul că motivele invocate în susținerea acestei excepții constituie apărări de fond.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtele Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. și Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. - Sucursala M. pentru perioada 01.10.2009 – 31.10.2009, tribunalul a constatat că este neîntemeiată.
Potrivit disp. art. 268 alin. 1 lit. c), cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
În speță, prin cererea de chemare în judecată au fost solicitate diferențe de drepturi salariale aferente perioadei octombrie 2009 – decembrie 2010, însă, raportat la data depunerii acestei cereri, respectiv 30.10.2012 și a termenului de prescripție de 3 ani calculat anterior acestei date, tribunalul a constatat că dreptul la acțiune pentru această perioadă nu este prescris.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamantul a fost angajatul pârâtelor în perioada pentru care se solicită drepturile salariale ce fac obiectul prezentei cauze, așa cum rezultă din carnetul de muncă depus în copie la dosar.
Art. 41 alin. 3 lit. a) din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta."
Articolul 3 alin. 3 din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 prevede că, în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse."
Pârâtele nu au dovedit faptul că au aplicat aceste prevederi contractuale în unitate, dimpotrivă argumentează că între salariul de bază minim brut negociat la nivel de unitate și cel negociat la nivel ramură transporturi C. Marfă SA, a acordat sume mai mari de 700 lei.
Pârâtele nu au respectat obligațiile contractuale, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Potrivit disp. art. 4 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008 – 2010, „prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic”.
Tribunalul a reținut că, pentru perioada în litigiu, octombrie 2009 – decembrie 2010, salariul de bază minim brut lunar, corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate la un nivel mai mic decât cel stabilit prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010.
Potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. c Codul muncii (forma în vigoare până la data de 29.04.2011), clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar potrivit disp. art. 238 alin. 1 din același act normativ, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. De asemenea, potrivit disp. art. 243 alin. 1, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta. Dispoziții similare se regăseau și în art. 8 alin. 2, art. 11 alin. 1 lit. c și art. 30 din Legea nr. 130/1996.
Pe cale de consecință, față de toate dispozițiile legale invocate, s-a reținut de către prima instanță că, indiferent de momentul de referință, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.
De altfel, și în art. 41 alin. 3 lit. b din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 se stipulează că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40 pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40 pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă”.
Or, în speță, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de angajator, s-a stabilit un salariu de bază brut lunar aferent clasei 1 de salarizare la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior respectiv prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi.
În consecință, tribunalul a reținut că în speță sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. 3 lit. a și art. 42 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, că în mod greșit drepturile salariale cuvenite reclamantului pentru perioada octombrie 2009 – decembrie 2010 au fost stabilite în funcție de salariul minim brut de 570 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, și nu în funcție de salariul minim brut de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (ramură transporturi).
Tribunalul a mai reținut că actualizarea diferențelor de drepturi salariale cuvenite reclamantului cu rata inflației reprezintă o despăgubire pentru devalorizarea monedei naționale, indicele de inflație reprezentând un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare. Prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și până la data plății efective a sumei datorate, actualizarea constituind o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor.
Față de aceste considerente, tribunalul a admis acțiunea reclamantului.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul, în temeiul disp. art. 274 Cod proc. civ., a admis-o și le-a obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele S. „C. MARFĂ” SA - Sucursala M. și S. „C. MARFĂ” SA București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său, recurenta S. „C. MARFĂ” SA - Sucursala M., în nume propriu și în numele S. „C. MARFĂ” SA București, susține că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât tribunalul a acordat diferențe salariale pornind de la minimul de 700 lei prevăzut în CCM la Nivel de R. Transporturi cu aplicarea coeficienților de ierarhizare din CCM la nivel de unitate, deși Anexa 1 la CCM încheiat la nivel de unitate S. C. Marfă SA, care stabilește coeficienții de ierarhizare, a fost anulată prin hotărâre judecătorească. Astfel, prin sentința civilă nr. 625/M/ 08.05.2012, Tribunalul B. a constatat definitiv și irevocabil nulitatea absolută a Anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei S. C. Marfă SA.
Ca atare, susține recurenta, societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, la acest moment neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei.
D. fiind că Anexa 1 la CCM la nivel de unitate a fost anulată, nulitate absolută ce nu produce efecte numai pentru viitor, ci și pentru trecut, susține recurenta că nu există grila cu coeficienții de ierarhizare, astfel că se aplică salariul așa cum este negociat el în contractul individual de muncă.
De asemenea, susține recurenta, în CCM Unic la nivel de R. Transporturi sunt prevăzuți coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din CCM la nivel de unitate, astfel că, aplicând prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, ar însemna ca salariații din cadrul C. Marfă să aibă venituri mult mai mici, neputând să solicite aplicarea selectivă doar a clauzelor favorabile uneia dintre părți, făcând abstracție de celelalte clauze. Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul C. Marfă să fie de 1.400 lei, raportat la coeficientul de ierarhizare 2 pentru funcții ce presupun studii superioare.
În plus, susține recurenta, invocând art. 37 din Codul muncii, salariul este un drept de natură consensuală și supus negocierii; ori, atât timp cât pentru perioada 2009-2010 a existat încheiat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei, este evidentă lipsa de temei a cererii reclamantului.
Ca urmare, se solicită a se constata că drepturile cuvenite reclamantului au fost plătite în mod corespunzător, în temeiul contractului colectiv de muncă și contractului individual de muncă.
Pe de altă parte, susține recurenta, C. Marfă este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2008, iar în aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 și HG 311/2010.
Mai mult, în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
Astfel, caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ (Hotărâre de Guvern), acest argument fiind susținut și de art. 2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010, care dispun imperativ ,,Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii. "
Concluzionează recurenta că motivarea instanței de fond este în contradicție cu realitatea și cu prevederile contractelor colective și individuale de muncă, având în vedere că pentru întreaga perioada pentru care se solicită aceste drepturi nu există temeiul juridic, contractele colective de muncă nestabilind coeficienți de ierarhizare ai claselor de salarizare, iar C. Marfă SA a acordat fiecărui salariat un salariu de bază minim brut de peste 749 lei, nivel superior salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată pentru toată perioada 2009-2010, conform legii.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și respingerea în totalitate a acțiunii, precum și restituirea sumelor încasate de reclamant în baza sentinței atacate.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.
În motivarea recursului său, recurenta S. „C. MARFĂ” SA București susține că prima instanță, deși a constatat intervenția prescripției de 3 ani în ceea ce privește solicitările reclamantului, a obligat în mod greșit societatea la acordarea diferențelor salariale pentru perioada 01.10._09, raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 31.10.2012.
Mai mult, consideră recurenta, în mod greșit instanța de fond a asimilat aceste ajutoare materiale drepturilor salariale, fără a avea în vedere definiția salariului dată de Codul muncii prin art. 159 alin. 1 și împrejurarea că acțiunea se întemeiază pe prevederile contractului colectiv de muncă.
Astfel, susține recurenta, drepturile salariate au la bază exclusiv munca depusă de salariați, ori prin contractele colective de muncă se acordă drepturi bănești, dar nu în temeiul muncii prestate, ci doar exclusiv în baza altor drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
Deci, pentru drepturile salariale termenul de prescripție este de 3 ani, iar pentru alte drepturi și obligații ce decurs din raporturile de muncă, prevăzute în concret și efectiv în cuprinsul contractului colectiv de muncă, termenul de prescripție este de 6 luni.
A interpreta altfel ar însemna că prevederile art. 268 lit. e din Codul muncii sunt golite de conținut și inaplicabile, dacă se admite că termenul de 3 ani esteaplicabil în toate situațiile când se promovează acțiuni ce au ca obiect plata unor drepturi bănești.
Susține recurenta și că în mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere privind acordarea diferențelor salariale, fără a avea în vedere dispozitivul sentinței civile nr. 652/M/08.05.2012 pronunțată de Tribunalul B..
În aceste condiții, recurenta susține că, în fapt, prin soluția pronunțată, instanța de fond a acordat reclamantului un salariu mai mic decât a beneficiat, întrucât prin sentința Tribunalului B. s-a constatat și nulitatea absolută a coeficienților de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare din cadrul societății; astfel, societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare negociați și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei.
Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul C. Marfă să fie de 1.400 lei, coeficientul maxim de ierarhizare prevăzut de acest contract fiind 2, pentru funcții ce presupun studii superioare.
Or, aplicarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, referitoare la salariul minim brut de bază, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale.
În realitate, reclamantul dorește aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă, ceea ce echivalează cu lex tertia și încălcarea algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri.
Susține recurenta și că în mod greșit instanța de fond a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, fără a avea în vedere prevederile din CCM, considerând că aceasta nu reprezintă o condiție obligatorie.
Astfel, atunci când legea (contractul) oferă posibilitatea părților aflate în litigiu să soluționeze litigiul
pe cale amiabilă, apelând și la un „arbitru” - comisiile mixte patronat sindicate - nu poate fi
vorba de abuz legislativ și obstrucționarea accesului la justiție, nefiind în prezența unor jurisdicții de genul celor avute în vedere de art. 21 alin. 4 din Constituție, întrucât părțile au stabilit ca mai întâi să se încerce soluționarea pe cale amiabilă și ulterior, în situația în care nu se pot înțelege pe această cale, să se adreseze instanței.
Prin negarea acestei prevederi contractuale, consideră recurenta că instanța de fond a lăsat ca lipsit de conținut și efect juridic contractul colectiv de muncă, stabilind, în mod arbitrar, care clauze se aplică și care nu.
În consecință, se solicită a se constata că acțiunea a fost prematur introdusă.
Mai arată recurenta că, potrivit art. 24 alin. 7(3) din Legea 130/1996, în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective. Or, în prezenta cauză, organizația sindicală, în calitatea sa de reprezentantă a salariaților, dar și ca parte interesată privind renegocierea clauzei din contract (coeficienți și salariu de baza minim brut), nu au făcut dovada unei astfel de cereri.
În plus, susține recurenta, prin art. 37 din Codul muncii, se dispune că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă". Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 2009-2010, a existat încheiat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei pentru fiecare salariat, este evidentă lipsa de temei a cererii de chemare în judecată.
În fapt, consideră recurenta că acțiunea de față are ca obiect o renegociere a salariului la nivel de unitate, comparativ cu CCM la nivel superior, ceea ce este inadmisibil.
C. Marfă este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2008, iar în aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010. Se invocă prevederile art. 2(1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010, art. 1 lit. d, art. 27 și art. 30 din Legea nr. 329/2009.
Față de cele arătate, consideră recurenta că a calculat și a plătit în mod corect drepturile salariaților, respectând fondul de salarii aferent personalului angajat, fond ce a fost stabilit prin bugetele de venituri și cheltuieli aprobate prin hotărâri de guvern.
Mai susține recurenta, în motivarea recursului, că în mod greșit a fost obligată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, în condițiile în care s-au acordat doar 2 termene de judecată, nu s-a efectuat nici o expertiză, astfel încât onorariul de avocat este nejustificat de mare în raport cu complexitatea speței și cu activitatea efectiv desfășurată de avocat în prezenta cauză.
Apreciază recurenta că instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 274 pct. 3 Cod procedură civilă, deoarece prin cenzurarea onorariului de avocat nu se intervine în raportul dintre avocat și clientul său, ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit este disproporționat de mare în raport de efortul concret depus de către avocat.
Sub acest aspect se invocă și hotărârile CEDO în cauzele Gavrileanu împotriva României, L. și alții împotriva României, care au atestat faptul că un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor.
În consecință, se solicită admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului, precum și întoarcerea executării, conform art. 404 ind. 1 Cod proc. civ.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 8, 9 și 304 ind. 1 Cod procedură civilă.
Intimatul nu a formulat întâmpinare; a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului.
În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursurile declarate de pârâtele S. „C. MARFĂ” SA - Sucursala M. și S. „C. MARFĂ” SA București sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, se constată că este întemeiată pentru perioada 01.10._09.
Potrivit art. 283 din Codul muncii ,,(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:… c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate...”
Prin urmare, acest termen are în vedere toate acțiunile prin care se solicită plata de drepturi salariale, indiferent de izvorul juridic al acestora: contract individual de muncă, contract colectiv de muncă sau alte dispoziții legale, în timp ce termenul reglementat de art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii privește neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale.
În speță, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtelor la plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.10.2009 – 31.12.2010.
Fiind vorba despre diferențe de drepturi salariale, sunt aplicabile prevederile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, așa cum a reținut și prima instanță.
Însă, față de aceste prevederi, în mod greșit tribunalul a reținut că acțiunea este formulată în termenul de prescripție de 3 ani, în condițiile în care, deși se solicită drepturi salariale începând cu data de 01.10.2009, cererea de chemare în judecată a fost depusă la instanța de fond la data de 31.10.2012 (așa cum rezultă din verificările efectuate în dosarul inițial, nr._/99/2012, din care s-a disjuns prezenta cauză).
Prin urmare, cererea reclamantului privind plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei este prescrisă extinctiv pentru perioada 01.01._09, prima instanță aplicând greșit prevederile art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii.
2. În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, Curtea reține că în mod corect tribunalul a respins-o, întrucât această procedură este prevăzută în CCM ca o condiție potestativă, „vor încerca”, convenția încheiată între părți neprevăzând că procedura prealabilă de sesizare a comisiei mixte este obligatorie. Pentru identitate de rațiune, neexistând o obligație impusă prin CCM a fi exercitată într-un anumit termen, nu se poate reține nici că acțiunea reclamantului este prematur introdusă.
3. În ceea ce privește salariul de bază minim brut în funcție de care să se calculeze drepturile salariale, Curtea reține că, în esență, recurentele au susținut că este aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, întrucât reprezintă rezultatul negocierii între partenerii sociali, și nu contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pe care reclamantul își fundamentează pretențiile admise de către instanță.
Curtea de Apel constată că prima instanță a apreciat judicios prevederile art. 241 și art. 243 Codul muncii, coroborat cu art. 11 alin. 1 lit. c din Legea 136/1996 (dispoziții în vigoare în perioada de referință), dând eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzelor contractuale negociate din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. Ca atare nu se aduce atingere prevederilor art. 37 din Codul muncii, contractul la nivel de ramură reprezentând rezultatul exercitării autonomiei de voință a partenerilor sociali între care se încheie, conform dispozițiilor art. 236 alin. 4 din Codul muncii (în vigoare în perioada de referință).
În speță, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, ale cărui efecte au fost invocate de intimatul-reclamant, a fost încheiat între reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe.
Potrivit art. 13 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996, act normativ în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, părțile au obligația să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate; în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc si se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi.
În aplicarea acestor dispoziții legale, reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe au prevăzut, în art. 123 pct. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe care l-au încheiat, că acesta produce efecte „în toate unitățile nominalizate în anexa 5”.
Examinând anexa nr. 5 la contract, se constată că, la poziția nr. 2 este nominalizată S. C. MARFĂ SA – BUCUREȘTI printre unitățile beneficiare ale clauzelor contractuale, deci Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 produce efecte pentru toți salariații recurentelor, potrivit art. 123 pct. 1 din contract și art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, în vigoare în perioada 2009-2010.
În ceea ce privește concursul între efectele contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, se reține, de principiu, că aplicarea contractelor colective de muncă încheiate la niveluri inferioare (contractele colective de muncă la nivel de grup de unități și la nivel de unitate), nu înlătură aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior (contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi), așa cum consideră recurentele, dacă aceste contracte colective conțin clauze ce stabilesc drepturi la niveluri diferite.
Astfel, potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Intimatul-reclamant și-a întemeiat acțiunea pe clauza cuprinsă în art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, care își produce efectele pentru toți salariații încadrați la recurente, deoarece prevede drepturi la un nivel superior celor prevăzute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, respectiv muncitori, personal administrativ încadrat pe funcții, personal de specialitate încadrat pe funcții și personal încadrat pe funcții.
Potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a).
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Art. 41 alin. 3 lit. b prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1).
Așadar, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, părțile aveau obligația să stabilească salariile de bază minime brute, pentru fiecare categorie de salariați, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de transporturi stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din același contract.
Evident că părțile implicate în negocierea contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mare de 700 lei, însă, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mic de 700 lei, așa cum a procedat recurenta S. C. MARFĂ SA, la care să se aplice coeficienții minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010.
În aceste condiții, intimatul-reclamant putea solicita aplicarea directă a prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, deci acțiunea formulată, având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale, pentru perioada în care acest contract și-a produs efectele, este întemeiată, așa cum corect a reținut și instanța de fond.
Nu poate fi reținut motivul invocat de recurente în sensul că Anexa 1 la CCM încheiat la nivel de unitate S. C. Marfă SA, care stabilește coeficienții de ierarhizare, a fost anulată prin sentința civilă nr. 625/M/08.05.2012 a Tribunalului B..
Într-adevăr, prin această sentință, definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, s-a constatat nulitatea absolută a Anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei S. C. Marfă SA, însă, din motivarea sentinței, se reține că tocmai stabilirea – prin această anexă - a salariului minim brut pentru clasa 1 de salarizare sub 700 lei (așa cum impuneau dispozițiile art. 43 pct. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010) atrage incidența dispozițiilor art. 24 alin. 1 din Legea 130/1996, respectiv nulitatea clauzelor negociate cu încălcarea art. 8 din Legea 130/1996.
Nu se poate reține nici critica recurentelor conform căreia aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul C. Marfă să fie de 1.400 lei, raportat la coeficientul de ierarhizare 2 pentru funcții ce presupun studii superioare, iar aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă echivalează cu lex tertia și încălcarea algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri.
Astfel, așa cum s-a arătat anterior, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, iar potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a).
Aceasta nu înseamnă că părțile nu puteau prevedea în contractele colective de muncă alți coeficienți de ierarhizare – evident, mai favorabili salariaților -, însă aceștia se impuneau a fi aplicați cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a), așa cum impunea norma convențională, negociată de părțile acestui contract colectiv de muncă, dar și norma legală menționată mai sus, respectiv art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996.
Ca atare, nu poate avea loc o reducere a drepturilor salariale cuvenite intimatului - reclamant prin aplicarea prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, întrucât salariul de bază minim brut de 700 lei este prevăzut ca bază de la care trebuiau pornite negocierile, corespunzător, evident, clasei 1 de salarizare.
Astfel, salariul de bază minim brut de 700 lei se va aplica în raport cu clasa de salarizare în care este încadrat reclamantul și coeficientul de ierarhizare stabilite prin contractul individual de muncă și/sau contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, conform algoritmului de calcul convenit: S=Sclasa1xK.
Nu poate fi primit nici argumentul conform căruia caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ (Hotărâre de Guvern), din moment ce Legea nr. 130/1996 – aplicabilă în perioada de referință – impunea o anumită conduită partenerilor sociali (respectiv aceea de a nu prevedea clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior); ori, este știut că legea este un act juridic cu forță superioară tuturor celorlalte acte normative, inclusiv hotărârilor de guvern.
De asemenea, instanța de control judiciar reține că această clauză din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi este obligatorie pentru părți, nefiind înlăturată prin măsurile economico-financiare prevăzute de OUG nr. 79/2008, HG 532/2008, HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010, așa încât nu sunt relevante, sub aspectul obligației recurentelor - pârâte de acordare a salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, susținerile acestora privind nerealizarea unor venituri suficiente, lipsa profitului ori necesitatea încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente perioadei de referință.
4. În ceea ce privește onorariul de avocat acordat de prima instanță cu titlu de cheltuieli de judecată, în sumă de 200 lei, instanța de control judiciar constată că nu este nepotrivit de mare față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, aceea de a redacta acțiunea și concluziile scrise, precum și de pune concluzii orale la dezbaterea fondului, când a reprezentat reclamantul, astfel încât nu se impune diminuarea acestuia.
De asemenea, se reține că suma nu depășește un cuantum rezonabil impus de practica CEDO, invocată de recurente.
Ca urmare, față de toate considerentele expuse, constatând că este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, Curtea de Apel, în baza disp. art. 312 alin. 1, 2, 3 Cod proc.civ., va admite recursurile declarate de pârâte și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de acestea și, pe cale de consecință, va respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la achitarea diferențelor de drepturi salariale dintre salariile calculate în raport cu salariul de bază minim brut lunar de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM Unic la nivel de R. Transporturi 2008-2010 și cele efectiv primite, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, pentru intervalul 01.10._09, pe excepția prescripției dreptului la acțiune.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate, care nu contravin prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâtele S. „C. MARFA” SA - Sucursala M. și S. „C. MARFA” SA București, împotriva sentinței civile nr. 1902/29.05.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o modifică în parte, în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâte și, în consecință:
Respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la achitarea diferențelor de drepturi salariale dintre salariile calculate în raport cu salariul de bază minim brut lunar de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM Unic la nivel de R. Transporturi 2008-2010 și cele efectiv primite, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, pentru intervalul 01.10._09, pe excepția prescripției dreptului la acțiune.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate ce nu sunt contrare prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.10.2013.
Președinte, N. C. M. | Judecător, C. B. | Judecător, G. P. |
Grefier, M. H. |
Red./Tehnored. M.N.C.
15.11.2013 - 02 ex.
Tribunalul Iași - M. M.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 201/2013.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1352/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
