Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1304/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1304/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 27-09-2013 în dosarul nr. 10680/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1304/2013
Ședința publică de la 27 Septembrie 2013
Completul compus din:
Președinte A. C. S.
Judecător D. P.
Judecător S. P.
Grefier E. G.
Pe rol fiind judecarea cauzei având ca obiect litigiul de muncă – drepturi bănești, privind recursul declarat de recurenta S. C. SA – Sucursala de Transport Feroviar Iași, împotriva sentinței civile nr. 1229/17.04.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, intimat fiind O. M..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat B. L. pentru intimat, lipsă reprezentantul recurentei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că dosarul este la primul termen de judecată, nu s-a depus întâmpinare.
Cauza fiind la primul termen de judecată, președintele completului dă citire raportului asupra recursului potrivit căruia acesta este declarat în termen și motivat.
Avocat L. B. depune împuternicire avocațială pentru intimat și precizează că nu mai are cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul apărătorului intimatului.
Avocat L. B. solicită respingerea recursului și menținerea sentinței ca legală și temeinică. Solicită cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanței nr. 395 din 27.09.2013, pe care o depune la dosar.
Instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului de fața,
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr._, reclamantul O. M. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. „CFR C.” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași, solicitând obligarea acesteia la plata: drepturilor bănești reprezentând ajutorul material pentru ziua Ceferistului, aferente anilor 2009 și 2010, echivalente clasei I de salarizare; drepturilor bănești reprezentând salariul suplimentar aferent anilor 2009-2010 echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acorda, in funcție de perioada efectiv lucrata de reclamant; sporului pentru condiții speciale pe perioada 01.11._10 astfel :25% din salariul de baza minim brut așa cum este prevăzut de art.42(l) lit.A din CCM Unic la nivel de Ramura Transporturi ; diferențelor salariale dintre salariile calculate in raport cu salariul de baza minim brut lunar de 700 lei si cele calculate in raport cu salariul de baza de 570 pentru perioada 01.11._10. Totodată reclamantul a solicitat actualizarea acestor plăți cu rata inflației și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în ceea ce privește plata drepturilor bănești reprezentând ajutorul material pentru Ziua Ceferistului, aferente anilor 2009 si 2010, cererea este întemeiata întrucât potrivit art. 69 alin. 1 litera b din contractul colectiv de munca la nivel de unitate pentru anii 2007-2008 (nr. 1625/29.03.2007), pentru Ziua Ceferistului se va acorda salariaților o premiere stabilita de Consiliul Administrației cu consultarea delegaților aleși .ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare. Acest contract colectiv de munca a fost valabil pana la data de 29.03.2008 conform art. 2, însă a fost prelungit, ulterior acestui termen, pana la data de 31.01.2009, aspect ce rezulta din actele adiționale
5241/31. 10. 2007, 1753/26.03.2008 si 437/30.01.2009.Ulterior acestei perioade intra in vigoare CCM la nivel de unitate 2009-2010 înregistrat sub nr. 2572/04.06.2009 (la Direcția de Munca si Incluziune a mun. București s-a înregistrat sub nr. 1/2450/04.06.2009). In cadrul acestui contract se arata faptul ca acest drept se acorda începând cu 01.01.2010 (deci nu si pentru perioada 31.01._10). Acest contract a fost valabil pana la data de 31.01.2011.In ceea ce privește anul 2009 si anul 2010 instanțele in tara au reținut faptul ca, deși CCM la nivel de unitate nu are acoperire pentru perioada 01.03._09, acest lucru nu are drept consecința inexistenta dreptului solicitat de reclamant. Astfel, Contractul Colectiv De Munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 nr. 2836/2006 a fost modificat prin actul adițional înregistrat la MM FES nr. 370/20.06.2008 (prin care s-a prelungit valabilitatea contractului colectiv de munca pentru inca 48 de luni, perioada in care părțile semnatare sa înceapă negocierile pentru noul contract colectiv de munca), iar din actul adițional înregistrat la MMFES nr. 626/04.01.2011 reiese faptul ca acesta isi prelungește valabilitatea pana la data de 31.01.2011 (aceasta situație este reținuta si in cuprinsul deciziei privind recursul in interesul legii nr. 4/12.03.2012 pronunțate de ICCJ).Acest contract colectiv de munca prevede in cadrul art. 2 faptul ca, contractele colective de munca la nivel de unități vor respecta prevederile minimale stabilite prin prezentul contract, iar la art. 3 prevede faptul ca clauzele cuprinse in acest act produc efecte pentru toți salariații încadrați in unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare pentru care s-a încheiat prezentul contract colectiv de munca si pentru perioada când - din motive diferite - nu exista CCM la nivel de unitate. In cadrul capitolului privind salarizarea, art. 27, se prevede dreptul salariaților la plata ajutorului de Ziua Feroviarului. In aceste condiții, atât timp cat dispozițiile din contractul colectiv de munca la nivel de unitate au devenit inferioare celui încheiat Ia nivel, sunt incidente dispozițiile art. 8 din Lg. 140/1996, ca lege aplicabila in prezenta cauza, potrivit căruia contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior cehii stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior iar conform art. 24 contractele ne munca negociate cu încălcarea art. 8 sunt lovite de nulitate. În consecință, deși pentru anul 2009 nu exista contract colectiv de munca la nivel de unitate, era aplicabil CCM la nivel de ramura, motiv pentru care reclamantul era îndreptățit la plata ajutorului. Nu se poate susține ca pentru perioada in discuție ar exista un vid contractual intre parți, câta vreme contractele colective de munca încheiate la nivel național sau la nivel de ramura ori de grup se aplica, potrivit art. 11 alin. 1 lit. B din Legea nr. 130/1996, tuturor salariaților care fac parte din acel grup, astfel ca instanța este datoare sa verifice existenta si aplicabilitatea CCM la nivel superior in cazul in care nu exista un contract colectiv de munca in vigoare, la nivel de unitate. F. de cele reținute reiese ca, pentru anul 2009, izvorul normativ al pretențiilor reclamantului îl constituie CCM încheiat la nivel de grup de unități. Pentru anul 2010 dispozițiile actului adițional sunt clare, ajutorul material acordat de Ziua Ceferistului fiind prevăzut chiar la nivelul de unitate.
In ceea ce privește obligarea paratei la plata unui salariu suplimentar pentru anii 2009-2010, echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației, astfel cum se prevede in art. 32 alin. 1 din contractele colective de munca încheiate la nivel de unitate, drepturile si obligațiile privind relațiile de munca dintre angajator si salariat se stabilesc potrivit legii prin renegociere, in cadrul contractelor de munca si a contractelor individuale de munca. Art.32 alin.1 din Contractul Colectiv de Munca prevede „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”. Potrivit art. 33 din capitolul II „criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din anexa 6” Criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, prevăzute in Anexa 6, sunt: 1) munca ireproșabila prestata in cursul anului calendaristic; 2) lipsa sancțiunilor disciplinare expres prevăzute in contractul de munca. Din textele enumerate rezulta cu claritate că salariul suplimentar are caracterul unui premiu acordat salariaților pentru obținerea unor rezultate deosebite in activitatea individuala si, in consecința, face parte din drepturile salariale, așa cum prevede art. 7 din contractul colectiv colective de munca aplicabile. Prin urmare, părțile au înțeles ca salariul suplimentar sa facă parte din drepturile salariale, astfel încât ii sunt aplicabile dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c Codul muncii. Faptul ca nu exista o hotărâre a Consiliului de administrație al societății de acordare a acestui drept nu poate fi interpretat in sensul inexistentei dreptului, deoarece existenta lui rezulta din clauza contractuala in discuție, prin hotărâre putându-se eventul stabili cuantumul acestuia si nicidecum acordarea sau neacordarea lui. De altfel, cuantumul minim al acestui drept a fost negociat de parți prin clauza contractuala in discuție, așa încât in lipsa unei atare hotărâri se va acorda acest cuantum. In fine, fiind un drept care isi are o deplina reglementare legala si contractuala, exercițiul lui nu poate fi îngrădit de dificultățile financiare ale societății, care si-a asumat prin negocierea si semnarea CCM aceasta obligație ( corelativa dreptului la litigiu). Limitarea acordării drepturilor prevăzute de Contractul colectiv de munca, in raport de bugetul aprobat, presupune încălcarea dispozițiilor legale care garantează respectarea convențiilor colective dintre parți si obligațiile salariale intre angajați; totodată, in acest fel, s-ar accepta in mod nelegal posibilitatea cenzurării pe cale administrativa, prin aprobarea de bugete de venituri si cheltuieli, a drepturilor prevăzute expres in Contractul colectiv de munca, contrar principiilor dreptului muncii. Astfel, contractele colective de munca încheiate de parti au forța obligatorie, asa incat, cererea generica referitoare la respectarea obligațiilor asumate prin acest contract nu este întemeiata, deoarece efectul obligativității respectării acestuia, rezulta chiar din dispozițiile legale, mai exact, art. 969 Cod civil, art. 243 cod civil si art. 30 din Legea nr. 130/1996.
În ceea ce privește capătul 3 de cerere, s-a arătat că reclamantul a fost lucrător la STFC Iași din cadrul S. CFR C. SA așa cum rezulta din Actele Adiționale la CIM - uri desfășurând activitate și în perioada amintita. Începând cu data de 01.04.2001, locul de munca al reclamantului a fost încadrat in condiții speciale de munca conform art 1 alin 1 din Legea nr.226/2006. Potrivit CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi valabil in anii 2008-2010 a cărui valabilitate s-a prelungit cu 12 luni, respectiv până la 31.12.2011, pentru activitatea desfășurata in condiții speciale a fost prevăzut acordarea unui spor pentru condiții speciale de munca in cuantum de 25% din salariul de baza minim brut al salariatului, potrivit art. 41 din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi. Pârâta nu a acordat și nu a plătit reclamantului sporul pentru condiții speciale de munca prevăzut CCM Unic la nivel de Ramura Transporturi, incalcand prevederile art. 40 alin 2 lit c) din Codul Muncii in forma valabila pana in 18 mai 2011 si în forma valabila in perioada 18 mai_11, potrivit cărora" angajatorul are obligația sa acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractul individual de munca"si incalcand prevederile art.236 alin 4 din Codul Muncii in forma valabila pana in 18 mai 2011 si ale art.229(4) din Codul Muncii in forma valabila in perioada 18 mai_11, potrivit cărora contractele colective de munca încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părtilor. In acest fel s-a produs reclamantului un prejudiciu material constând in contravaloarea sporului pentru condiții speciale de munca, prejudiciu pe care angajatorul este dator sa îl acopere. Având in vedere ca prin neacordarea integrala a drepturilor salariale cuvenite reclamantul a suferit un prejudiciu constând pe de o parte în contravaloarea sporului, iar pe de alta parte, in devalorizarea monedei naționale dar și in lipsa de folosința a sumelor cuvenite s-a solicitat obligarea pârâtei atât la plata contravalorii sporului pentru condiții speciale, cat si la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului pana la data plații respective,repararea prejudiciului trebuind sa fie integrala.
În ceea ce privește capătul 4 din cerere s-a arătat că prin Contractul Colectiv de munca Unic la nivel de Ramura Transportului pe anii 2008-2010 (înregistrat la Ministerul Muncii sub numărul 722/03/24.01.2008 si publicat in Monitorul Oficial partea a V a nr.3 din 11 februarie 2008 se prevede la articolul 41 alin 3 lit a) ca salarul de baza minim brut de la 1 ianuarie 2008 este de 700 lei, iar la litera b) din același alineat ca părțile vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de Ramura Transportului. SNCFR Calatori SA este enumerata printre societățile la nivelul cărora se aplica acest contract colectiv participând la negocierea acestui contract. Articolul 114 alineatul 2 din contract prevede ca angajatorul va lua ca baza de negociere prezentul contract de munca. Pe de alta parte, Contractul colectiv de munca la nivel de unitate al CFR Calatori SA pe anul 2009-2010 prevede in Anexa 1 ca salariile angajaților se calculează prin aplicarea unui coeficient de ierarhizare la „salariul de baza brut” corespunzător clasei 1 de salarizare de 570 lei, rezultând nivelul salariului corespunzător a diferite clase de salarizare. Salariul corespunzător clasei 1 de salarizare este însă „salariul de baza brut” de 570 lei. Ulterior, începând cu 1 aprilie 210, prin act adițional salariul de baza brut a fost stabilit la 600 lei, ca și nivelul salariilor rezultate din aplicarea acestei Articolul 8 alineatul 2 din Legea nr. 130/1996, in vigoare pana la data de 12 mai 2011, prevede ca "Contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de munca încheiate la nivel superior". Aceeași prevedere este reluata si in articolul 132 alineatul 2 din Legea 62/2011-Legea dialogului social, in vigoare ulterior datei de 12 mai 2011. Rezulta ca angajatorul parat a acordat salariaților reclamanți drepturi salariale calculate prin raportare la un salariu de baza brut mai mic decât cel din contractul colectiv de munca la nivel de ramura, deși legea si Contractul colectiv de munca la nivel superior impunea respectarea valorii salarului minim brut de la nivel superior de 700 lei "ca baza de negociere".Principiul despăgubirii integrale a prejudiciului presupune acoperirea integrala a prejudiciului încercat ( articolul 998-999 din Codul civil de la 1864 si 1385 din Noul Cod civil). Ori diminuarea valorii sumelor aferente diferențelor salariale solicitate ca urmare a diminuării valorii monedei naționale ca urmare a inflației este incompatibila cu rigoarea acestui principiu legal. O aplicație particulara in material raporturilor de munca este data de articolul 78 din Codul Muncii care face mențiune expresa despre "reactualizarea"salariilor. Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea acțiunii.
Pârâta S. „CFR C.” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii. S-a arătat că în ceea ce privește solicitarea reclamantului privind acordarea primei ocazionate de „Ziua Ceferistului” pentru anii 2009-2010, aceasta reprezintă din punct de vedere judiciar o premiere, respectiv un ajutor material. Or, deși sumele reprezintă drepturi patrimoniale, nu sunt drepturi de natură salarială, ci drepturi stabilite prin clauzele contractului colectiv de muncă cu un regim juridic distinct. Consideră pârâta că premierea de Ziua Feroviarului nu reprezintă contraprestația unei munci depuse de salariat, ci o recompensă acordată în considerarea calității de ceferist. Având în vedere că obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale, ci în obligarea unității angajatoare la respectarea unei clauze din CCM, pârâta precizează că este un conflict de drepturi, care se prescrie în termen de 6 luni. Astfel, raportat la data introducerii acțiunii rezultă că dreptul material la acțiune privind acordarea premierei anuale pentru Ziua Feroviarului este prescris. Mai mult, prin încheierea actului adițional 1708/21.04.2010 părțile semnatare ale CCM 2009/2010 au renegociat prevederile art.69, astfel ca acestea urmau să se aplice începând cu 01.01.2011.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata salariului suplimentar aferent 2009-2010, pârâta a solicitat respingerea acesteia. În motivare, s-a arătat că în conformitate cu dispozițiile art.32 alin.1 și 3 din contractele colective de munca aplicabile pe anii 2007-2010 la nivelul C.F.R. Calatori și prevederile din anexa nr.6 la aceste contracte, sunt interpretate, precum și aplicate astfel: salariul suplimentar pentru munca ireproșabila se acorda fața de criteriile menționate în anexa 6 la contracte sub condiția ca societatea să fi avut în anii 2009 și 2010 venituri pentru constituirea fondului necesar pentru acordarea acestui salariu. Pârâta a susținut că este o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, iar bugetul de venituri și cheltuieli al societății se aprobă prin hotărâre de guvern, inițiată de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice și cel al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în conformitate cu prevederile art.5 lit. a din O.U.G. nr. 79/2008 coroborate cu art. 15 alin. l din O.U.G nr. 37/2008. Pentru anul 2009, societății nu i s-a aprobat bugetul de venituri și cheltuieli. De asemenea, în proiectul de BVC pe anul 2009, transmis la Ministerul Transporturilor si Infrastructurii, s-a prevăzut, la rubrica aferentă fondului de salarii, o sumă de 456.000 mii lei, în timp ce fondul de salarii realizat la sfârșitul anului 2009 a fost în valoare de 486.489 mii lei, rezultând o depășire de 30.488 mii lei, fapt ce a condus la neconstituirea fondului necesar acordării salariului suplimentar. Totodată, în execuția BVC în anul 2009 au fost înregistrate depășiri la cheltuielile materiale cu combustibilul și la cheltuielile cu energia electrică de tracțiune față de prevederile din BVC 2009, cheltuieli strict necesare pentru funcționarea transportului feroviar public de călători. Astfel, societatea a înregistrat în anul 2009 o pierdere în valoare de 210.377,85 mii lei și o pierdere cumulată din anii precedenți în valoare de 535.423,74 mii lei. în plus, chiar dacă societatea ar fi avut venituri, respectiv profit, pentru constituirea fondului necesar acordării salariilor suplimentare, salariații ar fi beneficiat de aceste drepturi, numai după verificarea îndeplinirii de către aceștia a condițiilor prevăzute în anexa nr. 6 la contractul colectiv de muncă pe anii 2007-2009 și numai dacă ar fi lucrat un an calendaristic, conform prevederilor art. 32 alin. l. Pentru aceste motive, pârâta a solicitat respingerea cererii de acordare a salariului suplimentar pentru anul 2009. În ceea ce privește cererea de acordare a sporului de 25% reprezentând spor pentru condiții periculoase, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune. În motivarea acestei excepții, pârâta a susținut faptul că dreptul reclamantului nu este un drept de natură salarială, ci un drept stabilit prin clauzele contractului colectiv de muncă, respectiv faptul că obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale, ci în obligarea angajatorului la respectarea unei clauze din contractul colectiv de muncă. Or, în aceste condiții sunt incidente prevederile art. 268 alin. 1, lit. e Codul Muncii, termenul de prescripție fiind de 6 luni.
Pe fond, pârâta a susținut că Legea nr.226/2006 nu reglementează acordarea vreunui spor persoanelor care desfășoară activități în locurile de muncă încadrate în condiții speciale. Reglementările privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale vizează doar posibilitatea pentru asigurații care desfășoară astfel de activități de a beneficia de pensie pentru limita de vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare. De asemenea, susține pârâta că nici în contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010 nu s-a prevăzut acordarea unui spor pentru condiții speciale de muncă. Pârâta mai susține și faptul că în art. 247 Codul muncii (în prezent abrogat) se stipula că „în cazul în care, la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă la nivel superior”. Or, în această situație nu se poate vorbi de aplicarea contractului colectiv la nivel de ramură. Art. 238 Codul muncii a avut un caracter de protecție a salariaților, stabilind limitele negocierii colective, însă nu a impus sub nici o formă preluarea în totalitate, în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, a clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, dispozițiile art. 236 alin. 3 (nerepublicat) lăsând libertatea părților pentru negocierea clauzelor. D. în situația în care nu există contract la nivel de unitate,se poate vorbi de aplicarea contractului încheiat la nivel de ramură, neputând fi combinate dispoziții din cele două contracte colective de muncă.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de acordare a diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei conform art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 și drepturile salariale plătite electiv pentru perioada 2010 – 2012, s-a solicitat respingerea acesteia. Art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta. Conform prevederilor art. 247 Codul muncii, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de munca la nivel superior. Or, în această situație nu se poate vorbi de aplicarea contractului colectiv la nivel de ramură. Art. 238 Codul muncii a avut un caracter de protecție a salariaților, stabilind limitele negocierii colective, însă nu a impus sub nici o formă preluarea în totalitate, în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, a clauzelor contractelor colective de muncă stabilite la nivel superior. Dispozițiile art. 236 alin. 3 lasă libertatea părților pentru negocierea clauzelor, iar în situația în care există contract la nivel de unitate, nu se poate vorbi de aplicarea contractului încheiat la nivel de ramură. Astfel, nu se pot combina dispoziții din cele două contracte colective de muncă, respectiv dispoziții care sunt mai favorabile reclamanților. Mai mult, în speță nu există nici o împrejurare externă care face imposibilă executarea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de angajator.
Pârâta a invocat și prevederile art. 268 alin. 1 lit. d Codul Muncii, susținând pentru perioada 01.03._09 la nivelul CFR nu a existat încheiat contract colectiv de munca, iar pentru perioada 04.06.2009 – 31.01.2011., s-a aplicat contractul colectiv de muncă pe anii 2009 – 2010, încheiat la nivelul C.F.R. C. S.A. și înregistrat la M.M.S.S.F.-D.M.P.S. sub nr. 2572/04.06.2009. Or, conform actului adițional la contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, clasa 1 de salarizare a fost la nivelul de 570 de lei, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 1708 din 21.04.2010 anexa 1 s-a modificat, iar la nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la 600 lei brut. Reclamantul a semnat acte adiționale la contractele individuale de munca în urma negocierilor între administrație și reprezentanții salariaților privind modificarea salariului de baza minim brut la S. „CFR C.” SA.
Prin sent.civ.nr.1229/17.04.2013, Tribunalul Iași a hotărât:
„Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în ceea ce privește cererea reclamantului referitoare la obligarea pârâtei la plata sporului pentru condiții speciale de 25 % din salariul de bază minim brut, conform art. 42, alin. 1, lit. a) din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010.
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, în ceea ce privește cererea reclamantului referitoare la obligarea pârâtei la plata premiului acordat de „Ziua ceferiștilor” pentru anii 2009 și 2010, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective și, în consecință: Respinge cererea referitoare la obligarea pârâtei la plata premiului acordat de „Ziua ceferiștilor” pentru anii 2009 și 2010, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective, formulată de reclamantul O. M. în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE C. „CFR C.” S.A. – SUCURSALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE C. IAȘI, pe excepția prescripției dreptului la acțiune.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul O. M. în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE C. „CFR C.” S.A. – SUCURSALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE C. IAȘI. Obligă pârâta să achite reclamantului salariul suplimentar aferent anului 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
Obligă pârâta să achite reclamantului, pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010,diferențele de drepturi salariale dintre salariile calculate în raport cu salariul de bază minim brut lunar de 700 lei, conform art. 41, alin. 3, lit. a) din CCM Unic la nivel de R. Transporturi și cele efectiv primite și sporul pentru condiții speciale de 25 % din salariul de bază minim brut, conform art. 42, alin. 1, lit. a) din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Respinge ca nefondată cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta, având ca obiect obligarea pârâtei la plata salariul suplimentar aferent anului 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
Obligă pârâta să achite reclamantului suma de 1500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.”
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în capetele de cerere privind plata primei pentru Ziua Feroviarilor corespunzătoare anilor 2009 și 2010, instanța a constatat că aceasta este întemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contratului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Dispoziția cuprinsă în art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii reglementează dreptul material la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia, altele decât clauzele referitoare la drepturile salariale. În speță, potrivit art. 69 alin. 1 lit. b) din contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 - 2010 pentru Ziua Ceferiștilor se acordă o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare. Față de prevederile contractului colectiv de muncă, instanța reține că salariații beneficiază cu ocazia Zilei Ceferiștilor de o premiere, care nu este un drept salarial, ci are natura juridica a unui ajutor material acordat salariaților. Ca urmare, cererea reclamantului privind plata primei pentru Ziua Ceferiștilor este o cerere întemeiată pe neexecutarea unei clauze a contratului colectiv de muncă, termenul de prescripție fiind de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune. Având în vedere data sesizării instanței, 12.11.2012, s-a constatat că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată, motiv pentru care o va admite și va respinge aceste pretenții, ca fiind prescrise.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în capătul de cerere privind plata sporului de 25 %, prima instanța a constat că aceasta este neîntemeiata. Astfel, prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sporului pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază. Potrivit disp. art. 160 Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. În consecință, sporul pentru condiții speciale de 25% este un drept de natură salarială. Potrivit disp. art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator. Or, acest text de lege nu distinge în funcție de izvorul drepturilor salariale solicitate. În aceste condiții, raportat la obiectul acțiunii (plată sporul pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010) și la momentul introducerii acțiunii (12.11.2012), fața de data scadenței plății drepturilor aferente lunii noiembrie 2009, instanța a respins excepția .
Pe fond, analizând actele și lucrările dosarului cauzei, prima instanța a reținut următoarea situație de fapt:
Reclamantul O. M. este angajatul pârâtei Societatea Națională de Transport feroviar de C. „CFR C.” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași.
Potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. a și b Codul muncii (forma în vigoare în anul 2009 și 2010), clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații angajatorului în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel, respectiv pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Potrivit disp. art. 243 alin . 1 Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Instanța a reținut că la M.M.F.P.S. – D.M.P.S București a fost înregistrat sub nr. 1625/29.03.2007 contractul colectiv de munca încheiat între Societatea Naționala de Transport Feroviar de C. și salariați, contract care a fost prelungit pe anii 2009-2010, cu modificarea anumitor dispoziții contractuale înregistrarea realizându-se sub nr. 2572/04.06.2009. Potrivit disp. art. 32 alin. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”, iar potrivit disp. art. 33 alin. 1, „criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr. 6”. În anexa nr. 6 sunt prevăzute cazurile în care salariații nu beneficiază de salariul suplimentar. De asemenea, în alin. 3 al art. 32 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010 se prevede că „din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar”. Potrivit actului aditional la Contractul Colectiv de Muncă înregistrat sub nr.1708/21.04.2010 prevederile art.32 alin.1 și 2 nu se aplica în anul 2010, urmând a se aplica începând cu ianuarie 2011.
Având în vedere disp. art. 241 și 243 Codul muncii (forma în vigoare în anii 2009 și 2010), precum și prevederile art. 32 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, instanța reține că reclamantul era îndreptățit să beneficieze în anul 2009 de un salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, din adresa comunicata de intimata reieșind că acesta nu a fost sancționat disciplinar în perioada 2008-2011 și nu a avut absențe nemotivate de la serviciu.
Potrivit dispozițiilor art. 272 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare. Or, în speță, pârâta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a făcut dovada achitării către reclamant a salariului suplimentar aferent anului 2009 prevăzut de art. 32 alin. 1 din contractul colectiv de muncă pe anii 2009 – 2010.
Pârâta s-a apărat, invocând cu privire la neachitarea drepturilor salariale faptul că art.32 alin.3 din CCM stabilește că „din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat”. Fața de apărările formulate, instanța a reținut că la art. 33 din Contractul Colectiv de Munca la nivel de unitate se prevăd criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar cu trimitere la anexa 6, respectiv singura condiționare la acordarea acestui drept este conduita salariatului, care nu trebuie sa aibă sancțiuni disciplinare in perioada aferenta acordării acestuia și o conduita ireproșabila. Așadar, negocierea acestui drept este clara, acordarea lui nefiind condiționata de eventuale imposibilități financiare invocate de parata apărute in decursul derulării raporturilor de munca. Încercarea pârâtei de a justifica neacordarea acestui drept printr-un motiv considerat obiectiv de aceasta, respectiv acela ca nu a mai înregistrat profit, ci pierderi si astfel nu poate constitui fondul de salariu, nu exonerează intimata de la răspunderea executării obligațiilor contractuale inserate la art. 32 si 33 din C.C.M.-ul la nivel de unitate, nu poate schimba voința părților la negociere inducând o acordare condiționata a acestui drept de realizarea profitului. Daca ar fi fost aceasta voința angajatorului la negociere, atunci constituirea fondurilor necesar acordării salariului suplimentar nu ar fi fost realizata din totalul veniturilor realizate – așa cum s-a stipulat, ci din profitul realizat. De altfel, simpla invocare a dificultăților financiare nu poate valora pentru debitor o cauza legala de exonerare de la plata obligațiilor asumate contractual
În consecință, raportat la cele indicate, prima instanța a constatat că este întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata salariului suplimentar aferent anului 2009, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective. În consecință, instanța a obliga pârâta să achite reclamantului drepturile bănești reprezentând echivalentul salariului suplimentar aferent anului 2009, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
În ceea ce privește pretenția reclamantului de acordare a drepturile bănești reprezentând echivalentul salariului suplimentar aferent anului 2010, instanța a retinut în principal dispoziția conventionala expresă, prin act aditional, referitoare la inaplicabilitate prevederii art.32 din Contractul colectiv de munca la nivel de unitate pe anul 2010. Este real că prin art. 43 alin.2 din Contractul Colectiv de Munca la nivel de Ramura Transporturi s-a prevăzut posibilitatea ca angajații să beneficieze si de alte venituri suplimentare – lit.a – “al 13-lea salariu, egal cu salariul de baza brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent (...), însă potrivit dispozițiilor alineatului 3 al aceluiași text “la nivel de unitate, condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării salariaților la fondul de premiere lunar și anual, la salariul de merit cât și la al 13-lea salariu se stabilesc, în funcțiue de posibilități printr-un regulament aprobat în acest sens de Comisia paritara din unitatea repeciva”. Din dispozițiile citate rezultă, că potrivit însuși contractului colectiv de munca la nivel de ramură revine în sarcina partenerilor sociali de la nivelul unității să stabilească modalitate de acordare, diminuare sau anulare a salariului suplimentar. Or, în condițiile în care la nivelul unității angajatoare, partenerii sociali au consimțit la anularea acestui drept salarial la nivelul anului 2010, pretenția reclamantului este lipsita de temei, motiv pentru care instanta a respins ca nefondată cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta, având ca obiect obligarea pârâtei la plata salariul suplimentar aferent anului 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
Prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la calcularea și plata diferenței dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale cuvenite în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2011, pentru perioada 01.08.2009 – 31.12.2012, sumă actualizată cu indicele de inflație la data plății efective. Potrivit disp. art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta,contract ce se aplică și la nivelul pârâtei S. CFR C. S.A. Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 a fost înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008. Prin acțiunea introductivă, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei plata sporului pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază, prevăzut de art. 42 alin. 1 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2011, pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, sumă actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
Reclamantul a fost angajat pe perioada 01.11._10 pe postul de mecanic locomotivă - automotor I, conform carnetului de munca.
Potrivit disp. art. 1 alin. 1 din Legea nr. 226/2006, „începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr. 1”. În anexa nr. 1, la poziția nr. 7, este menționată „activitatea desfășurată de personalul din siguranța circulației, care îndeplinește funcția de mecanic de locomotivă și automotor, mecanic ajutor și mecanic instructor”. Din cuprinsul carnetului de muncă al reclamantului rezultă că în perioada în litigiu, 01.11._10, a desfășurat activități prevăzute la poziția 7 anexa 1 din Legea 226/2006 – condiții speciale procent 100%.
În art. 42 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 sunt prevăzute „sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract, la salariul de bază minim brut al salariaților”, la lit. a fiind prevăzut spor pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază. Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 a fost înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008.
Potrivit art. 20 alin. 1 din contractului colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010 încheiat la nivel de unitate, „personalul din S. beneficiază, în afara salariului de bază, de sporurile prevăzute în Anexa nr. 5”. Potrivit anexei nr. 5, sporurile de care beneficiază/pot beneficia salariații sunt: spor de vechime în muncă, spor pentru condiții grele de muncă feroviară, spor pentru condiții de muncă feroviară, spor pentru condiții vătămătoare (nocive), spor pentru condiții periculoase, spor pentru timpul lucrat în cursul nopții, spor pentru ore suplimentare, spor pentru lucru sistematic peste programul normal, spor pentru utilizarea cel puțin a unei limbi străine, spor pentru conducerea formației de lucru, spor pentru conducere simplificată, spor pentru activitatea de pază a valorilor bănești, spor pentru salariații care au obținui titlul științific de doctor, spor pentru salariații autorizați pentru controlul ultrasonic.
De asemenea, potrivit contractului colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010 încheiat la nivel de unitate, înregistrat la M.M.F.P.S. – D.M.P.S. București sub nr. 2572/04.06.2009, durata de valabilitate a acestuia fiind prelungită prin actul adițional înregistrat sub nr. 1708/21.04.2010 până la data de 31.12.2011, salariul de bază brut lunar, corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost de 570 lei. Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1708/21.04.2010 s-a stabilit că salariul de bază brut lunar corespunzător clasei 1 de salarizare este de 600 lei.
Potrivit disp. art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”. Din cuprinsul anexei nr. 5 la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 rezultă că acest contract se aplică și la nivel pârâtei S. CFR C. S.A. Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 a fost înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008. Potrivit disp. art. 4 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost
încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic”.
Având în vedere disp. art. 4, instanța a reținut că acest contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 și-a produs efecte în perioada 01.01.2006 – 31.12.2011, nefiind făcută dovada denunțării contractului cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat și nici a încheierii unui alt contract în anul 2011.
În consecință, instanța a reținut că pentru perioada în litigiu 01.11._10, salariul de bază brut lunar, corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate la un nivel mai mic cel stabilit prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009 – 2010, iar în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010 nu s-a prevăzut sporul pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază, spor prevăzut de contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010.
Potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. c Codul muncii (forma în vigoare până la data de 29.04.2011) clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar potrivit disp. art. 238 alin. 1 din același act normativ, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. De asemenea, potrivit disp. art. 243 alin. 1, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta. Dispoziții similare se regăseau și în art. 8 alin. 2, art. 11 alin. 1 lit. c și art. 30 din Legea nr. 130/1996.
Pe cale de consecință, față de toate dispozițiile legale invocate, s-a reținut de către prima instanță că, indiferent de momentul de referință, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior. De altfel, și în art. 41 alin. 3 lit. b din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009 – 2010 se stipulează că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40 pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă”.
Or, în speță, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de angajator s-a stabilit un salariu de bază brut lunar aferent clasei 1 de salarizare la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior respectiv prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi. De altfel, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi este superior și contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, invocat de către pârâtă prin întâmpinare. De asemenea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la angajator nu s-a prevăzut un spor salarial, deși acesta era stabilit de convenția încheiata la nivel superior, respectiv prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi.
În consecință, instanța de fond a reținut că în speță sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. 3 lit. a și art. 42 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 . În consecință, în mod greșit drepturile salariale cuvenite reclamantului pentru perioada 01.11._10 au fost stabilite în funcție de salariul minim brut de 570 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și nu în funcție de salariul minim brut de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (ramură transporturi). De asemenea întrucât angajatorul nu a acordat reclamantului sporul pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază, s-a constatat că este întemeiată cererea privind obligarea pârâtei la plata acestui spor pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, în limitele învestirii instanței.
În ceea ce privește susținerile pârâtei referitoare la faptul că obligația de a aplica prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură există doar în situația în care la nivel de unitate nu ar fi încheiat un contract colectiv de muncă, instanța reține că acestea sunt neîntemeiate, neexistând nici o dispoziție legală sau contractuală în acest sens. De asemenea, dispozițiile contractuale menționate nu condiționează acordarea drepturilor solicitate de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator. De altfel, în art. 3 alin. 1 și 3 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 s-a prevăzut că toate „clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora”, iar „în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau a cărui clauze nu se regăsesc incluse”.
În ceea ce privește disp. art.268 lit. d Codul muncii invocate de către pârâtă, potrivit cărora cererea nu putea fi formulată decât pe durata existenței contractului, instanța a reținut că acestea nu prezintă relevanță în cauză, aceste prevederi legale aplicându-se doar în situația în care s-ar fi solicitat constatarea nulității contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. În consecință, având în vedere dispozițiile legale menționate, precum și faptul că pârâta nu a calculat și nu a plătit drepturile salariale solicitate, instanța a constatat că este întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata în favoarea reclamantului, pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010,a diferențelor de drepturi salariale dintre salariile calculate în raport cu salariul de bază minim brut lunar de 700 lei, conform art. 41, alin. 3, lit. a) din CCM Unic la nivel de R. Transporturi și cele efectiv primite pe perioada menționata, precum și sporul pentru condiții speciale de 25 % din salariul de bază minim brut, conform art. 42, alin. 1, lit. a) din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Referitor la actualizarea cu indicele de inflație, instanța a reținut că actualizarea diferențelor de drepturi salariale cuvenite reclamantului cu rata inflației reprezintă o despăgubire pentru devalorizarea monedei naționale, indicele de inflație reprezentând un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare. Prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și până la data plății efective a sumei datorate, actualizarea constituind o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor. Pe cale de consecință, pentru asigurarea respectării principiului restitutio in integrum, instanța a acordat sumele datorate în cuantum actualizat cu rata inflației.
Reținând dispozițiile art.274 C.pr.civ, prima instanța a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1500 lei, cheltuieli de judecata.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. "CFR C." S.A. București - Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului se susține, în primul rând, că în mod greșit prima instanță a admis solicitarea reclamantului privind plata drepturilor bănești reprezentând sporul pentru condiții speciale în cuantum de 25% din salariul de bază minim brut pentru perioada 01.11._10.
Astfel, susține recurenta, în contractele colective de muncă la nivelul CFR C. S.A. pentru anii 2009-2010 nu se prevede acordarea unui spor pentru condiții speciale de muncă, ci doar acordarea sporului pentru condiții grele de muncă feroviară, a sporului pentru condiții de muncă feroviară, a sporului pentru condiții nocive, a sporului pentru condiții periculoase, etc.
Ori, arată recurenta, potrivit dispozițiilor art. 37 din Codul muncii, drepturile si obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă. Prin urmare, la negocierea contractelor colective la nivel de unitate pe anii 2008-2010, reprezentanții salariaților nu au negociat introducerea sporului de condiții speciale.
Consideră recurenta că nu se poate susține că, contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2008-2010 au conținut clauze care au stabilit drepturi la nivel inferior contractului colectiv de muncă la nivel de ramură și nici că reclamantul a beneficiat de astfel de drepturi la nivel inferior, întrucât în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate au fost prevăzute, iar reclamantul a beneficiat de sporurile de condiții grele de muncă feroviară, de condiții periculoase și de condiții nocive, tocmai în considerarea condițiilor concrete în care și-a desfășurat activitatea. Ori, nu se pot acorda cumulativ, pentru aceleași condiții de muncă, și categoriile de sporuri de care a beneficiat reclamantul și sporul de condiții speciale.
Nici Legea nr. 226/2006 nu reglementează acordarea vreunui spor persoanelor care desfășoară activități în locurile de muncă încadrate în condiții speciale, ci vizează doar posibilitatea persoanei ce desfășoară astfel de activități să beneficieze de reducerea vârstei standard de pensionare.
Ori, reclamantul a fost încadrat în condiții speciale de muncă conform Legii nr. 226/2006 începând cu data de 01.04.2001, iar pentru că și-a desfășurat activitatea în aceste condiții a beneficiat de sporurile menționate anterior.
Ca atare, arată recurenta, în mod greșit a fost obligată la plata sporului pentru condiții speciale.
În al doilea rând, susține recurenta, în mod greșit prima instanță a admis solicitarea reclamantului privind acordarea salariului minim brut stabilit în CCM la nivel de ramură transporturi.
Astfel, arată recurenta, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu poate constituie temei de drept în susținerea pretențiilor reclamantului, întrucât la nivelul unității există încheiat un contract colectiv, modificat ulterior prin acte adiționale, ale căror prevederi sunt obligatorii pentru părți, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamantului.
Ori, raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incubă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Mai invocă recurenta că, din aplicarea principiului libertății contractuale, prevăzut în art. 236 alin. 4 Codul muncii, rezultă că un contract colectiv de muncă poate fi izvor de drepturi și obligații numai dacă se înscrie în limitele legii, în caz contrar clauzele negociate neproducând efecte juridice.
Ca urmare, negocierea de drepturi bănești, așa cum sunt diferențele salariale solicitate, fără ca acestea să poată fi susținute din bugetul aprobat la nivel superior societății angajatoare, nu naște obligația de plată.
În plus, reclamantul a semnat acte adiționale la contractele individuale de muncă în urma negocierilor între administrație și reprezentanții salariaților privind modificarea salariului de bază minim brut la S. ,,CFR C." SA.
Având în vedere că solicitările reclamantului se referă la diferența de salariu sau drepturi bănești rezultate prin raportare la salariul minim brut stabilit în CCM la nivel de ramură transporturi, se susține că acestea au fost avute în vedere, nerezultând sume mai mici decât cele rezultate prin aplicarea coeficienților minimi de încadrare asupra sumei de 700 lei.
Ca atare, susține recurenta, față de prevederile art. 268 alin. l lit. d din Codul muncii, solicitările cu privire la aplicarea art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 sunt neîntemeiate.
În al treilea rând, susține recurenta, în mod greșit prima instanță a admis solicitarea reclamantului privind acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, fără a reține că, potrivit art. 32 din CCM 2009-2010 ,,din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar".
Ori, în contextul în care unitatea nu a avut buget de venituri și cheltuieli și nu a avut venituri corespunzătoare, înregistrând pierderi în anul 2009, precum și plăți restante față de bugetul de stat, etc., nu exista obligația plății salariului suplimentar aferent anului 2009.
Mai arată recurenta că această clauză contractuală - din veniturile realizate - a fost pusă în acord cu dispozițiile OUG nr. 81/1997 pentru reglementarea plății celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care de regulă, se acorda la finele anului, prin care se prevede că regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat și care, potrivit balanțelor de verificare, au înregistrat pierderi sau plăți restante față de bugetul de stat, nu au dreptul de a plăti, la finele anului, premiul anual, al 13-lea salariu sau orice alte sume de această natură suportate din fondul de salarii.
Însă, în anul 2009 unitatea a înregistrat pierderi, nefiind posibilă constituirea fondurilor necesare pentru acordarea acestui drept, motiv pentru care consideră recurenta că solicitarea reclamantului privind plata salariului suplimentar pentru anul 2009 este nefondată.
În plus, susține recurenta, nu este necesar doar ca în contractul colectiv de muncă să se prevadă acordarea unor drepturi suplimentare, de natura celor aflate în litigiu în cauză, ci trebuie să existe și resurse financiare pentru alocarea efectivă a acestora, condiție care, în situația de față, nu este îndeplinită.
În plus, potrivit dispozițiilor art. 43 alin. 3 din CCM la Nivel de R. Transporturi ,,la nivel de unitate, condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării salariaților la fondul de premiere lunar și anual, la salariul de merit cât și la al 13-lea salariu se stabilesc, în funcție de posibilități printr-un regulament aprobat în acest sens de Comisia paritară din unitatea respectivă". Ca atare, rezultă că, potrivit însuși contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, este în sarcina partenerilor sociali de la nivelul unității să stabilească modalitatea de acordare, diminuare sau anulare a salariului suplimentar.
În al patrulea rând, susține recurenta, în mod greșit prima instanță a obligat unitatea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, deoarece complexitatea speței nu justifică această valoare. Ca atare, solicită cenzurarea cuantumului de 1.500 lei, în sensul diminuării acestuia.
În concluzie, se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și respingerea acțiunii ca nefondată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod proc. civ.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. "CFR C." S.A. București - Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1.Curtea de Apel constată că prima instanță a apreciat judicios prevederile art. 241 și art. 243 din Codul muncii, coroborat cu art. 11 alin. 1 lit. c din Legea 136/1996 (dispoziții în vigoare în perioada de referință), dând eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzelor contractuale negociate din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. Ca atare nu se aduce atingere prevederilor art. 37 din Codul muncii, contractul la nivel de ramură reprezentând rezultatul exercitării autonomiei de voință a partenerilor sociali între care se încheie, conform dispozițiilor art. 236 alin. 4 din Codul muncii (în vigoare în perioada de referință).
În speță, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, ale cărui efecte au fost invocate de intimatul-reclamant, a fost încheiat între reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe.
Potrivit art. 13 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996, act normativ în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, părțile au obligația să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate; în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc si se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi.
În aplicarea acestor dispoziții legale, reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe au prevăzut, în art. 123 pct. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe care l-au încheiat, că acesta produce efecte „în toate unitățile nominalizate în anexa 5”.
Examinând anexa nr. 5 la contract, se constată că S. CFR C. SA, este nominalizată printre unitățile beneficiare ale clauzelor contractuale, deci Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 produce efecte pentru toți salariații recurentei, potrivit art. 123 pct. 1 din contract și art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, în vigoare în perioada 2009-2010.
În ceea ce privește concursul între efectele contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, se reține, de principiu, că aplicarea contractelor colective de muncă încheiate la niveluri inferioare (contractele colective de muncă la nivel de grup de unități și la nivel de unitate), nu înlătură aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior (contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi), așa cum consideră recurenta, dacă aceste contracte colective conțin clauze ce stabilesc drepturi la niveluri diferite.
Astfel, potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În ceea ce privește diferențele salariale solicitate, intimatul-reclamant și-a întemeiat acțiunea pe clauza cuprinsă în art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, care își produce efectele pentru toți salariații încadrați la recurentă, deoarece prevede drepturi la un nivel superior celor prevăzute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, respectiv muncitori, personal administrativ încadrat pe funcții, personal de specialitate încadrat pe funcții și personal încadrat pe funcții.
Potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a).
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Art. 41 alin. 3 lit. b prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1).
Așadar, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, părțile aveau obligația să stabilească salariile de bază minime brute, pentru fiecare categorie de salariați, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de transporturi stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din același contract.
Evident că părțile implicate în negocierea contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mare de 700 lei, însă, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mic de 700 lei, așa cum a procedat recurenta, la care să se aplice coeficienții minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010.
În aceste condiții, intimatul-reclamant putea solicita aplicarea directă a prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, deci acțiunea formulată, având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale, pentru perioada în care acest contract și-a produs efectele, este întemeiată.
În ceea ce privește sporul de condiții speciale, intimatul-reclamant și-a întemeiat acțiunea pe clauza cuprinsă în art. 42 alin. 1 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, care își produce efectele pentru toți salariații încadrați la recurentă, deoarece prevede drepturi la un nivel superior celor prevăzute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, în art. 42 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 sunt prevăzute „sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract, la salariul de bază minim brut al salariaților”, la lit. a fiind prevăzut spor pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază.
Ori, așa cum recunoaște și recurenta-pârâtă, potrivit art. 20 alin. 1 din contractul colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010 încheiat la nivel de unitate, „personalul din S. beneficiază, în afara salariului de bază, de sporurile prevăzute în Anexa nr. 5”. Potrivit anexei nr. 5, sporurile de care beneficiază/pot beneficia salariații sunt: spor de vechime în muncă, spor pentru condiții grele de muncă feroviară, spor pentru condiții de muncă feroviară, spor pentru condiții vătămătoare (nocive), spor pentru condiții periculoase, spor pentru timpul lucrat în cursul nopții, spor pentru ore suplimentare, spor pentru lucru sistematic peste programul normal, spor pentru utilizarea cel puțin a unei limbi străine, spor pentru conducerea formației de lucru, spor pentru conducere simplificată, spor pentru activitatea de pază a valorilor bănești, spor pentru salariații care au obținui titlul științific de doctor, spor pentru salariații autorizați pentru controlul ultrasonic.
Însă, conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 226/2006, „începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr. 1”. În anexa nr. 1, la poziția nr. 7, este menționată „activitatea desfășurată de personalul din siguranța circulației, care îndeplinește funcția de mecanic de locomotivă și automotor, mecanic ajutor și mecanic instructor”. Ori, potrivit mențiunilor din carnetul de muncă, în perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, reclamantul a fost angajat pe postul de mecanic locomotivă. De asemenea, tot din cuprinsul carnetului de muncă rezultă că, în perioada 01.10.1998 – 01.12.2010, reclamantul a desfășurat activități prevăzute la poziția 7 anexa 1 la Legea nr. 226/2006, în condiții speciale, procent 100%, așa cum a reținut și prima instanță.
Față de dispozițiile legale menționate anterior, în mod corect tribunalul a obligat unitatea la plata sporului pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază, spor prevăzut în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, dar neprevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010.
Nu se poate vorbi despre cumulul mai multor categorii de sporuri acordate pentru aceleași condiții de muncă, așa cum susține recurenta, deoarece în art. 42 alin. 1 din CCM la nivel de ramură sunt prevăzute, distinct, ca sporuri minime ce se acordă salariaților, atât sporurile pentru condiții grele, periculoase și pentru condiții nocive de muncă – ce au fost preluate în CCM la nivel de unitate și acordate reclamantului -, cât și sporul pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază – ce nu a fost preluat în CCM la nivel de unitate și nu a fost acordat reclamantului.
În ceea ce privește incidența disp. art. 268 lit. d Codul muncii invocate de recurentă, în mod corect prima instanță a reținut că nu prezintă relevanță în cauză, aceste prevederi legale aplicându-se doar în situația în care s-ar fi solicitat constatarea nulității contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
2. Cât privește temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant privind salariul suplimentar pentru anul 2009, se reține că în mod corect prima instanță a dat eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzelor contractuale stipulate în art. 32 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ,,pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar…”.
Din interpretarea sistematică și logică a acestei clauze contractuale, nu rezultă că nașterea dreptului la plata salariului suplimentar ar fi afectată de condiția evocată de către recurentă, anume realizarea veniturilor pentru constituirea fondului necesar. Dimpotrivă, interpretarea corectă a clauzei prevăzută la art. 32 alin. 1 are în vedere – așa cum a reținut și prima instanță – faptul că salariul suplimentar se poate acorda doar salariaților care se încadrează în criteriile prevăzute în anexa 6 la contractul colectiv de muncă, potrivit căreia „de salariul suplimentar nu beneficiază salariații cărora, în cursul anului calendaristic li s-au aplicat repetat sau cumulat una din sancțiunile (…).” Acordarea salariului suplimentar este condiționată deci de conduita salariaților, și nu de performanțele economice ale angajatorului.
Așa cum a reținut și instanța de fond, pârâta - intimată, semnatară a contractului colectiv de muncă, nu poate să refuze plata drepturilor de natură salarială invocând dificultățile financiare.
În plus, la data încheierii contractului colectiv de muncă valabil pentru anii 2008 și 2009 era în vigoare OUG 81/1997, astfel încât nu se poate susține intervenirea unor împrejurări legale și economico-financiare total diferite față de cele existente la încheierea contractului colectiv de muncă, ceea ce ar face ca obligația de plată a salariului suplimentar aferent anului 2009, asumată prin art. 32, să nu mai fie susceptibilă de executare.
Susținerea recurentei în sensul că fondul de salarii al companiei este limitat și că, din acest motiv, se află în imposibilitatea de a acorda drepturile bănești solicitate, va fi înlăturată cu motivarea că fondul de salarii este stabilit de către angajator, care a semnat contractul colectiv de muncă și care și-a asumat obligațiile prevăzute în cuprinsul acestuia, inclusiv obligația de a acorda salariul suplimentar. De asemenea, această clauză din contractul colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, nefiind înlăturată prin măsurile economico-financiare prevăzute de OUG nr. 79/2001 și OUG nr. 79/2008, așa încât nu sunt relevante, sub aspectul obligației recurentei pârâte de acordare a salariului suplimentar, susținerile acesteia privind nerealizarea unor venituri suficiente în anul calendaristic corespunzător, lipsa profitului ori necesitatea încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anului 2009. În ceea ce privește necesitatea îndeplinirii condițiilor prevăzute în Anexa 6 din CCM pentru acordarea salariului suplimentar, Curtea reține, așa cum a arătat și prima instanță, că pârâta-recurentă, căreia îi revenea sarcina probei în conformitate cu dispozițiile art. 272 C. muncii, nu a depus vreo dovadă din care să rezulte că reclamantul nu s-ar încadra în criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar.
3. În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate la fond, instanța de control judiciar constată că in raport de complexitatea cauzei, de faptul ca aceasta s-a soluționat de către Tribunal la primul termen de judecata iar ca probatoriu, reclamantul, prin avocatul ales, nu a depus la dosarul cauzei decât o copie a carnetului de munca, toate celelalte înscrisuri pe care s-a întemeiat soluția fiind depuse de către intimata, se impune diminuarea cuantumului acestora in raport de disp.art.274 al.3 C.proc.civ, de la 1500 lei la 750 lei.
Ca urmare, față de toate considerentele expuse, constatând că sunt incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 304 ind. 1 Cod proc.civ., în baza disp. art. 312 alin. 1, 2, 3 Cod proc. civ., Curtea de Apel va admite recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. "CFR C." S.A. București - Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va diminua cheltuielile de judecata reprezentând onorariul de avocat.
Vor fi menținute dispozițiile sentinței recurate care nu contravin prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta S. C. SA – Sucursala de Transport Feroviar Iași împotriva sentinței civile nr. 1229/17.04.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o modifică în parte, în sensul că:
Obligă pârâta să achite reclamantului suma de 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței ce nu contravin prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.09.2013.
PreședinteJudecătorJudecător
A. C. S. D. P. S. P.
Grefier
E. G.
Red/Tehnored./ P.S.
2 ex.-10.10.2013
Tribunalul Iași – F. C. E.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 936/2013. Curtea de Apel IAŞI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1861/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
