Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1261/2013. Curtea de Apel IAŞI

Decizia nr. 1261/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 20-09-2013 în dosarul nr. 7949/99/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA NR. 1261/2013

Ședința publică de la 20 Septembrie 2013

Completul compus din:

Președinte - D. P.

Judecător - S. P.

Judecător - A. C. S.

Grefier - C.-M. Ș.

Pe rol fiind judecarea cauzei civile, având ca obiect litigiu de muncă – drepturi bănești, privind recursul declarat de SNTFC „C. Marfă” S.A. Sucursala M. în nume propriu și pentru SNRFC „C. Marfă” S.A. București, împotriva sentinței civile nr. 1307/24.04.2013 pronunțată de Tribunalul Iași.

La apelul nominal făcut în ședința publică - lipsă părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 13.09.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru data de azi, când,

CURTEA DE APEL

Asupra recursului civil de față,

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr._ //99/2012 reclamantii L. C., D. D. si G. R. au chemat în judecată pe pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. MARFĂ” S.A. și Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. MARFĂ” S.A. – Sucursala M., solicitând obligarea acestora la plata:

Pentru reclamantii L. C., D. D.: diferenței dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la salariul minim de 700 lei, potrivit disp. art. 41 din CCM Unic la nivel de Ramura Transporturi, valabil pentru anii 2008 – 2010, pentru perioada august 2009 – 31.12.2010; diferenței dintre plata compensatorie prevăzută de CCM Unic la nivel de Ramura Transporturi (art. 80 alin.2 lit.a), acordată în baza art. 60, alin. 8, din contractul colectiv de muncă pentru anii 2011-2012 și plata efectivă prevăzută în deciziile de concediere; drepturilor bănești reprezentând ajutorul material pentru ziua Feroviarului, aferente anului 2010; ajutorului material pentru sărbătoarea de Paști 2010; ajutorului material pentru sărbătoarea de C. aferent anilor 2009 și 2010; drepturilor bănești reprezentând salariul suplimentar aferent anilor 2009-2010.

Pentru reclamantul G. R.: diferenței dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la salariul minim de 700 lei, potrivit disp. art. 41 din CCM Unic la nivel de Ramura Transporturi, valabil pentru anii 2008 – 2010, pentru perioada august 2009 – martie 2010; ajutorului material pentru sărbătoarea de C. aferent anilor 2009; drepturilor bănești reprezentând salariul suplimentar aferent anilor 2009-2010, proporțional cu perioada lucrat; plata compensatorie prevăzută de CCM Unic la nivel de Ramura Transporturi (art. 80 alin.2 lit.a), la încetarea contractului de muncă prin disponibilizare.

Totodată reclamanții au solicitat actualizarea acestor plăți cu rata inflației și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în ceea ce privește plata diferențelor dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la salariul minim de 700 lei, potrivit disp. art. 41 din CCM Unic la nivel de Ramura Transporturi, valabil pentru anii 2008 – 2010, pentru perioada august 2009 – 31.12.2010, prin Contractul Colectiv de munca Unic la nivel de Ramura Transportului pe anii 2008-2010 se prevede la articolul 41 alin 3 lit a) ca salarul de baza minim brut de la 1 ianuarie 2008 este de 700 lei, iar la litera b) din același alineat ca părțile vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de Ramura Transportului.

Pe de alta parte, Contractul colectiv de munca la nivel de unitate al S. C. Marfă SA pe anul 2009-2010 prevede in Anexa 1 ca salariile angajaților se calculează prin aplicarea unui coeficient de ierarhizare la „salariul de baza brut” corespunzător clasei 1 de salarizare de 570 lei. Salariul corespunzător clasei 1 de salarizare este însă „salariul de baza brut” de 570 lei. Ulterior, începând cu 21 aprilie 2010, salariul de baza brut a fost stabilit la 600 lei.

Au mai arătat reclamanții că contractul colectiv la nivel de unitate conține clauze inferioare, care au condus la calcularea drepturilor salariale inferioare celor care li s-ar fi cuvenit de drept.

În ceea ce privește salariile compensatorii, reclamanții au arătat că potrivit art. 60, alin. 8 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la desfacerea contractului individual de muncă prin concediere colectivă, li se vor acorda sume de bani în conformitate cu art. 80, alin. 2 din CCM la nivel de ramură, care prevede o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate dar fără a depăși lunar suma prevăzută de art. 1 din H.G. 1193/2010, deci, conform celor arătate, salariaților li s-ar fi cuvenit lunar suma de 670 lei.

Cu privire la primele și salariul suplimentar, reclamanții au arătat că, în urma negocierii s-a stabilit și obligativitatea acordării unor prime și sporuri, drepturi însușite de către părți. Astfel, contractele colective de muncă, aplicabile anilor 2008 – 2009, prevedeau la art. 64, o premiere pentru Ziua Feroviarului precum și o primă de Paști și C.. Totodată, aceleași contracte prevedeau la art. 30, că pentru munca desfășurată în cursul unui an, personalul societății poate primi un salariu suplimentar.

Au mai precizat reclamanții că și-au întemeiat pretențiile pe disp. art. 71, alin. 2, CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungit cu 48 de luni, prin actul adițional nr. 370/20.06.2008.

Pârâta S. „C. MARFĂ” S.A. – Sucursala M. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

În motivarea excepției prescripției dreptului la acțiune, intimata a invocat prevederile art. 268, alin. 1, lit. e) din C. muncii, conform cărora cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune, termen care a fost depășit, reclamanții solicitând drepturi salariale aferente anilor 2009 și 2010.

În ceea ce privește cererile de acordarea a ajutoarelor materiale și a salariului suplimentar, intimata a menționat că acestea nu pot fi încadrate în categoria drepturilor salariale, întrucât drepturile salariale au la bază exclusiv munca depusă, drepturi ce se înscriu în contractele individuale de muncă.

Totodată parata invoca si prescripția dreptului material la acțiune pentru termenul general de prescripție pentru perioada august_09 având in vedere momentul introducerii acțiunii.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, parata a arătat că reclamanții nu au respectat procedura prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, procedură prealabilă stabilită de CCC în vigoare și nu au sesizat comisia patronat – sindicat în anul 2009 – 2010, încălcând astfel dispozițiile art. 117 din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar.

Pe fondul cauzei, parata a solicitat respingerea acțiunii având în vedere faptul că, pentru perioada în care se solicită diferență de salariu, între salariul de bază minim brut negociat la nivel de unitate și cel negociat la nivel de ramură Transporturi, C.F.R. Marfă S.A. a acordat salarii mai mari de 700 lei.

În motivarea poziției sale procesuale, pârâta a susținut că este o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, iar bugetul de venituri și cheltuieli al societății se aprobă prin hotărâre de guvern, inițiată de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice și cel al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 79/2008.

Mai susține parata că prevederile contractelor de muncă la nivel superior nu își au aplicabilitate, atâta timp cât există încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Mai, mult, la data de 21.04.2010, a fost înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale București actul adițional prin care la CCM la nivel de unitate a fost prelungit până la 31.01.2011, art. 30, alin. 1 stabilind că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.

Referitor la capetele de cerere prin care se solicită ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paști și C. și premierea de Ziua Feroviarului, pârâta a arătat că la data de 25.05.2009 a fost încheiat procesul verbal pentru discuțiile purtate între administrație și sindicatele reprezentative, în urma cărora, la punctul 3 din acest proces verbal stabilindu-se de comun acord suspendarea unor drepturi prevăzute în contracte colective de muncă.

A mai arătat pârâta că, la data de 21.04.2010, a fost înregistrat actul adițional prin care CCM la nivel de unitate pentru anul 2009 a fost prelungit până la data de 31.01.2011, stabilindu-se că primele de C., Paști și prima de Ziua Feroviarului nu se vor acorda pentru anul 2010.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea plăților compensatorii în cuantumul prevăzut de art. 80, alin. 1 din CCM la Nivel de R. Transporturi, având în vedere că acesta nu și-a mai prelungit valabilitatea, întrucât a fost denunțat în instanță la data de 17.11.2010.,contractul expirând pe 31.12.2010, cererea reclamanților L. C. și D. D. este neântemeiată aceștia fiind concediați în anul 2011.

Referitor la reclamantul G. R. precizează parata ca acesta a fost concediat in baza Ordonanței nr. 9/2010 prin care legiuitorul a instituit norme speciale obligatorii.

Protivit dispozițiilor art. 58, 65, 68 din Codul muncii coroborate cu OG nr.9/2010 s-a stabilit ca acesta va primi o suma echivalenta cu de doua ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie, drepturile salariale cuvenite la zi, indemnizația de șomaj si venitul lunar de completare stabilita odata cu indemnizația de șomaj.

Prin sentința civilă nr.1307 din 24.04.2013 Tribunalul Iași admite excepția exceptiei prescripției dreptului la actiune in ceea ce priveste cererile de acordare a ajutorului material de Paste, C. si Ziua feroviarilor pentru anii 2009 – 2010 si in consecința respinge aceste cereri ca fiind prescrise.

Respinge excepțiile prescripției dreptului la acțiune in ceea ce privește plata salariului suplimentar si a inadmisibilității cererii, invocate de intimate.

Admite in parte acțiunea formulata de reclamanții L. C., D. D., G. R. cu domiciliul ales la sediul Cabinetului de avocat A. N. A. din Municipiul Braila, ., nr.32 in contradictoriu cu paratele SNTFC „C. Marfa” SA Sucursala M., cu sediul in Iasi, ., parter, . si SNTFC „C. Marfa” SA cu sediul in Bucuresti, ..38.

Obliga paratele sa plătească reclamanților L. C., D. D., diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada august 2009-decembrie 2010 in funcție de timpul efectiv lucrat, actualizata cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului pana la data platii efective

Obligă paratele să plătească reclamanților L. C., D. D. salariul suplimentar aferent anilor 2009-2010 actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului pana la data platii efective.

Obliga paratele sa plateasca reclamantului G. R. diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada august 2009-martie 2010 in funcție de timpul efectiv lucrat, actualizata cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului pana la data platii efective

Obligă paratele să plătească reclamantului G. R. salariul suplimentar aferent anilor 2009 si 2010, pentru perioada efectiv lucrata și plata compensatorie prev. de art. 80 din CCM la nivel de ramură transporturi valabil pe 2008-2010, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului pana la data platii efective.

Respinge cererea privind plata diferențelor de drepturi compensatorii formulata de reclamanții L. C., D. D. in contradictoriu cu paratele SNTFC „C. Marfa” SA Sucursala M., cu sediul in Iași, ., parter, . si SNTFC „C. Marfa” SA cu sediul in București, ..38.

Asupra excepțiilor, ce se impun a fi soluționate cu prioritate față de dispozițiile art.137 C.pr.civ, instanța reține următoarele:

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în capetele de cerere privind plata primei pentru Ziua Feroviarilor corespunzătoare anului 2010 și a ajutoarelor materiale de C. pentru anii 2009 și 2010 și de Paști pentru anul 2010, instanța constată că aceasta este întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contratului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Dispoziția cuprinsă în art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii reglementează dreptul material la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia, altele decât clauzele referitoare la drepturile salariale. În speță, potrivit art. 71, alin. 1 și 2 din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, cu ocazia sărbătorilor de Paști și C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare, iar pentru Ziua Feroviarului se acordă o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare. Față de aceste prevederi, instanța reține că salariații beneficiază cu ocazia sărbătorilor de Paști și C. și a Zilei Feroviarului de o premiere, premiere care nu este un drept salarial, ci are natura juridică a unui ajutor material acordat salariaților. Ca urmare, cererile reclamanților privind plata acestor primei sunt întemeiate pe neexecutarea unei clauze a contratului colectiv de muncă, termenul de prescripție fiind de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune. Având în vedere data sesizării instanței, 24.08.2012, instanța constată că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată, motiv pentru care o va admite și va respinge aceste pretenții, ca fiind prescrise.

In ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța constată că aceasta este neîntemeiată, având în vedere obiectul prezentei acțiuni, precum și disp. art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 21 din Constituția României referitoare la accesul liber la justiție și la dreptul la un proces echitabil. Totodată, instanța reține și faptul că motivele invocate în susținerea acestei excepții constituie apărări de fond.

De asemenea, respinge si excepția prescripției dreptului la acțiune in ceea ce privește cererea de obligare la plata salariului suplimentar având in vedere dispozițiile art. 268 alin.1 lit. c care prevăd ca drepturile salariale neacordate se prescriu in termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune.

Cum cererea de chemare in judecata a fost înregistrata pe rolul acestei instanțe pe 24.08.2012 iar dreptul la acțiune pentru plata salariului suplimentar aferent anului 2009 s-a născut la finele anului 2009, instanța apreciază ca acțiunea a fost formulata inlauntrul termenului de 3 ani.

Pe fond, analizând actele și lucrările dosarului cauzei, instanța reține următoarea situație de fapt:

Reclamanții L. C., D. D. si G. R. au fost angajații pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. MARFĂ” S.A. – Sucursala M..

Potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. a și b Codul muncii (forma în vigoare în anul 2009 și 2010), clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații angajatorului în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel, respectiv pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Potrivit disp. art. 243 alin . 1 Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.

Instanța reține că la M.M.F.P.S. – D.M.P.S București a fost înregistrat sub nr. 2584/04.06.2009 contractul colectiv de munca încheiat între Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. MARFĂ” S.A și salariați. Potrivit disp. art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”, iar potrivit disp. art. 31 alin. 1, „criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr. 6”. În anexa nr. 6 sunt prevăzute cazurile în care salariații nu beneficiază de salariul suplimentar.

Potrivit actului adițional la Contractul Colectiv de Muncă înregistrat sub nr. 124 /22.04.2010 prevederile art.30 alin.1 nu se aplica în anul 2010.

Ori, potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. b) Codul muncii (forma în vigoare până la data de 29.04.2011) clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar potrivit disp. art. 238 alin. 1 din același act normativ, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

În speță, instanța reține că la M.M.S.S.E. – D.L.M. a fost înregistrat sub nr. 2836/28.12.2006, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, în Anexa 4 a acestuia, fiind prevăzută și pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. MARFĂ” S.A București, ca unitate la care se aplică acest contract. Aplicabilitatea acestui contract a fost prelungită prin Actul Adițional nr. 370/20.06.2008, pentru o perioadă de 48 de luni.

Potrivit disp. art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, „pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare, vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie din anul respectiv”.

Deși potrivit art. 272 C. muncii, sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului, în cauză, pârâtele nu au făcut dovada că munca reclamanților nu ar fi fost ireproșabilă și nici că ar fi achitat salariul suplimentar aferent anilor 2009 si 2010.

Față de aceste considerente, instanța constată întemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâtelor la plata salariului suplimentar aferent anilor 2009 si 2010 in funcție de timpul efectiv lucrat de fiecare reclamant.

Prin acțiunea introductivă, reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtelor la calcularea și plata diferenței dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale cuvenite în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, pentru perioada 01.08.2009 – 31.12.2010, sumă actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

Potrivit disp. art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta, contract ce se aplică și la nivelul pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. MARFĂ” S.A. Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 a fost înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008.

Potrivit disp. art. 4 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic”.

În consecință, instanța reține că pentru perioada în litigiu 01.08.2009 – 31.12.2010, salariul de bază minim brut lunar, corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate la un nivel mai mic decât cel stabilit prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010.

Potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. c Codul muncii (forma în vigoare până la data de 29.04.2011) clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar potrivit disp. art. 238 alin. 1 din același act normativ, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. De asemenea, potrivit disp. art. 243 alin. 1, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta. Dispoziții similare se regăseau și în art. 8 alin. 2, art. 11 alin. 1 lit. c și art. 30 din Legea nr. 130/1996.

Pe cale de consecință, față de toate dispozițiile legale invocate, se reține de către instanță că, indiferent de momentul de referință, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.

De altfel, și în art. 41 alin. 3 lit. b din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009 – 2010 se stipulează că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40 pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă”.

Or, în speță, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de angajator s-a stabilit un salariu de bază brut lunar aferent clasei 1 de salarizare la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior respectiv prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi.

În consecință, instanța reține că în speță sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. 3 lit. a și art. 42 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, în mod greșit drepturile salariale cuvenite reclamanților pentru perioada 01.08.2009 – 31.12.2010 au fost stabilite în funcție de salariul minim brut de 570 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și nu în funcție de salariul minim brut de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (ramură transporturi).

Astfel, instanța obliga paratele sa achite reclamanților L. C., D. D. aceste drepturi aferente perioadei august 2009-decembrie 2010 in functie de timpul efectiv lucrat si reclamantului G. R. pentru perioada august 2009-martie 2010 in funcție de timpul efectiv lucrat.

Referitor la actualizarea cu indicele de inflație, instanța reține că actualizarea diferențelor de drepturi salariale cuvenite reclamanților cu rata inflației reprezintă o despăgubire pentru devalorizarea monedei naționale, indicele de inflație reprezentând un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare. Prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și până la data plății efective a sumei datorate, actualizarea constituind o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor. Pe cale de consecință, pentru asigurarea respectării principiului restitutio in integrum, instanța acorda sumele datorate în cuantum actualizat cu rata inflației.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata diferențelor dintre salariile compensatorii încasate și cele cuvenite conform art. 80, alin. 2, lit. a) din CCM unic la Nivel de R. Transporturi, instanța constată că este neîntemeiat și pentru reclamantii L. C. si D. D. pe următoarele considerente:

Într-adevăr, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008, prevede la art. 80, alin. 1, lit. a) că, în cazul desfacerii contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi și o plată compensatorie în valoare de minim șase salarii de bază brute negociate.

Potrivit disp. art. 4 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic”.

Însă, prin adresele nr. 284/16.11.2010 și 77/02.02.2011, Confederația Națională a Patronatului Român a denunțat aplicarea acestui contract după data de 31.12.2010, astfel că, după această dată Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 nu a mai avut aplicabilitate.

Întrucât reclamanților le-au fost desfăcute contractele individuale de muncă în iulie 2011, la acea dată prevederile art. 80, alin. 1, lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 nu mai erau în vigoare.

Instanța admite cererea de obligare la plata compensatorii prevăzuta de art. 80 din CCM la nivel de ramura transporturi valabil pana la 31.12.2010 pentru reclamantul G. R. având in vedere ca raportul de munca a incetat conform deciziei nr.6/1349/19.03.2010 începând cu data de 23.03.2010, data cand era in vigoare contractul invocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanții L. C., D. D., G. R. cât și pârâta SNTFC „C. Marfă” S.A. Sucursala M. în nume propriu și pentru SNRFC „C. Marfă” S.A. București.

  1. În motivarea recursului reclamanții L. C., D. D., G. R. arată că în conformitate cu art.268 alin.1 lit.c, coroborat cu art.3 din Decret nr.167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani, drepturile solicitate in temeiul art.64 si a Contractului Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, art.7 alin.3, fac parte din categoria adaosurilor la salariu.

Același lucru rezulta si din definiția elementelor componente ale salariului, stabilite de art.160 din Codul Muncii, coroborat cu art.41 din Contractul colectiv de Munca la Nivel N.. Aceste drepturi sunt suportate din-fondurile de salarii, asa cum susține si parata prin întâmpinare, nu din fondurile cu destinație sociala in sensul definit de art.21 din Codul Fiscal. In plus, aceste drepturi fac obiectul reținerilor la sursa a impozitului si a celorlalte contribuții datorate instituțiilor statului, tocmai datorita faptului ca sunt considerate de organele fiscale, venituri salariale Conform art.166 alin.1 din Codul Muncii, dreptul la acțiune cu privire la daunele rezultate din neexecutarea in totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor (in sensul art.160 din Codul Muncii), se prescrie in termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Dispoziția cuprinsa in art.268 lit.e din Codul Muncii, reglementează dreptul material la acțiune in cazul neexecutarii Contractului Colectiv de Munca, ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale, întrucât in privința acestora, legiuitorul a dat o reglementare distincta si anume aceea cuprinsa la art.268, tit.c Codul Muncii.

Aceasta este de altfel si părerea si recomandarea rezultata in urma întâlnirii dintre conducerea CSM si membrii Comisiei pentru unificarea practicii judiciare cu președintele secției civile de la înalta Curte de Casație si Justiție si președinții secțiilor civile, conflicte de munca si asigurări sociale a Curților de Apel, pentru discutarea problemelor de practica judiciara neunitara - ședința CSM din 12 martie 2008.

In mod eronat instanța de fond a apreciat ca nu puteau fi acordate drepturile salariate, reprezentând prima de Ziua Feroviarului si ajutoarele materiale de Paste si de C. pentru anul 2010 si ajutorul material de C. pentru anul 2009 motivat de faptul ca drepturile solicitate sunt prescrise. Drepturile bănești au fost solicitate in temeiul art.268 lit.c din Codul Muncii.

Mai motivează recurenții reclamanți că solicitarea primei pentru Ziua Feroviarului si ajutorului material pentru Paste si C. pentru anul 2010 si ajutorul material de C. pentru anul 2009 este întemeiata pe dispozițiile art.71, alin.2 din Contractul Colectiv de Munca la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, prelungit cu 48 luni prin Actul Adițional nr.370/20.06.2008. Clauzele Contractului Colectiv de Munca !a Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar produc efecte, in conformitate cu art.241 al.1 lit.b din Codul Muncii actualizat, „pentru toti salariații incadrati la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de munca la acest nivel."

Dispozițiile art.38 din Codul Muncii statuează interdicția renunțării la drepturile salariate recunoscute salariaților prin lege. Art.1 pct. 2 din Contractele colective de munca încheiate cu societatea, stabilesc aceeași interdicție.

Mai motivează recurenții că, Contractul Colectiv de Munca este un contract sinalagmatic, deoarece el presupune o reciprocitate de prestații. Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor si obligațiilor asumate de cele doua parti. Faptul ca parata este societate cu capital de stat, aflata sub autoritatea Ministerului Transporturilor si ca are obligația de a se încadra in fondul de salarii prevăzut in bugetele de venituri si cheltuieli, aprobate prin hotărâri de guvern, nu are relevanta asupra dreptului salariatului stabilit prin contractul colectiv de munca. Astfel, dreptul prevăzut in contractul colectiv de munca, nu este condiționat de existenta in bugetul paratei, a sumei ce face obiectul acestui drept. Nici dificultățile financiare cu care s-ar fi confruntat parata nu o pot exonera de obligația de plata a drepturilor salariaie cuvenite salariaților sai, asumate prin contractul colectiv sau cel individual de munca.

Având in vedere caracterul obligatoriu, imperativ al prevederilor Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unltati din Transportul Feroviar, care este rezultatul voinței juridice a pârtilor, clauza privind plata salariilor suplimentare, face parte atat din Contractele Colective de Munca cat si din conținutul contractului individual de munca fapt ce le conferă dreptul de a pretinde plata salariului suplimentar si corelativ, obligația de executare incumba paratei.

Mai motivează recurenții că articolele 238-247 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, au fost abrogate expres prin art. I pct.90 din Legea nr. 40/2011, iar dispozițiile art. 238, mai sus menționate au fost preluate în substanța lor în cuprinsul art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011. Pe de altă parte, art. 37 din Codul muncii, republicat consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.

În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate de instanțe, dispoziții preluate în esență, în cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.

Pe de altă parte, așa cum se statua expres în dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate de instanțe, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate".

Astfel cum s-a precizat anterior, soluția legislativă a fost preluată în cuprinsul art. 142 din Legea nr. 62/2011 care sancționează cu nulitatea clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea drepturilor minimale prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă încheiate Ia nivel superior.

Toate normele legale anterior menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin. (5) din Constituția României.

Obligativitatea contractelor colective de muncă operează, în prezent potrivit art.133 alin. (1) din Legea dialogului social nr.62/2011.

Toate dispozițiile legale evocate reprezintă măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce !i se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor.

Cu privire la diferența de plata compensatorie, art.60 alin.8 din Contractul colectiv de munca 2011-2012 încheiat de S. C. MARFA SA prevede ca " la desfacerea conîraxctului individual de munca ca urmare a plicarii masurilor de concediere colectiva, salariaților C. Marfa li se vor acorda sume de bani in conformitate cu art.80 alin.2 lit.a din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi, dar fara a depasi lunar suma prevăzuta de art. 1 din HG 1193/2010."

Articolul 80 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi,prevede ca "Părțile convin ca la desfacerea contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestata, și de o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate". Salariul brut negociat diferă de la salariat la salariat funcție de contractul individual de munca.

Coroborând cele doua articole, reiese clar ca, la disponibilizare, fiecare salariat va primi minim 6 salarii brute negociate, fara a depasi lunar suma prevăzuta de art.1 din HG 1193/2010 de 670 lei. Deci, conform contractelor aceștia urmau sa primească suma de 670 lei lunar, pana la concurenta a minim 6 salarii de baza brute negociate. Dupa cum reiese si din deciziile de concediere, acestora li s-au acordat decât 670 lei pe o perioada de 6 luni.

Parata intimata a interpretat in mod eronat art.60 alin.8 din CCM la nivel de unitate pe 2011-2012, in sensul ca ar constitui un plafon maxim al sumei totale cuvenite, pe cand, din modul de redactare a textului rezulta ca este vorba despre plafonul maxim ce se poate acorda lunar, pana la concurenta sumei totale cuvenite, părțile stabilind ca dreptul cuvenit se acorda eșalonat.

In consecința, recurenții solicită admiterea recursulului, si in rejudecare admiterea si capetelor de cerere privind obligarea paratelor la stabilirea, actualizarea cu rata inflației cu începere de la data nașterii dreptului până la data plații efective si acordarea retroactiv si a drepturilor bănești respinse de instanța de fond.

2. În motivarea recursului său, pârâta SNTFC „C. Marfă” S.A. Sucursala M. în nume propriu și pentru SNRFC „C. Marfă” S.A. București, arată că în mod nelegal instanța de a acordat drepturi bănești aferente anului 2009 -2010 pornind de la minimul de 700 lei prevăzut in CCM la nivel de ramura transporturi cu aplicarea coeficienților de ierarhizare din CCM la nivel de unitate, desi anexa 1 la CCM încheiat la nivelul de S. C. Marfă SA, care stabilește coeficienții de ierarhizare a fost anulata prin hotărâre judecătoreasca.

Prin sentința civila nr. 625/M pronunțată în 08.05.2012 de Tribunalul B. a constatat, definitiv și irevocabil, nulitatea absolută a Anexei 1 la contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei S. C. Marfa SA.

Astfel, societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, la acest moment neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei. Anexa 1 a CCM conținea coeficienții de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare din cadrul societății, valoarea salariului minim brut, precum și formula de calcul care stabilea salariul pentru flecare clasă de salarizare.

Mai arată recurenta căîn CCM Unic la nivel de R. Transporturi se prevede existență unor coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din CCM la nivel de unitate, astfel că aplicând prevederile contractului colectiv de muncă încheiat Ia nivel de ramură transporturi ar însemna ca salariații din cadrul C. Marfă să aibă venituri mult mai mici, neputând să se ceară aplicarea selectivă doar a clauzelor favorabile uneia dintre părți făcând abstracție de celelalte clauze. Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul C. Marfa ar fi de 1.400 lei, coeficientul de ierarhizare fiind 2 pentru funcții ce presupun studii superioare.

In plus, dispozițiile art. 37 din Codul Muncii, dispun faptul că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă".

Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 2009-2010, a existat încheiat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei, este evidentă lipsa de temei a cererii din prezenta cauza.

Mai motivează recurenta că în mod nelegal instanța de fond a acordat reclamanților salariul suplimentar aferent anilor 2009- 2010, in baza CCM la nivel de G. de Unități, ori, aplicabil in speța este CCM la nivel de unitate întrucat conform dispozițiilor art. 247 din Codul muncii obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.

Prevederile contractelor colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 si 2010 reprezintă acordul de voință al părților care, fiind și semnatare ale contractului colectiv la nivel de grup de unități pot conveni suspendarea ori neacordarea unor drepturi pentru anii 2009 și 2010, iar aceste convenții semnate de ambii parteneri de negocieri sunt opozabile părților care l-au semnat.

Clauzele din contractele colective de munca incheiate la nivel de unitate, inceteaza sa-si mai producă efectele doar in situația in care se constala nulitatea lor insa, pentru constatarea nulității unor clauze din CCM există o reglementare expresă prevăzuta la art. 142 din Legea dialogului social nr.62/2011, care nu a fost parcursa in speța.

Astfel, la data de 21.04. 2010 a fost inregistrat Ia Agenția pentru Prestații Sociale București actul adițional prin care CCM la nivel de unitate pentru anul 2009 a fost prelungit pana la data de 31.01.2011.

In conținutul actului adițional, in urma discuțiilor purtate intre administrație si sindicatele reprezentative, la art. 30 alin 1 s-a stabilit clar ca salariul suplimentar nu se acorda pentru anul 2010.

In plus, textele relevante acordării salariului suplimentar sunt cuprinse in art. 30 din CCM si au următorul conținut: " (l)Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Dupa cum rezulta din cuprinsul textului expus, convenția dintre parti a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar specificându-se una dintre condițiile in care posibilitatea primirii acestui salariu devine drept efectiv, respectiv, obținerea unor venituri si constituirea din acestea a unui procent de pana la 10% din fondul de salarii realizat lunar.

Aceste trimiteri trebuie corelate însa cu modul de funcționare a oricărei societăți comerciale si cu principiile evidentelor contabile ale acestora. S. C. Marfă S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei económico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG 79/2001 prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții.In aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 si 2010 aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 si HG 311/2010, iar în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere. Astfel, caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ (Hotărâre de Guvern).

Mai motivează recurenta că în mod nelegal instanța de fond a obligat-o sa-i achite reclamantului Grămada R. plăti compensatorii.

Potrivit art 236 alin 4 Codul Muncii, doar contractul colectiv de munca „încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea pârtilor, in caz contrar clauzele negociate neproducand efecte juridice datorita supremației legii"

Or, asa cum reiese din cuprinsul deciziei de concediere, reclamantul susmenționat a fost concediați în baza ordonanței 9/2010 prin care legiuitorul a instituit norme special obligatorii in situația concedierilor colective, aplicabile inclusiv subscrisei.

Astfel, la nivelul unității a avut loc o concediere colectiva care a avut la baza prevederile Programului de restructurare si reorganizare a C. Marfa SA, ale Proiectului de concediere colectiva aprobate prin Hotărârile A.G.A. nr.3 8/2009, 1/2010, 3/2010 si 12/2009 si ale O.G. 9/2010 privind masuri pentru diminuarea consecințelor restructurării si reorganizării unei societăți naționale, companii naționale si societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar^ precum si ale H.G. 155/2010.

Cum temeiul juridic care a stat la baza concedierii colective 1-a constituit art.58, 65, 68 si urm. Codul Muncii coroborate cu O.G. 9/2010, in temeiul art.7 din O.G. 9/2010, s-a stabilit ca la data încetării contractului individual de munca al reclamanilor, aceștia vor primi o suma echivalenta cu de doua ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie, drepturile salaríale cuvenite la zi, indemnizația de șomaj, si venitul lunar de completare stabilit odată cu indemnizația de șomaj corespunzătoare vechimii in munca.

Conform art. 18 din O.G.9/2010 drepturile reglementate prin art.7 au fost suportate din bugetul de asigurări sociale. In consecința, legiuitorul a instituit prin O.G. 9/2010 si H.G. 155/2010 norme speciale obligatorii in situația concedierilor colective, aplicabile inclusiv subscrisei. Ori prin O.G. 9/2010 si HG 155/2010, legiuitorul a stabilit drepturile de care beneficiază persoanele disponibilizate prin concedieri colective, fiind prevăzute in mod expres la art. 7 din actul normativ precum si in decizia de concediere emisa pe seama reclamantei, drepturi suportate din bugetul asigurărilor sociale.

Prin instituirea acestor masuri de protecție sociala s-au reglementat norme speciale cu caracter derogatoriu de la prevederile generale ale Contractului Colectiv de Munca la nivel de Ramura Transporturi pe de o parte, iar pe de alta parte aceste norme de protecție speciala au o forța juridica superioara celor la nivel inferior cuprinse in Contractul colectiv de munca si isi produc efectele ca atare.

Prin urmare, clauzele CCM la nivel de ramura transporturi vin in contradicție cu prevederile legale susmenționate, iar potrivit art 12 din legea 130/1996 (in vigoare la data concedierii), prin aceste contracte colective "nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale"

Ca atare, reclamantul Grămada R. nu poate beneficia concomitent atat de disp. contractului colectiv de munca cat si cele ale OG nr.9/2010, cum nelegal retine instant de fond, motiv pentru care solicita admiterea recursului si respingerea acestui capăt de cerere.

Atât reclamanții L. C., D. D., G. R. cât și pârâta SNTFC „C. Marfă” S.A. Sucursala M. în nume propriu și pentru SNRFC „C. Marfă” S.A. București au formulat întâmpinări la recursurile părților adverse, solicitând fiecare în parte respingerea acestora.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

S-a depus la dosar jurisprudență.

Examinând probele cauzei în raport de motivele de recurs formulate, apărările intimaților și dispozițiile legale aplicabile, Curtea reține următoarele:

1. În ceea ce privește cererile de acordare a ajutorului material de Paste, C. si Ziua feroviarilor pentru anii 2009 – 2010 se reține că prima instanță a soluționat corect excepția prescrierii dreptului la acțiune.

Salariul, ca element esențial al contractului individual de muncă, reprezintă, potrivit art. 159 alin. 1 Codul muncii în vigoare, contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. Potrivit art. 160 Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

Ajutorul material de Paști și de C. și premierea pentru Ziua Ceferiștilor nu se includ în „salariu”, nefiind un spor sau un adaos. În acest sens sunt prevederile art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități, contract pe care și-au întemeiat recurenții reclamanți acțiunea și a fost avut în vedere și de prima instanță, conform cărora, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii”, salariații vor mai beneficia, cu ocazia sărbătorilor de P. și C., de un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, iar pentru Ziua Feroviarului de o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei unu de salarizare.

Așadar, chiar potrivit clauzelor contractuale care le reglementează, sumele solicitate de recurenții reclamanți nu sunt adaosuri și nu fac parte din „salariu”, ci sunt ajutoare materiale, respectiv premiere, acordate salariaților în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, fiind incluse în capitolul VI din contractul colectiv de muncă referitor la „Protecția salariatului”, nu la salarizare.

Asimilarea cu veniturile salariale, potrivit Codului fiscal, ori practica altor instanțe de judecată nu modifică natura juridică a acestor drepturi reglementate de Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități, din ajutoare materiale de P. și C. și premiere de Ziua Feroviarului, în drepturi salariale, așa cum susține recurentul reclamant.

Prin urmare, termenul în care poate fi formulată acțiunea nu este cel reglementat de art. 268 alin.1 lit. c Codul muncii, care are în vedere, așa cum susțin și recurenții, toate acțiunile prin care se solicită plata de drepturi salariale, indiferent de izvorul juridic al acestora: contract individual de muncă, contract colectiv de muncă sau alte dispoziții legale, ci cel reglementat de art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, cum corect a reținut prima instanță, care a respins ca prescrise extinctiv cererile formulate de recurenții reclamanți având acest obiect.

Aserțiunile recurenților pe dispozițiile art.38 și 238 din Codul muncii, dispozițiile Legii 62/2011 și ale Legii 230/1996 și art.I pct.90 din Legea 40/2011 vizează fondul acestor drepturi. Ca atare, nefiind argumente care să ducă la schimbarea soluției pe excepția prescrierii dreptului la acțiune, nu vor fi analizate de instanța de recurs.

În aceste condiții recursul reclamanților se vădește a fi nefondat.

2. Cât privește temeinicia pretențiilor recurenților reclamanți privind acordarea salariului suplimentar pe anul 2009, se reține că prima instanță a dat eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzei contractuale stipulate în art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități. Contrar susținerilor recurentei pârâte, care pretinde că nu este membră a Asociației Patronale semnatare a Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități, acest contract produce efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare pentru care s-a încheiat, recurenta regăsindu-se la poziția 13 din anexa nr. 4.

Astfel, potrivit art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități, „pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat.

Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar.”

Referitor la contractele colective de muncă la nivel de unitate invocate de recurentă, se constată că la nivelul acesteia nu a existat, în anul 2009, contract colectiv de muncă până la data de 11.06.2009, data înregistrării Contractului colectiv de muncă 2009-2010 la DMPS București, cu nr. 2695/11.06.2009.

În aceste condiții, salariul suplimentar pentru perioada 1.01._09 se acordă în baza contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități.

În ceea ce privește concursul între efectele contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, în perioada ulterioară datei de 11.06.2009, se reține, de principiu, că aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior (contractul colectiv de muncă la nivel de unitate), înlătură aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior (contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități), dar numai în situația în care conține clauze ce stabilesc drepturi cel puțin la același nivel. În acest sens sunt dispozițiile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare în anul 2009), conform cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

În prezenta cauză, Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 prevede, în art. 30: „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat.

Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar.

Pentru evitarea evenimentelor de cale ferată, preîntâmpinarea producerii pagubelor etc., din fondul astfel constituit, până la 5 la sută poate fi utilizat pentru acordarea de salarii suplimentare în sumă de cel mult zece salarii de bază lunare corespunzătoare clasei 1 de salarizare. Aceste salarii suplimentare se acordă la propunerea subunității, cu aprobarea Consiliului de Administrație”.

Din interpretarea logică și sistematică a celor 4 aliniate ale art. 30 din CCM la nivel de unitate, rezultă că acordarea salariului suplimentar, de către recurentă, este o obligație, nu o facultate, o posibilitate de acordare în anumite condiții, cum se susține de către aceasta. Sintagma „poate” are în vedere dreptul corelativ al salariaților recurentei, de a primi acest salariu suplimentar, doar condiționat de îndeplinirea criteriilor de acordare prevăzute în anexa nr. 6 la contract.

Art. 30 din CCM la nivel de unitate nu condiționează acordarea salariului suplimentar, deci obligația recurentei, nici de obținerea unor venituri suficiente în anul calendaristic corespunzător și nici de neînregistrarea pierderilor sau a plăților restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale.

Dimpotrivă, art. 30 din CCM la nivel de unitate prevede „constituirea” lunară în cadrul fondului de salarii, din veniturile realizate, a fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar, aprobarea Consiliului de Administrație vizând posibilitatea, facultatea pe care o are fiecare salariat, funcție de îndeplinirea criteriilor, de a primi acest salariu suplimentar.

Rezultă, așadar, că art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate 2009-2010 și art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin act adițional, prevăd același drept acordat pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, constând în salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Întrucât cele două contracte colective de muncă, încheiate la niveluri diferite, conțin clauze care stabilesc drepturi la același nivel, nu mai sunt incidente prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996. Prin urmare, cu privire la salariul suplimentar, ulterior datei de 11.06.2009, își produce efectele clauza din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, nu cea din contractul colectiv de muncă încheiat la un nivel superior, respectiv contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar.

Or, potrivit actului adițional la Contractul colectiv de muncă 2009-2010 al . înregistrat la DMPS București cu nr. 2695/11.06.2009, părțile care au negociat și încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate au stabilit că nu se acordă salariul suplimentar pentru anul 2010, deci este neîntemeiată cererea reclamanților privind plata acestui drept.

Pentru aceste motive cererea reclamanților privind plata salariului suplimentar pentru anul 2010, va fi respinsă.

3. În ceea ce privește drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 Curtea reține următoarele:

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, ale cărui efecte au fost invocate de intimata reclamantă, a fost încheiat între reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe.

Potrivit art. 13 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996, act normativ în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, părțile au obligația să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate; în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc si se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi.

În aplicarea acestor dispoziții legale, reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe au prevăzut, în art. 123 pct. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe care l-au încheiat, că acesta produce efecte „în toate unitățile nominalizate în anexa 5”.

Examinând anexa nr. 5 la contract, se constată că recurenta este nominalizată în această anexă la poziția 2, deci Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 produce efecte pentru toți salariații recurentei, potrivit art. 123 pct. 1 din contract și art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, în vigoare în perioada 2009-2010.

Art. 123 pct. 1 din contract, ca și art. 3 alin. 1 din același contract, preiau dispozițiile art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996 și art. 241 alin. 1 lit. c Codul muncii în vigoare în perioada 2009-2010, conform cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte “pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă”, aceste dispoziții instituind o excepție de la principiul relativității efectelor contractului.

De asemenea, pentru salariații recurentei produc efecte și contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare, precum și contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în acest sens fiind dispozițiile art. 11 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 130/1996 și art. 241 alin. 1 lit. a și b Codul muncii în vigoare în perioada 2009-2010.

În ceea ce privește concursul între efectele contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, se reține, de principiu, că aplicarea contractelor colective de muncă încheiate la niveluri inferioare (contractele colective de muncă la nivel de grup de unități și la nivel de unitate), nu înlătură aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior (contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi), așa cum consideră recurenta, dacă aceste contracte colective conțin clauze ce stabilesc drepturi la niveluri diferite.

Astfel, potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Intimata și-a întemeiat primul capăt al acțiunii pe clauza cuprinsă în art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, care își produce efectele pentru toți salariații încadrați la recurentă deoarece prevede drepturi la un nivel superior celor prevăzute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Astfel, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, respectiv muncitori, personal administrativ încadrat pe funcții, personal de specialitate încadrat pe funcții și personal încadrat pe funcții.

Potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41, alin. (3), lit. a).

Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.

Art. 41 alin. 3 lit. b prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1).

Așadar, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, părțile aveau obligația să stabilească salariile de bază minime brute, pentru fiecare categorie de salariați, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de transporturi stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din același contract.

Evident că părțile implicate în negocierea contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mare de 700 lei, însă, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mic de 700 lei, așa cum a procedat recurenta, la care să se aplice coeficienții minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010.

În aceste condiții, intimata poate solicita aplicarea directă a prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, deci acțiunea formulată, având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale, pentru perioada în care acest contract și-a produs efectele, este întemeiată. Sub acest aspect, al aplicării directe a unei clauze dintr - un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nu sunt relevante susținerile recurentei privind „acordul” părților de a stabili un alt salariu minim la nivelul societății și alți coeficienți de ierarhizare decât cei prevăzuți în CCM la nivel de ramură transporturi, ori lipsa de fonduri pentru acordarea drepturilor salariale, și nici art. 6 din O.U.G. nr.79/2008 care prevede obligativitatea aprobării prin act normativ a bugetului de venituri și cheltuieli al societăților cu capital majoritar de stat, cât și al filialelor acestora.

Pentru aceste argumente prezentate, în limitele cadrului procesual existent, nu produce efecte juridice asupra problemei litigioase anularea anexei 1 la CCC la nivel de unitate, dispusă prin sentința civilă nr.625M/08.05.2012 de Tribunalul B..

4. În ceea ce privește plățile compensatorii solicitate în temeiul disp.art.80 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru 2008-2010:

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008, prevede la art. 80, alin. 1, lit. a) că, în cazul desfacerii contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi și o plată compensatorie în valoare de minim șase salarii de bază brute negociate.

Acest contract colectiv, așa cum s-a reținut și în argumentele expuse la pct.3 și-a încetat efectele, prin denunțare conform art.4alin.1 la data de 31.12.2010, astfel că, după această dată Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 nu a mai avut aplicabilitate.

În 19.03.2010, momentul desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului G. R. prevederile art. 80, alin. 1, lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 nu erau în vigoare și ca atare în mod corect a fost admisă cererea de obligare la plata compensatorii prevăzuta de acest text.

Este de netăgăduit că potrivit art. 229 alin. 4 din Codul Muncii republicat (fost 236 alin 4 Codul Muncii), “Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților”.

De asemenea este de necontestat faptul că reclamantul susmenționat a fost concediat în baza Ordonanței 9/2010 prin care legiuitorul a instituit norme special obligatorii in situația concedierilor colective, aplicabile recurentei pârâte. La nivelul unității a avut loc o concediere colectiva care a avut la baza prevederile Programului de restructurare si reorganizare a C. Marfa SA, ale Proiectului de concediere colectiva aprobate prin Hotărârile A.G.A. nr.3 8/2009, 1/2010, 3/2010 si 12/2009 si ale O.G. 9/2010 privind masuri pentru diminuarea consecințelor restructurării si reorganizării unei societăți naționale, companii naționale si societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar precum si ale H.G. 155/2010.

Curtea notează că recurenta S. „C. Marfă” S.A. face confuzie între plățile compensatorii acordate în baza dispozițiilor art.7 din O.G. 9/2010 și HG 155/2010 și cele care au temei de acordare 80, alin.1, lit.a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010. Deși ambele vizează beneficii acordate salariaților la concediere, ele se completează și nu se exclud reciproc așa cum susține recurenta pârâtă.

Contractul colectiv ce conține dispoziții contrare legii poate face obiectul modificării prin negocierea partenerilor sociali ori clauzele contractuale nelegale pot forma obiectul controlului judecătoresc. Câtă vreme nu a intervenit modificarea prin una din cele două căi contractul colectiv produce efectele prevăzute de 229 alin. 4 din Codul Muncii republicat.

5. În ceea ce privește diferențele de plăți compensatorii solicitate în temeiul disp.art.60 alin.8 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru 2010 – 2012.

Art.60 alin.8 din Contractul colectiv de munca 2011-2012 încheiat de S. C. MARFA SA prevede ca " la desfacerea contractului individual de munca ca urmare aplicării masurilor de concediere colectiva, salariaților C. Marfa li se vor acorda sume de bani în conformitate cu art.80 alin.2 lit.a din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi, dar fără a depăși lunar suma prevăzuta de art. 1 din HG 1193/2010."

Articolul 80 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi, prevede ca "Părțile convin ca la desfacerea contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestata, și de o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate". Salariul brut negociat diferă de la salariat la salariat funcție de contractul individual de munca.

Potrivit art.1 din HG 1193/_” Începând cu data de 1 ianuarie 2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2011 reprezentând 3,94 lei/oră”.

Deciziile de concediere ale reclamanților dezvăluie prin art.7 faptul că „ la desfacerea contractului individual de muncă ca urmare a aplicării măsurilor de concediere colectivă, salariaților C. Marfă li se va acorda suma de 670 lei lunar pe o perioadă de 6 luni, având în vedere prevederile CCM în vigoare al C. Marfă, precum și cele ale art.1 din HG1193/2010”

În plus, Curtea notează că decizia de concediere nu a fost revocată de angajator și nici desființată pe calea controlului judecătoresc. Ca atare aceasta își produce pe deplin efectele, potrivit dispozițiilor art.77 din Codul muncii, cu privire la dispozițiile ce le cuprinde, deci și în ceea ce privește obligația asumată de angajator de a pune în aplicare beneficiul salariilor compensatorii prevăzut în contractul colectiv de muncă.

Curtea constată astfel că nu există nici o diferență de plată care să nu fie concretizată în decizia de concediere, 670 lei/lună, pe o perioadă de 6 luni însemnând 4020 lei.

Pentru toate considerentele expuse mai sus Curtea constată că este întemeiat doar recursul pârâtei sub aspectul salariului suplimentar pe 2010.

În consecință, având în vedere și dispozițiile art. 312 alin. 1, 2 și 3 Cod proc. civilă, se va admite recursul declarat de pârâtă și se va modifica în parte sentința, în limitele considerentelor expuse, în sensul că se va respinge cererea privind plata salariului suplimentar pentru anul 2010. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței și se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta S. „C. Marfă” S.A. Sucursala M. în nume propriu și pentru S. „C. Marfă” S.A. București, împotriva sentinței civile nr. 1307/24.04.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o modifică în parte, în sensul că:

Respinge capătul de cerere formulat de reclamanții L. C., D. D., G. R., privind obligarea pârâtelor la plata salariului suplimentar aferent anului 2010 actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate ce nu sunt contrare prezentei decizii.

Respinge recursul formulat de reclamanții L. C., D. D., G. R. împotriva aceleași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 20.09.2013.

Președinte Judecător Judecător

D. P. S. P. A. C. S.

Grefier

C.-M. Ș.

Red.-tehnoredactat P.D.

2 ex., 02.10.2013

Tribunalul Iași – S. M.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1261/2013. Curtea de Apel IAŞI