Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 260/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 260/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 26-02-2015 în dosarul nr. 260/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 260

Ședința publică din data de 26 februarie 2015

Președinte - V.-A. P.

Judecător - C. - P. B.

Grefier - N. M.

Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de pârâta B. „I. H. R.” Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 1063/17.09.2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanta S. L. M., domiciliată în Târgoviște, ., ..

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 16 februarie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea pentru azi, data de mai sus, când a pronunțat următoarea soluție.

CURTEA

Deliberând asupra apelului civil de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ /10.04.2014, reclamanta S. L. M., în contradictoriu cu pârâta B. „I. H. R.” Dâmbovița, a contestat decizia de desfacere a contractului individual de muncă, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate nulitatea absolută a deciziei, iar în subsidiar, admiterea contestației și anularea aceleiași decizii pentru netemeinicie, cu reintegrarea pe funcția deținută anterior și plata drepturilor salariale de care a fost lipsită pe toată perioada, la zi.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că decizia de sancționare disciplinară nu respectă dispozițiile art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii, text potrivit căruia angajatorul are obligația să descrie în mod exact fapta care i se impută angajatului și nici pe cele ale lit.d ale art.252, conform cărora decizia trebuie să conțină în mod obligatoriu temeiul de drept în baza căruia se aplică sancțiunea.

A învederat reclamanta că în decizie sunt enunțate, prin citarea prevederilor legale și regulamentare în întregime, anumite texte, fără a se indica care anume a fost încălcat și care sunt, în concret, faptele care se încadrează în conținutul acelor prevederi legale.

A precizat reclamanta că încălcarea acestor prevederi legale o împiedică să-și exercite dreptul la apărare și nu permite instanței să facă verificările necesare sub aspectul legalității și temeiniciei deciziei. În această situație, a arătat reclamanta, se impune constatarea nulității absolute a deciziei.

În ceea ce privește netemeinicia acestei decizii, reclamanta a arătat că aducerea la cunoștința publică a unor fapte abuzive și discriminatorii săvârșite de către managerul pârâtei, a fost determinată de multitudinea de acte și fapte abuzive comise împotriva sa și că scopul a fost acela de a se apăra contra acestor abuzuri și de a o determina pe managerul E. A. să înceteze abuzurile respective.

A mai susținut reclamanta că această atitudine abuzivă la adresa ei se datorează faptului că este singura persoană din cadrul instituției care întrunește cumulativ aceleași condiții de studii superioare și doctorat ca managerul actual și că a candidat în trecut la funcția de manager, odată cu aceasta, împrejurare ce rezultă din înregistrările audio, care evidențiază faptul că a fost amenințată că i se va desface disciplinar contractul individual de muncă.

A precizat reclamanta că nu a avut intenția și nu a urmărit defăimarea sau calomnierea managerului, întrucât afirmațiile sale au fost călăuzite de principiul bunei credințe și mai mult, nu se poate pune problema defăimării instituției și a prejudicierii morale și materiale a bibliotecii, instituție la care reclamanta își desfășoară activitatea de 15 ani și este deosebit de atașată față de ea.

A conchis reclamanta că nu se poate reține în sarcina acesteia săvârșirea vreunei abateri disciplinare, nefiind întrunite condițiile prev.de art.61 lit.a și art.248 lit.e din Codul muncii.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că la data de 06.02. 2014, ora 20:58, pe portalul Dâmbovița News a apărut o știre sub titlul „Directoarea Bibliotecii Județene Dâmbovița acuzată de grave încălcări ale legii!!!”, iar în materialul respectiv, s-a făcut referire la situația „putredă” din această instituție subordonată Consiliului Județean Dâmbovița. Persoanele incriminate în respectivul material au fost directorul Bibliotecii, un vicepreședinte și un consilier județean, fără a se preciza numele ultimilor doi și s-a afirmat despre toți trei că au plângeri penale la P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița. De asemenea, s-a afirmat că instituția a devenit o adevărată „bombă cu ceas”, din cauza faptului că peste câteva zile, va izbucni un scandal monstru, în centrul căruia se află managerul instituției. S-a afirmat că instituția în cauză a devenit „focarul” unui scandal cu substrat politic, cu “evaluări care se fac doar de ochii lumii”, pentru a elimina persoanele incomode și cu multe alte nereguli.

A mai precizat pârâta că la data de 06.02.2014, ora 20:58, respectiv 09.02.2014, ora 19:54, salariata S. L. M. a procedat la informarea, neautorizată, a portalului Dâmbovița News, cu referire la existența unor pretinse nereguli în activitatea instituției și a conducerii acesteia. Conform precizărilor reținute în scrisoarea salariatei, directorul instituției a modificat organigrama Bibliotecii județene, a impus, în fișele de post ale personalului din subordine, sarcini de serviciu aparținând Serviciului Relații cu Publicul, a exercitat, în mod insistent, presiuni asupra salariatei, pentru a-și da demisia, cu precizarea că va merge până la capăt, procedând la umilirea și încălcarea demnității salariatei, prin folosirea unor expresii de genul: „că nu mă duce capul”, „că mi-am găsit nașul cu dumneaei”. S-a afirmat totodată, în aceeași scrisoare, că în speță, managerul instituției a supus salariata la înscenări cu o intensitate extrem de puternică, prin acțiuni concertate și

planificate, completat cu un plan sistematic de sancționare disciplinară, prin modificarea, în mod unilateral, a locului și felului muncii. De asemenea, s-a reținut solicitarea, de către managerul instituției, a delegării, de către Consiliul Județean Dâmbovița, a unei persoane cu pregătire în biblioteconomie, pentru a presta exact activități specifice compartimentului din care a fost înlăturată respectiva persoană, aflată în subordinea doamnei director când îndeplinea funcția de manager al bibliotecii Universității „Valahia”, că evaluarea performanțelor profesionale a fost notată abuziv și discriminatoriu de către managerul A. E., cu diminuarea, în consecință, a drepturilor salariale, eliminarea din funcția de conducere și aplicarea unor sancțiuni disciplinare de natură a-i crea dificultăți financiare în susținerea cauzelor în instanță.

S-a precizat de către pârâtă că informațiile publicate de reclamantă au generat comentarii negative la adresa instituției de cultură.

Față de articolele astfel publicate în presa on-line, prin sesizarea nr. 131/10.02.2014 a managerului pârâtei, a fost convocată comisia de disciplină, în vederea cercetării disciplinare a faptelor săvârșite, ocazie cu care s-au întocmit actele legale, ce au fost arătate, din care rezultă că decizia de concediere nr.51/11.03.2014 este temeinică și legală.

Sub aspectul motivelor privind pretinsa nerespectare a prevederilor art.250 și 252 Codul muncii, invocate a atrage nulitatea absolută a deciziei contestate, s-a arătat că susținerile reclamantei sunt nefondate, întrucât potrivit textului deciziei contestate, angajatorul pârât a procedat la descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, materializată prin publicarea neautorizată, în presa on - line, a unor informații și articole cu caracter defăimător și calomniator, care au adus atingere imaginii publice a instituției de cultură și conducerii acesteia, a menționat expres, textele din ROI și Legea nr. 477/2004, apreciate a fi fost încălcate, respectiv art.78 pct.3, pct.12, pct.16, pct.17, art.80 pct.j din ROI, art.7 alin.1 și alin.2 lit.a și b, art.9 alin.1, art.12 alin.2 din Legea nr.477/2004: a precizat motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare, fiind apreciate ca nefondate; a precizat temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară a fost aplicată, precum și termenul și instanța competentă la care sancțiunea aplicată putea fi contestată.

Pe de altă parte, a mai arătat pârâta, la aprecierea gravității abaterii disciplinare au fost avute în vedere toate criteriile de circumstanțiere prevăzute expres de art. 250, lit. a - c din Codul muncii, respectiv, la emiterea deciziei contestate, pe fondul descrierii faptei și împrejurărilor săvârșirii acesteia, prin decizia contestată, angajatorul pârât a reținut concluzia săvârșirii, cu intenție directă, a faptei, în contextul prezentării nemijlocite a contestatarei la sediul ziarului on - line, Dâmbovița News, în scopul recunoscut al transmiterii neautorizate și publicării unor informații tendențioase, denigratoare și calomnioase la adresa instituției și conducerii acesteia; a reținut caracterul grav al abaterii disciplinare săvârșite, motivat prin prisma comentariilor presei on-line, realizate prin citarea unor aprecieri formulate de reclamantă, de natură denigratoare (instituție cu situație „putredă”, devenită „focar” al unui scandal cu substrat politic, adevărata „bomba cu ceas” etc.), justificând aplicarea art. 80 lit. j din ROI al angajatorului; a menționat, expres, consecințele imediate și directe ale publicării celor două articole în presa on-line, materializate prin apariția imediată a unor comentarii de natură a avea un impact negativ asupra imaginii instituției de cultură și conducerii acesteia, prin inducerea, în conștiința publică, a unor opinii neconforme cu realitatea, susceptibile în a afecta credibilitatea instituției sau a managerului acesteia, în raporturile cu terții din domeniul culturii; a reținut expres, comportamentul general în serviciu al contestatoarei, apreciat a fi necorespunzător, neadecvat și necolegial, în contextul existenței unui mare număr de adrese, referate și memorii privitoare la atitudinea reclamantei în relațiile cu colectivul de muncă, precizate expres în conținutul deciziei; a precizat, expres, antecedentele disciplinare ale contestatoarei, în contextul sancționării sale anterioare cu „avertisment scris”(decizia nr. 50/05.07.2013) și „reducerea salariului cu 5%, pentru o perioadă de o lună” (decizia 76/23.09.2013).

Sub aspectul motivelor vizând netemeinicia deciziei contestate, s-a arătat că susținerile reclamantei sunt nefondate, aceasta fiind înștiințată cu privire la modificarea ROI al pârâtei, iar pe fondul publicării Legii nr.477/2004, aceasta nu se poate prevala de necunoașterea normelor imperative ale art.7 alin.1 și 2 lit.b, art.9, alin.1, art.12 alin.2 din lege.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, arătând că potrivit dispozițiilor Legii nr.571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, avută în vedere de pârâtă la întocmirea Regulamentului de Ordine Interioară nr.48/28.01.2014, salariatul este protejat în cazul avertizării în interes public. Reclamanta a făcut referire la disp.art.1 raportat la art.3 lit.b din această lege, la prevederile art.2 alin.1, ale art.5, art.6 lit.g și art.7 lit.b din același act normativ.Față de disp.art.7 lit.b din Legea nr.571/2004, s-a susținut că pârâta încalcă flagrant cadrul legal aplicabil, refuzând accesul presei, deși s-a solicitat în mod expres acest lucru.

În finalul răspunsului la întâmpinare, reclamanta a arătat că își menține punctul de vedere din acțiune, solicitând admiterea contestației astfel cum a fost formulată, cu toate consecințele ce decurg dintr-o astfel de soluție.

Pârâta a depus precizări față de răspunsul la întâmpinare, prin care a arătat că pretențiile reclamantei formulate în temeiul Legii nr.571/2004 reprezintă susțineri noi, care nu au fost avute în vedere la întocmirea întâmpinării de către pârâtă, încălcându-se principiul contradictorialității prevăzut de art.14 Noul Cod de procedură civilă.

Sub aspectul temeiniciei susținerilor privitoare la incidența în cauză a prevederilor acestei legi, pârâta a arătat că ele sunt nefondate, ținând cont de caracterul personal al sesizării, precum și de interesul și scopul declarat al acesteia, informarea făcută de către reclamantă către portalul respectiv nefiind de natură a se circumstanția cazurilor de avertizare în interes public, astfel reglementate de norma art.5 din Legea 571/2004.

Pe baza probelor administrate în cauză, cu înscrisuri și mijloace materiale de probă - fiind vizionat CD-ul conținând apariția reclamantei pe portalul Dâmbovița News, prin sentința civilă nr. 1063/17.09.2014, Tribunalul Dâmbovița a respins cererea privind constatarea nulității deciziei contestate, a admis contestația și a anulat decizia de desfacere a contractului de muncă, reintegrând reclamanta pe postul avut anterior emiterii deciziei contestate și obligând pârâta la plata drepturilor salariale ce s-ar fi cuvenit reclamantei de la data emiterii deciziei până la data reintegrării efective.

Prin aceeași sentință s-a admis în parte cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată și a fost obligată pârâta la 1500 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin decizia 51 din 11.03.2014, s-a dispus încetarea contractului de muncă al reclamantei, în baza disp. art. 61 lit. a, art. 247, 248 alin. 1 lit.e, art. 251 și art. 252 Codul muncii.

Sub aspectul legalității dispoziției de concediere, în ceea ce privește criticile reclamantei prin care se invocă nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la descrierea faptei și lipsa temeiului de drept în baza căruia s-a aplicat sancțiunea, instanța le-a apreciat ca neîntemeiate.

Astfel, s-a reținut că în cuprinsul deciziei contestate sunt consemnate în detaliu faptele reținute ca fiind abateri disciplinare ale reclamantei și sunt indicate precis atât dispozițiile legale a căror încălcare se susține, cât și cele în baza cărora sancțiunea disciplinară a fost aplicată.

Referitor la temeinicia măsurii, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 61 lit. a Codul muncii, în baza cărora angajatorul a procedat la desfacerea contractului de muncă, concedierea se poate dispune în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere disciplinară gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual sau colectiv de muncă, ori regulamentul intern.

Ca abatere disciplinară, s-a reținut că în datele de 06.02.2014 și 09.02.2014 reclamanta, în calitate de salariată a Bibliotecii Județene „I. H. R.” Dâmbovița, a procedat la informarea neautorizată a portalului Dâmbovița News despre existența unor pretinse nereguli în activitatea acestei instituții, a conducerii acesteia, informare de natură să aducă un impact negativ asupra imaginii publice a instituției și conducerii acesteia, prin generarea unor comentarii negative la adresa instituției, soldate cu inducerea în conștiința publică a unor opinii neconforme cu realitatea, de natură să afecteze interesele instituției de cultură, fapte prin care s-au adus încălcări ale art. 78 pct.3, 12, 16, 17 și art. 80 lit. j din Regulamentul de Ordine Interioară al Bibliotecii Județene „I. H. R.” Dâmbovița coroborate cu art. 7 alin. 1 și 2, art. 9 alin. 1, art. 12 din Legea 477/2004.

Analizând conținutul materialului apărut pe portalul „Dâmbovița News” raportat la dispozițiile legale în baza cărora s-a dispus sancționarea disciplinară a reclamantei, instanța a reținut că în concret, fapta nu se circumscrie normelor legale invocate.

Astfel, a arătat tribunalul, prevederile art. 7 alin. 1 și 2 din Legea nr.477/2004 reglementează conduita personalului față de instituțiile publice, obligând la o conduită de loialitate față de prestigiul acestor instituții și la abținerea de la acte de natură să aducă atingere imaginii acestora, ocrotind astfel interesele instituției publice. Referirile la interdicția de a exprima public aspecte neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea instituției, cu strategiile acesteia, de a dezvălui informații care nu au caracter public, a reținut prima instanță, au în vedere acele informații din partea personalului care ar putea angaja instituția și prin care prestigiul acesteia ar putea fi afectat. În acest sens trebuie înțelese și dispozițiile art. 9 alin. 1 din Legea nr.477/2004, care instituie procedura de relaționare a instituției cu mijloacele de informare în masă, ca și prevederile art. 12, ce impun angajaților o conduită de natură să evite a se aduce atingere onoarei, reputației și demnității persoanelor din cadrul unei instituții publice.

În cauza de față, a apreciat instanța de fond, mesajul transmis de reclamantă prin intermediul scrisorii, respectiv al interviului apărut în presă, nu este unul negativ la adresa Bibliotecii Județene „I. H. R.” Dâmbovița, ci vizează exclusiv conduita unor persoane din conducerea acesteia, conduită apreciată de reclamantă ca fiind incorectă și de natură să o prejudicieze în raporturile de serviciu. Faptul că aceasta a angajat comentarii on line cu conținut negativ din partea diferitelor persoane, a arătat tribunalul, nu poate fi imputat reclamantei, după cum nici interpretarea și conotația dată situației de către jurnalist nu se pot reține ca fiind culpabile acesteia.

Referitor la art. 78 pct. 3, 12, 16, 17 și art. 80 lit. j din Regulamentul de Ordine Interioară al Bibliotecii Județene „I. H. R.” Dâmbovița, s-a reținut că acestea sancționează defăimarea sau calomnierea instituției și conducerii, săvârșirea unor fapte prin care se aduc prejudicii materiale sau morale instituției, comunicarea sau difuzarea fără avizul conducerii de documente sau informații privind activitatea Bibliotecii, publicarea unor comunicări în legătură cu activitatea instituției fără avizul conducerii, respectiv defăimarea cu rea-credință a instituției.

S-a arătat că examinarea materialului apărut pe portal infirmă susținerile pârâtei privind o atitudine calomnioasă la adresa instituției sau crearea voită a unui prejudiciu de imagine.

A mai reținut prima instanță că dincolo de acestea, analizate în conținutul lor concret, referirile pe care reclamanta le face la activitatea conducerii se încadrează în limitele libertății de exprimare reglementate de art. 10 din CEDO, libertate care, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene, implică nu numai opinii favorabile, ci și pe cele care contrariază, neliniștesc. Libertatea de exprimare este o expresie a democrației unei societăți, presupune dreptul unei persoane de a exprima orice idee sau opinie care sunt compatibile cu valorile unei astfel de societăți democratice, iar conduita reclamantei - astfel cum rezultă din analiza faptelor supuse discuției - se circumscrie cerințelor impuse de exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Este adevărat, a arătat tribunalul, că alin. 2 al art. 10 permite anumite restricționări ale acestei libertății, cum sunt și cele invocate de pârâtă - prevăzute de art. 7 alin. 1 și 2, art. 9 alin. 1, art. 12 din Legea nr.477/2004, de art. 78 pct.3, 12, 16, 17 și art. 80 lit. j din ROI, însă din cele anterior expuse nu se poate reține că ne aflăm în acea situație, ipotezele descrise de respectivele norme neverificându-se în cauza de față, iar pe de altă parte, se impune a fi reamintit că aceste limitări trebuie interpretate restrictiv și din perspectiva unui raport rezonabil cu exercițiul libertății, astfel încât să nu aducă atingere libertății de exprimare în însăși substanța sa.

Mai mult, analizând cerințele Legii nr.571/2004, a reținut instanța de fond, se constată că situația de fapt corespunde mai degrabă prevederilor acesteia, întrucât reclamanta a făcut acest demers (după ce anterior sesizase și organele ierarhic superior abilitate - pag. 111, 128, 144-149, pag 155, 216), nu cu intenția de a defăima persoanele din conducere, în mod special directorul instituției, ci cu convingerea că atitudinea adoptată în ceea ce o privește este una abuzivă, este rezultatul unor încălcări ale legii și trebuie să fie adusă la cunoștința publică.

Pentru aceste considerente, apreciind netemeinică măsura dispusă, tribunalul a admis contestația formulată și a dispus anularea deciziei contestate, iar în baza disp.art. 80 Codul muncii, reintegrarea salariatei pe postul deținut anterior și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat până la data reintegrării.

În baza art. 453 Cod pr.civilă pârâta, ca parte căzută în pretenții, a fost obligată la cheltuieli de judecată către reclamantă.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, cu referire la onorariul de apărător, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. 2 Cod pr.civilă, apreciind că în raport de complexitatea cauzei, de munca îndeplinită de avocat, onorariul de 2500 lei este nepotrivit de mare, astfel că a dispus micșorarea acestuia.

S-a arătat că după cum s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată necesitatea și caracterul lor rezonabil. Prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părții căzute în pretenții, scopul exercitării dreptului la apărare fiind acela de a valorifica pretențiile deduse judecății, pretenții care au fost recunoscute.

Sentința a fost dată cu opinia separată a unuia dintre asistenții judiciari, care, pentru considerentele expuse în motivarea opiniei separate, a apreciat că în cauză se impunea admiterea în parte a contestației, anularea deciziei de concediere în parte, sub aspectul desfacerii contractului de muncă și înlocuirea sancțiunii concedierii cu sancțiunea reducerii salariului de bază pe o durată de 3 luni cu 10%.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel pârâta B. „I. H. R.”Dâmbovița, criticând sentința ca netemeinică și nelegală.

Apelanta prezintă mai întâi, pe scurt, cauza, arătând că prin decizia nr. 51/11.03.2014, conducerea apelantei-pârâte a dispus sancționarea reclamantei - intimate, cu desfacerea disciplinară a CIM, motivat de informarea neautorizată a ziarului, on line, „Dâmbovița News”, dovedită, ca atare, prin două articole de presă, apărute la 06.02.2014 și 09.02.2014, sub titulatura:„Directoarea Bibliotecii Județene „I. H. R.”Dâmbovița acuzată de grave încălcări ale legii” (06.02.2014) și „L. S. demască mafia politică de la biblioteca județeană”, cu consecința prejudicierii imaginii publice a instituției și conducerii acesteia, faptă apreciată a constitui o abatere disciplinară gravă, săvârșită cu intenție, cu încălcarea prevederilor în materie ale Regulamentului de Ordine Interioară și Legii nr. 477/2004, expres citate în conținutul deciziei contestate, de natură a atrage și justifica aplicarea sancțiunii maxime, cu desfacerea disciplinară a CIM, în condițiile reglementărilor interne ale instituției și prevederilor Codului muncii.

Se învederează că respectând prevederile art. 252 din Codul muncii, în motivarea deciziei contestate, angajatorul - apelant a cuprins toate elementele de circumstanțiere, impuse de norma art. 250 din Codul muncii, insistând, în mod special, asupra: consecințelor abaterii disciplinare, materializate și dovedite prin înscrierea, în cuprinsul deciziei, a titulaturii bombastice, cu conotație, insinuant negativă a celor două articole de presă, apărute la 06.02.2014 și 09.02.2014, precum și a comentariilor on line, apărute imediat după publicarea primului articol de presă, din 06.02.2014, ca efecte directe și nemijlocite ale informării neautorizate a presei, de către reclamanta - intimată, de natură a proba neechivoc formarea, în conștiința publică, a unor opinii vădit negative, cu afectarea imaginii și reputației instituției și managerului acesteia;

De asemenea, s-a avut în vedere comportamentul general, în serviciu, al intimatei - reclamante, caracterizat printr-o atitudine de permanentă stare conflictuală, generată de aceasta, în raporturile de serviciu cu membrii colectivului de muncă, dovedită, neechivoc, printr-un număr de 16 adrese, referate sau petiții, întocmite și înaintate conducerii instituției, de salariații bibliotecii, vizând comportamentul neadecvat și necolegial al acesteia la locul de muncă.

Au fost avute în vedere și sancțiunile disciplinare aplicate anterior reclamantei, cu probarea, neechivocă, a sancționării acesteia cu: „avertisment scris”, conform dispoziției nr. 50/05.07.2013 „diminuarea salariului cu 5%, pe timp de o lună”, conform deciziei nr. 76/23.09.2013, irevocabilă.

Se arată că prin contestația formulată, reclamanta - intimată a criticat decizia de sancționare disciplinară nr. 51/11.03.2014, motivat, în esență, de: pretinsa încălcare, de către angajatorul - apelant, a prevederilor art. 250 si 252 Codul muncii, în contextul susținut: al lipsei descrierii, în concret, a faptei avută în vedere la aplicarea sancțiunii; al reținerii, de către angajator, în cuprinsul deciziei, a unor temeiuri cu caracter generic, materializate printr-o înșiruire de texte de lege sau ROI, fără precizarea, eventuală, a textului de încadrare a faptei săvârșite de contestatoare; pretinsa „buna credință”, la formularea informării presei, on line, în baza dreptului la „libera exprimare”, în intenția stopării abuzurilor conducerii, exercitate împotriva sa.

Susține apelanta că raportat la „întâmpinarea” pârâtei - apelante, formulată în condițiile art. 201 alin.1, coroborat cu art. 205 Cod pr.civilă, prin care s-a răspuns, punctual,tuturor motivelor de fapt și de drept, avute în vedere la formularea contestației, reclamanta a formulat și depus „Răspunsul la întâmpinare”, din

23.05.2014, prin care a invocat motive de fapt și de drept noi, altele

decât cele invocate prin cererea introductivă, motive întemeiate pe

prevederile Legii nr.571/2004.

Pe cale de consecință, prin „precizările” depuse în dosarul cauzei, la termenul din 11.06.2014, pârâta-apelantă a învederat instanței de fond că în speță: prin modalitatea de formulare, „răspunsul la întâmpinare” nu a fost precizat a avea caracterul unei cereri modificatoare, care să răspundă și să fie supus normei art. 204, alin.1 Cod pr.civilă; prin modalitatea de comunicare, de către instanța de fond, simultan cu citația - 26.05.2014, „răspunsul la întâmpinare” a fost înaintat pârâtei - apelante fără nicio precizare referitoare la obligația procedurală a formulării unei eventuale întâmpinări, în condițiile art. 204 alin.1 Cod pr.civilă, nefiind apreciat a constitui o cerere modificatoare în sensul legii; formularea unor motive de fapt și de drept, substanțial noi, altele decât cele arătate prin cererea introductivă, invocate peste motivele inițiale, formulate în limitele art. 194 lit. d Cod pr.civilă, încalcă principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 Cod pr.civilă; prin conținutul lor, informările presei, efectuate de reclamanta - intimată la 06.02.2014 și 09.02.2014, au un caracter strict personal, vizând un interes personal și subiectiv, nesusceptibil a se încadra în prevederile Legii nr.571/2004, inaplicabile în speță.

Față de motivele de fapt și de drept invocate în susținerea contestației, precum și în raport de apărările pârâtei, prin sentința civilă nr. 1063/17.09.2014, instanța de fond a respins cererea în constatarea nulității absolute a deciziei contestate; a admis contestația, a anulat decizia de desfacere a CIM, dispunând reintegrarea reclamantei pe postul avut anterior emiterii deciziei, cu obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale ce s-ar fi cuvenit reclamantei de la data emiterii deciziei până la data reintegrării efective, cu cheltuieli parțiale de judecată.

Subliniază apelanta că, prin „opinia separată” formulată de unul dintre asistenții judiciari, s-a apreciat asupra admiterii, în parte, a contestației reclamantei, în sensul înlocuirii sancțiunii desfacerii disciplinare a CIM, cu sancțiunea mai ușoară de reducere a salariului de bază cu 10%, pe timp de trei luni, motivat de încălcarea dovedită a prevederilor normelor ROI și ale Legii nr. 477/2004, expres nominalizate în conținutul deciziei; caracterul excesiv al măsurii disciplinare, aplicată de angajatorul - pârât; formularea expresă, prin apărător, a unei cereri de înlocuire a sancțiunii cu o sancțiune mai ușoară.

Cu privire la argumentele instanței de fond, avute în vedere la pronunțarea sentinței, se arată că potrivit considerentelor sentinței, fapta săvârșită de reclamanta - intimată, constând în informarea neautorizată a presei on line, cu privire la existența unor pretinse nereguli în activitatea angajatorului, susținute a aduce un impact negativ asupra imaginii publice a instituției și a conducerii acesteia, nu se circumscrie prevederilor art. 7, alin. 1 și 2, art. 9 și 12, din Legea nr. 477/2004 și, respectiv, prevederilor art. 78, pct. 3, 12, 16, 17 și 80 lit. j, din ROI angajator, în condițiile în care: mesajul transmis presei, on line, nu este unul negativ la adresa instituției, ci vizează exclusiv conduita unor persoane din conducerea acesteia, apreciată de reclamantă a fi incorectă și de natura a-i prejudicia interesele; angajarea unor comentarii cu caracter negativ, formulate de terțe persoane și, respectiv, conotația negativă dată de către jurnalist nu sunt de natură a fi reținute ca produse din culpa reclamantei; examinarea materialului apărut pe portalul Dâmbovița News infirmă susținerile pârâtei privitoare la manifestarea, de către reclamantă, a unei atitudini calomnioase la adresa instituției sau crearea, voită, a unui prejudiciu de imagine.

A apreciat tribunalul că fapta și referirile reclamantei, prin conținutul lor concret, se încadrează în limitele dreptului la „libertatea de exprimare”, prevăzut de art. 10 - CEDO, ca expresie a democrației, pe fondul susținut al necesității de interpretare restrictivă a limitărilor impuse de alin. 2, al articolului citat, în scopul evitării atingerii „libertății de exprimare” în însăși substanța sa, precum și că fapta săvârșită de reclamantă se circumscrie, mai degrabă, prevederilor Legii nr. 571/2004, fiind apreciată a fi fost săvârșită în scopul aducerii, la cunoștința publică, a atitudinii abuzive a conducerii instituției, rezultată din încălcarea legii, fără intenția de defăimare a acesteia.

Dezvoltând motivele de apel, raportat la considerentele instanței de fond, reținute în motivarea hotărârii, apelanta apreciază că sentința primei instanțe este dată cu greșita aplicare a prevederilor: art. 7 alin. 1 și 2, art. 9 și art. 12 alin. 2- Legea nr. 477/2004, coroborate cu art. 78, pct. 3, 12, 16, 17 și 80 lit. „j" - ROI angajator, art. 10 - CEDO, coroborat cu art. 30 alin.6 - Constituția României, art. 14, alin. 2, 3, 5 și 6, coroborat cu art. 204 alin. 1 - C. și greșita apreciere a materialului probator, invocat în apărare.

În ceea ce privește considerentele vizând pretinsa necircumscriere a faptei în prevederile în materie ale Legii nr. 477/2004, motivat de modul concret de săvârșire a acesteia, susține apelanta că analiza considerentelor sentinței apelate relevă că în speță, pe fondul aprecierii, în concret, de către instanța de fond, a faptei, considerată a aduce atingere exclusiv intereselor și imaginii unor persoane din conducerea angajatorului, abaterea disciplinară nu este de natură a prejudicia imaginea instituției și, în consecință, nu se circumscrie prevederilor legale și convenționale invocate la emiterea deciziei.

Apreciază apelanta că prin modul de argumentare, soluția instanței de fond reduce analiza speței exclusiv la aprecierea singulară a „Scrisorii” reclamantei - intimate, publicată la 09.02.2014, cu omiterea analizării conținutului denigrator al articolului din 06.02.2014 și a comentariilor publice din 07.02.2014; disociază, nepermis, fapta de defăimare a conducerii instituției, de fapta de denigrare a instituției, fără a observa și reține caracterul unitar al acestora, astfel rezultat din normele art. 78 pct. 3 - ROI angajator, coroborat cu art. 12 alin. 2 lit. c - Legea nr. 477/2004 - enunțate textual în conținutul deciziei; pe fondul aprecierii lipsei unor elemente probatorii, care să demonstreze prejudicierea imaginii instituției, aplică, restrictiv, prevederile art. 7 alin. 1 și 2 - Legea nr.477/2004, fără a observa și reține încălcarea demonstrată a art. 78 pct. 3 - ROI și art. 12 alin. 2 lit. c - Legea nr. 477/2004; analizează condițiile concrete ale faptei apreciată singular, prin „ruperea” acesteia de consecințele directe și imediate produse în speță, cu eliminarea oricărei legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Se învederează că potrivit documentelor invocate în apărare, astfel cuprinse și analizate în decizia contestată, informarea neautorizată, de către reclamanta - intimată, a ziarului on line Dâmbovița News, a avut drept rezultat:

a)apariția a două articole de presă, publicate la 06.02.2014 și 09.02.2014,

intitulate bombastic: „Directoarea bibliotecii județene Dâmbovița acuzată de grave încălcări ale legii” și „L. S. demască mafia politică de la biblioteca județeană”;

b)apariția unor comentarii la adresa managerului instituției, postate on

line, la data de 07.02.2014, imediat după publicarea articolului de

presă din 06.02.2014.

Prin articolul din 06.02.2014, intitulat „Directoarea Bibliotecii Județene Dâmbovița acuzată de grave încălcări ale legii” au fost reținute, textual, următoarele afirmații: „O angajată a Bibliotecii Județene „I. H. R.” ne-a contactat în cursul zilei de ieri, la redacție, pentru a ne informa despre situația putredă din această instituție...”, „Femeia aduce acuzații grave la adresa directoarei bibliotecii... Angajata a formulat plângeri penale împotriva acestora la P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița”, „ ... se pare că instituția a devenit o adevărată „bombă cu ceas”, datorită faptului că peste câteva zile, va izbucni un scandal monstru, în centrul căruia se afla chiar directoarea”, „ ... vom reveni cu dezvăluiri incendiare ce ne-au surprins ... pentru că nu ne așteptăm ca un centru de cultura să fie focarul unui scandal atât de mare, cu substrat politic și cu multe alte nereguli”.

Reținând comentariile negative, formulate de terțe persoane la adresa managerului instituției, postate on line, după publicarea primului articol de presă din 06.02.2014 (preluate, integral, în conținutul deciziei contestate), astfel coroborate cu scrisoarea reclamantei - intimate, publicată la 09.02.2014, apreciază apelanta că în speță, instanța de fond trebuia să observe și să rețină că în speță: soluționarea corectă a cauzei era de natură a impune analiza de ansamblu a titlurilor și conținutului articolelor din 06.02 și 09.02.2014, astfel coroborate cu comentariile, on line, din 07.02.2014; articolele din 06.02 și 09.02.2014, prin titulatura lor persuasivă, au fost de natură a afecta atât imaginea instituției, cât și a conducerii acesteia; articolul de presă din 06.02.2014, prin conținutul său denigrator, la adresa instituției („instituția ... cu situație putredă…, bomba cu ceas… focar al unui „scandal politic”), a avut ca efect postarea, on line, a unor comentarii substanțial negative, la adresa conducerii acesteia; articolele de presă din 06.02 și 09.02.2014 și, respectiv, comentariile negative la adresa conducerii instituției, apărute on line, la 07.02.2014, au fost rezultatul direct și nemijlocit al faptei reclamantei, de informare neautorizată a presei; între fapta reclamantei - intimate și rezultatul păgubitor al afectării imaginii instituției și conducerii acesteia există o legătură de cauzalitate neechivocă; fapta reclamatei - intimate, de informare neautorizată a presei, având caracter denigrator la adresa instituției și conducerii acesteia, cu consecința afectării imaginii publice și credibilității acestora, se circumscrie prevederilor art. 78 pct. 3 („defăimarea și calomnierea directă sau indirectă a instituției, conducerii, a oricărui salariat sau colaborator”), din ROI, astfel coroborat cu art. 7 alin.1 („Personalul contractual are obligația de a apăra cu loialitate prestigiul... instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și de a se abține de la orice act sau fapt care poate produce prejudicii imaginii sau interesului acesteia”) și alin. 2 lit. a („Angajaților contractuali le este interzis ... să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea, în legătură cu activitatea ... instituției publice în care își desfășoară activitatea...”), respectiv art. 12 alin. 2 din Legea nr. 477/2004 („Personalul contractual are obligația de a nu aduce atingere onoarei, reputației și demnității persoanelor din cadrul ... instituției publice în care își desfășoară activitatea prin formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase”), apreciată, convențional și legal, a constitui o abatere disciplinară gravă, săvârșită cu rea-credință, de natură a atrage și justifica măsura desfacerii disciplinare a CIM, în conformitate cu norma art. 80 lit. „j” - ROI („Abateri grave ce duc la desfacerea contractului de muncă: ... defăimarea cu rea credință a instituției, dacă astfel s-au produs prejudicii morale sau materiale”).

Mai mult, la aprecierea situației de fapt, instanța de fond nu a dat eficiență antecedentelor disciplinare ale reclamantei - intimate și nici dovezilor privitoare la comportamentul general în serviciu, al acesteia, dovedit a fi constant denigrator și permanent conflictual în raporturile cu colectivul de muncă (a se vedea cele 16 adrese și referate anexate la fond); nu a dat eficiență documentelor invocate în cauză, de natură a dovedi caracterul neadevărat al susținerilor intimatei, astfel înscrise în „Scrisoarea” publicată la 09.02.2014, referitoare la sancționarea sa disciplinară, schimbarea locului de muncă sau desființarea postului de conducere, dovedite, neechivoc, ca măsuri dispuse în limitele legii; nu a dat eficiență și a neglijat a analiza afirmațiile apărătorului ales al reclamantei - intimate, formulate în ședința publică din 03.09.2014 (solicitate de pârâtă a fi consemnate în caietul grefierului), potrivit cărora managerul instituției „este o rușine a județului”, ca afirmație de natură a proba și completa modul negativ de percepere și reflectare, în opinia publică, a instituției și conducerii acesteia, ca urmare a publicării articolelor din 06 și 09.02.2014.

În ceea ce privește argumentul cuprinderii faptei în limitele „dreptului la libertatea de exprimare”, reglementat de art. 10 - CEDO, apreciat a justifica legal informarea presei, se arată că raportat la invocarea, din oficiu, a prevederilor art. 10 - CEDO, susținut a încadra fapta în limitele „libertății de exprimare” se impune a se observa și reține că, prin modul de interpretare a normelor CEDO, instanța de fond a procedat la o interpretare restrictivă a limitărilor acestui drept, astfel înscris în alin. 2 al articolului citat, în scopul de a nu aduce atingere libertății de exprimare în însăși substanța sa.

Se învederează că soluția susținută este vădit nelegală.

Astfel, potrivit alin. 1 și 2 ale art. 10 - CEDO, „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere” (alin. 1). „Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru ... protecția reputației sau a drepturilor altora ...”

Conform art. 30 alin.6 - Constituția României, „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

Pe cale de consecință, față de reglementările CEDO și constituționale, astfel precizate, instanța de fond trebuia, în mod necesar, să observe și să rețină că în speță, fapta de informare neautorizată a presei on line, apreciată a constitui o abatere disciplinară gravă, a fost săvârșită cu încălcarea restrângerilor prevăzute de art. 7, alin. 1 și 2, art. 9 și art. 12 alin. 2 din Legea nr.477/2004, astfel coroborate cu art. 78 pct. 3- ROI, în contextul dovedit al prejudicierii imaginii instituției și conducerii acesteia; prin caracterul denigrator și natura negativă a consecințelor produse, fapta nu se circumscrie condițiilor de exercitare a dreptului la „libera exprimare”, motivat de încălcarea restricțiilor prevăzute de alin. 2, al art. 30 - Constituția României, astfel coroborate cu normele în materie ale Legii nr.477/2004 și ROI angajator.

Cu referire la aprecierea situației de fapt, prin prisma Legii nr.571/2004, considerată, de către instanța de fond, a infirma intenția de defăimare a conducerii instituției, susține apelanta, invocarea, de către reclamantă, prin „răspunsul la întâmpinare”, a unor temeiuri de fapt și de drept noi, întemeiate pe prevederile, neprecizate, ale Legii nr.571/2004, a fost realizată după formularea și depunerea „întâmpinării” pârâtei, fiind de natură a excede motivelor de fapt și de drept, invocate și dezvoltate prin contestația inițială.

În aceste împrejurări, față de lipsa calificării „răspunsului la întâmpinare”, ca o cerere modificatoare, stabilită la inițiativa reclamantei - intimate sau prin aprecierea instanței, raportarea soluției la prevederile Legii nr.571/2004, astfel reținută de instanța de fond, încalcă vădit prevederile art. 194 lit. d și art. 204 alin. 1 - NCPC, în condițiile în care:

- motivele de fapt și de drept, nou invocate, exced apărărilor formulate de apelanta - pârâtă, în procedura reglementată de art. 201 alin. 1 - NCPC;

- prin modul de formulare, contravin prevederilor art. 204 alin.1- NCPC, fiind depuse în afara cadrului procesual fixat prin acțiunea introductivă, în condițiile art. 194, neavute în vedere la formularea întâmpinării pârâtei-apelante, depusă în baza art. 201 alin. 1 - NCPC.

Față de toate aceste critici, reținând și opinia separată a asistentului judiciar, prin care s-a confirmat realitatea săvârșirii abaterilor disciplinare sancționate în speță, raportat la aspectele de fapt și de drept analizate, se solicită admiterea apelului în sensul dispunerii unei noi judecați a fondului, în baza căreia se solicită modificarea situației atacate, cu respingerea contestației ca nefondată.

În apel s-a solicitat de către apelantă, față de prevederile art.476-478, coroborate cu art.479 NCPC, raportat la prevederile art.254 alin.2 pct.2 NCPC, completarea probelor cu martori, cerându-se audierea ca martor a numitului S. B., redactor șef al ziarului on line „Dâmbovița News”, susținând că pertinența și concludența probei testimoniale propuse rezidă din necesitatea lămuririi afirmațiilor intimatei-reclamante, privitoare la atribuirea expresiilor sau cuvintelor licențioase, marcate cu ghilimele, redactorului „Dâmbovița News”, autor al articolului de presă din 06.02.2014, apreciate a exclude culpa intimatei la săvârșirea abaterii disciplinare, sancționată de angajatorul apelant.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a răspuns criticilor din apel, solicitând respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel de către intimata-reclamantă.

S-a susținut de către intimată, pentru argumentele expuse în cuprinsul întâmpinării, că sunt în totalitate neîntemeiate criticile apelantei, cerându-se ca instanța de control judiciar să le înlăture și să constate, analizând actele și lucrările dosarului, întregul material probator administrat în cauză și făcând o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept incidente în pricina de față, că tribunalul a pronunțat o sentință legală și temeinică.

În privința solicitării apelantei, de completare a probelor în apel cu un martor, S. B., intimata a apreciat că această solicitare este neîntemeiată, necesitatea acestei probe nerezultând din dezbateri, disp.art.478 alin.2 NCPC fiind fără echivoc.

S-a mai susținut că potrivit prevederilor Codului muncii, angajatorul avea obligația probării vinovăției intimatei în cursul cercetării disciplinare, anterior emiterii deciziei de concediere; altfel, apelanta induce premisa insuficienței dovezilor pe care s-a întemeiat aplicarea sancțiunii, ceea ce ridică mari semne de întrebare în prvința legalității și temeiniciei deciziei contestate, afirmație pe care, a învederat intimata, a susținut-o dintotdeauna și a probat-o nemijlocit în instanță.

Apelanta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a apărărilor intimatei-reclamante.

Cererea apelantei, de completare a probelor în apel cu proba testimonială cu un martor, în sensul celor sus-arătate, a fost respinsă de instanță la termenul de judecată din 16.02.2015, apreciindu-se că nu se justifică completarea probatoriului cu audierea martorului, față de restul probatoriului administrat în cauză.

În apel au fost depuse la dosar înscrisuri noi din partea ambelor părți, constând într-o . hotărâri judecătorești pronunțate în alte cauze, cu obiect diferit, purtate între aceleași părți.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în apel, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că apelul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Prin decizia 51 din 11.03.2014 emisă de apelanta-pârâtă B. Județeană „I. H. R.” Dâmbovița, intimata-reclamantă S. L. M., având funcția de bibliotecar S IA în cadrul bibliotecii, a fost sancționată disciplinar cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, în urma sesizării nr.131/10.02.2014 a managerului instituției privind informațiile apărute pe portalul Dâmbovița News, ce aduc grave prejudicii Bibliotecii Județene „I. H. R.” Dâmbovița, în conformitate cu prevederile art.80 lit.j din Regulamentul de Ordine Interioară, coroborate cu art.61 lit.a, art. 247, 248 alin. 1 lit.e, art. 250, 251 și art. 252 Codul muncii.

La articolul 2 din sus-menționata decizie, s-a consemnat că referitor la această situație, comisia de cercetare prealabilă a reținut, din capetele de acuzare rezultate din sesizarea cu nr.131/10.02.2014, “ defăimarea și calomnierea directă sau indirectă a instituției, conducerii, a oricărui salariat sau colaborator extern”; “ săvârșirea oricărei fapte care aduce sau ar putea aduce prejudicii materiale și/sau morale Bibliotecii Județene I.H.R. Dâmbovița”; “comunicarea sau difuzarea pe orice cale, fără avizul conducerii, de documente sau informații privind activitatea Bibliotecii ”; “inserarea sau publicarea în ziare, broșuri, reviste etc.a unor comunicări în legătură cu activitatea instituției, fără acordul conducerii”; “defăimarea cu rea credință a instituției, dacă astfel s-au adus prejudicii morale sau materiale” .

Din conținutul deciziei de sancționare disciplinară, rezultă că în data de 06.02.2014, ora 20,58, pe portalul Dâmbovița News, a apărut o știre sub titlul “Directoarea Bibliotecii Județene Dâmbovița acuzată de grave încălcări ale legii”, iar în materialul respectiv se face referire la situația “putredă” din această instituție subordonată Consiliului Județean Dâmbovița, persoanele incriminate în respectivul material fiind directorul bibliotecii, un vicepreședinte și un consilier județean, fără a se preciza numele ultimilor doi și se afirmă despre toți trei că au plângeri penale la P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

De asemenea, în materialul respectiv se afirmă că instituția a devenit o adevărată „bombă cu ceas”, datorită faptului că peste câteva zile, va izbucni un scandal monstru, în centrul căruia se află managerul instituției, afirmându-se că instituția a devenit “focarul” unui scandal cu substrat politic „ cu evaluări care se fac doar de ochii lumii” pentru a elimina persoanele incomde și cu alte nereguli.

S-a mai reținut în conținutul deciziei de sancționare disciplinară emisă de către apelanta-pârâtă, că la data de 06.02.2014, ora 20,58, respectiv 09.02.2014, ora 19,54, salariata S. L. M. a procedat la informarea neautorizată a portalului Dâmbovița News, cu referire la existența unor pretinse nereguli în activitatea instituției și a conducerii acesteia, făcându-se în continuare referire la precizările reținute în scrisoarea salariatei.S-a consemnat în decizia de sancționare că tot materialul apărut pe portalul Dâmbovița News s-a raportat la interpretări subiective, denaturate, cu caracter calomnios cu privire la activitatea instituției și a conducerii acesteia, materialul are caracter tendențios și nereal, referindu-se direct la activitatea instituției și a conducerii acesteia, iar comentariile publice on line apărute cu referire la cele două articole de presă din data de 06.02.2014, respectiv 09.02.2014, au impact negativ direct asupra imaginii publice a instituției și a conducerii acesteia.

Pentru argumentele de fapt și de drept pe larg expuse în considerentele sentinței atacate, prima instanță a conchis că măsura de sancționare disciplinară a intimatei-reclamante, cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al acesteia, este netemeinică, cu consecința admiterii contestației în sensul celor statuate prin dispozitivul sentinței.

Soluția tribunalului se bazează pe o corectă interpretare a întregului material probator administrat în cauză, care, în mod firesc, a fost coroborat, precum și pe o corectă aplicare a dispozițiilor legale, în raport de situația de fapt reținută.

Mai întâi de toate, se impune a se menționa că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost adresată primei instanțe, intimata-reclamantă a arătat în concret care este obiectul cererii, părțile din cauză, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea.

Este adevărat că în cuprinsul răspunsului la întâmpinare formulat în cauză, în termenul legal pentru depunerea răspunsului la întâmpinare, prev.de art.201 alin.1 din Cod pr.civilă, reclamanta a invocat, în susținerea cererii sale, și dispozițiile Legii nr.571/2004, privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, la ale cărei dispoziții a făcut referire, însă, pe de o parte, este vorba numai de adăugarea, în apărare, a unor prevederi legale și nu de schimbarea, în integralitate, a temeiului de drept al cererii sale, iar pe de altă parte, prevederile acestei legi, de care reclamanta s-a prevalat, au fost aduse la cunoștința pârâtei, care a formulat și apărări pe fond raportat la acestea, potrivit precizărilor depuse la dosar pentru termenul de judecată din 11.06.2014, reprezentând primul termen de judecată fixat în instanță, precizări comunicate și reclamantei, pârâta apreciind că susținerile reclamantei referitoare la incidența în cauză a prevederilor Legii nr.571/2004, invocate în speță, sunt nefondate, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestor precizări, la care a făcut trimitere și prima instanță.

De principiu, conform art.204 alin.1 Cod pr.civilă, reclamantul poate să-și modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, stipulându-se că în acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

Ca atare, nimic nu se opune ca reclamantul să-și poată modifica cererea de chemare în judecată chiar în etapa de verificare și regularizare a cererii, până la împlinirea termenului în care trebuie să depună răspuns la întâmpinare.

Faptul că în pricina de față, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr.571/2004 chiar în cuprinsul răspunsului la întâmpinare formulat în cauză, care, după cum s-a arătat mai sus, a fost comunicat pârâtei, aceasta din urmă formulând, la rândul său, în concret, apărări și pe fond cu privire la dispozițiile acestei legi, apreciind, pentru considerentele expuse în cuprinsul precizărilor depuse la dosar, că nu sunt aplicabile și că susținerile noi formulate de reclamantă nu sunt susceptibile de a răspunde cerințelor Legii nr.571/2004, nu poate conduce, sub nicio formă, astfel cum pretinde nejustificat apelanta, la concluzia că prima instanță ar fi avut în vedere în mod greșit la pronunțarea sentinței și dispozițiile Legii nr.571/2004.

Aceasta, deoarece, după cum s-a reținut mai sus, termenul limită fixat de dispozițiile legale procedurale pentru modificarea cererii de chemare în judecată, este până la primul termen la care reclamantul este legal citat, termen respectat în cauză, de vreme ce invocarea, de către reclamantă, ca temei de drept al cererii, în plus față de cererea introductivă, și a dispozițiilor Legii nr. 571/2004, s-a făcut în cauza de față înainte de fixarea primului termen de judecată.

Împrejurarea că instanța nu a calificat răspunsul la întâmpinare depus de reclamantă la dosar și ca o cerere de modificare a acțiunii, nepunând în vedere pârâtei să depună la dosar o nouă întâmpinare la cererea modificatoare, în termenul de 25 zile de la primirea ei, nu schimbă cu nimic datele problemei în condițiile în care, potrivit dovezilor de la dosar, răspunsul la întâmpinare a fost comunicat pârâtei, aceasta a luat cunoștință și de dispozițiile Legii nr. 571/2004 invocate de reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată și și-a formulat, prin precizările depuse la dosar, comunicate reclamantei, și pe fond, apărări cu privire la prevederile acestei legi, despre care a arătat că nu sunt aplicabile în cauză, respectându-se, așadar, principiul contradictorialității.

În conformitate cu disp. art. 61 lit. a Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară.

Contrar susținerilor apelantei, rezultă, în mod evident, din considerentele sentinței atacate, că prima instanță a avut în vedere la pronunțarea soluției atât articolul din 06.02.2014 apărut pe portalul Dâmbovița News, cât și scrisoarea ulterioară publicată pe același portal, la data de 09.02.2014, precum și interviul dat de reclamantă pe portalul Dâmbovița News din data de 09.02.2014.De menționat, că în instanță s-a procedat la vizionarea CD-ului - audio- video conținând apariția reclamantei pe respectivul portal.

S-a consemnat în cuprinsul deciziei de sancționare disciplinară contestată în cauză, că intimata-reclamantă a primit la data de 05.07.2013 dispoziția nr.50, conținând un avertisment scris în urma încălcării Regulamentului de Ordine Interioară - art.36 pct.K², iar dispoziția respectivă a fost contestată în instanță de către S. L. M., Tribunalul Dâmbovița anulând această dispoziție prin hotărârea nr.187/14.02.2014, împotriva acestei hotărâri instituția formulând recurs.

De asemenea, tot în cuprinsul deciziei de sancționare nr.51/11.03.2014, prin care reclamantei i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă, s-a menționat că printr-o altă decizie, cu numărul 76, salariata a fost sancționată disciplinar cu reținerea a 5% din salariu, pentru o lună, conform prevederilor art.36 pct.3 lit. K² din Regulamentul de Ordine Interioară al bibliotecii, decizia fiind contestată în instanță de salariată, iar Tribunalul Dâmbovița, prin hotărârea indicată, i-a respins contestația.

Pe lângă aceste două litigii, astfel cum rezultă din actele dosarului, între părți s-au mai derulat alte două litigii.Într-unul dintre acestea, intimata-reclamantă a solicitat, în contradictoriu cu B. „I. H. R.” Dâmbovița, anularea fișelor de evaluare a performanțelor sale individuale pe anul 2013, întocmite de intimată la data de 06.02.2014, pentru funcția de conducere aferentă perioadei 01.01._13 și pentru funcția de execuție aferentă perioadei 01.08._13, interval în care intimata a îndeplinit funcțiile de șef birou „ Dezvoltare, Evidență, Prelucrarea Colecțiilor”, respectiv de bibliotecar S1A, anularea rezultatelor contestației asupra fișelor de evaluare a performanțelor profesionale individuale, rezultate înregistrate sub numrele 105/17.02.2014 și 107/17.02.2014, precum și cheltuieli de judecată.Într-un alt litigiu, derulat între aceleași părți, reclamanta a solicitat anularea a două decizii, având numărul 73/20.09.2013 și nr.74/23.09.2013 emise de pârâtă, prin care a susținut că i s-a modificat unilateral locul și felul muncii, cu cheltuieli de judecată.

Astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești pronunțate în cauzele mai sus menționate, depuse la dosar fie de către apelantă, fie de către intimată, la momentul apariției celor două articole în data de 06.02.2014, respectiv 09.02.2014, niciunul din litigiile respective nu fusese soluționat în primă instanță de Tribunalul Dâmbovița, data de 06.02.2014 fiind chiar data emiterii fișelor de evaluare a performanțelor individuale pe anul 2013 ale intimatei, fișe care au fost contestate de intimată și care, în final, au fost anulate de Tribunalul Dâmbovița prin sentința civilă nr.1174 din data de 06.10.2014, fiind anulate prin aceeași sentință și rezultatele contestației asupra fișelor de evaluare comunicate cu adresele nr.105 și 107 din 17.02.2014, sentința respectivă rămânând definitivă prin neapelare (filele 46-54 dosar apel).

Acesta a fost contextul în care au apărut articolele de presă în discuție în cauză și având în vedere situația de fapt specifică din speța dedusă judecății, analizând conținutul materialului apărut pe portalul „Dâmbovița News”, raportat la dispozițiile legale în baza cărora s-a dispus sancționarea disciplinară a reclamantei, tribunalul a conchis în mod just că în concret, fapta nu se circumscrie normelor legale invocate.

Legea nr.477/2014 privind Codul de conduită a personalului contractual din autoritățile și instituțiile publice, publicată în Monitorul Oficial nr.1105 din 26.11.2004, ale cărei dispoziții au fost reținute ca fiind încălcate de către intimata-reclamantă, prin decizia de sancționare emisă de apelanta-pârâtă, reglementează normele de conduită profesională a personalului contractual din cadrul autorităților și instituțiilor publice, încadrate în baza prevederilor Legii nr.53/2003 - Codul muncii,

cu modificările și completările ulterioare, cu excepția persoanelor alese sau numite politic și, astfel cum statuează art.2 din această lege, obiectivele acestui cod urmăresc să asigure creșterea calității serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum și eliminarea birocrației și a faptelor de corupție din administrația publică.

Articolul 7 din Legea nr.477/2014 se referă la loialitatea față de autoritățile și instituțiile publice, statuând, la alin.1, că personalul contractual are obligația de a apăra cu loialitate prestigiul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și de a se abține de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia.

Alineatul 2 al art.7 enumeră, la lit.a-e, anumite interdicții care se aplică personalului contractual și, după cum corect a arătat și prima instanță, referirile la interdicția de a exprima public aspecte neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea instituției, cu strategiile acesteia, de a dezvălui informații care nu au caracter public, au în vedere acele informații din partea personalului care ar putea angaja instituția și prin care prestigiul acesteia ar putea fi afectat.De asemenea, s-a apreciat în mod just de către tribunal că în acest sens trebuie înțelese și dispozițiile art. 9 alin. 1 din Legea nr.477/2004, care instituie procedura de relaționare a instituției cu mijloacele de informare în masă, precum și prevederile art. 12, ce impun angajaților o conduită de natură a nu aduce atingere onoarei, reputației și demnității persoanelor din cadrul instituției publice în care personalul contractual își desfășoară activitatea.

S-a reținut în mod corect de către instanța de fond că mesajul transmis de reclamantă prin intermediul scrisorii, respectiv al interviului apărut în presă, nu este unul negativ la adresa Bibliotecii Județene „I. H. R.” Dâmbovița, ci vizează exclusiv conduita unor persoane din conducerea acesteia, conduită apreciată de reclamantă ca fiind incorectă și de natură să o prejudicieze în raporturile de serviciu. De asemenea, tot în mod corect s-a apreciat că împrejurarea că aceasta a angajat comentarii on line cu conținut negativ din partea diferitelor persoane, nu poate fi imputat reclamantei, după cum nici interpretarea și conotația dată situației de către jurnalist nu se pot reține ca fiind culpabile acesteia.

Referitor la știrea apărută pe data de 06.02.2014, pe portalul Dâmbovița News, la al cărei conținut a făcut trimitere apelanta, nu există nicio dovadă că expresiile folosite în cuprinsul respectivului articol, citate de către apelantă, ar fi fost folosite de către intimata-reclamantă, aceasta din urmă arătând în cuprinsul notei explicative pe care a dat-o cu prilejul cercetării disciplinare prealabile, că nu a afirmat că ar fi o situație „putredă” în bibliotecă și nu a făcut nicio apreciere cu privire la „bomba cu ceas”, neafirmând niciodată în presă că ar fi vorba despre un scandal cu substrat politic.

Este evident că pârâta trebuia să facă dovada cu privire la faptul că expresiile marcate cu ghilimele în conținutul respectivului articol aparțin reclamantei și nu celui care a scris articolul, nefăcându-se o asemenea dovadă în cauză și nu se poate pretinde, astfel cum a pretins apelanta-pârâtă, că nevoia administrării probei cu un martor - solicitată în apel - ar reieși din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea, astfel cum statuează disp.art.254 alin.2 pct.2 Cod pr.civilă,.Aceasta, deoarece, de principiu, în conflictele de muncă, așa cum este cel de față, sarcina probei revine angajatorului, după cum statuează art.272 din Codul muncii, prevederi legale ce trebuie coroborate și cu cele instituite de art.254 alin.1 Cod pr.civilă, conform cărora probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel, dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin.1 nemaiputând fi cerute și încuviințate în cursul procesului în afara cazurilor prevăzute la punctele 1-5, niciunul dintre acestea nefiind incident însă în speță.

Conform art. 10 alin.1 din Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Potrivit alin.2 al art.10, exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevazute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Libertatea de exprimare, apărată de către art. 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, ea stă la baza noțiunii de „societate democratică”, ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Dreptul garantat de art. 10 nu este însă unul absolut. Dacă alin. 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, alin. 2 al acestui articol permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra.

A.. 2 al art.10 din Convenție permite statelor să aducă limitări formelor de manifestare a libertății de exprimare cu condiția să respecte cerințele impuse de către Convenție pentru valabilitatea acestora și, astfel cum a arătat și apelanta, conform art.30 alin.6 din Constituția României, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Ca atare, alin. 2 al art. 10 din Convenție permite anumite restricționări ale libertății de exprimare, cum sunt și cele invocate de apelanta-pârâtă, cuprinse în Legea nr.477/2004 și în Regulamentul de Ordine Interioară al instituției, însă față de cele mai sus arătate, astfel cum corect a reținut și prima instanță, nu se poate reține că ne aflăm în acea situație, ipotezele descrise de respectivele norme neverificându-se în cauza de față.

Tot în cursul anului 2004, când a intrat în vigoare Legea nr.477/2004, a fost adoptată și Legea nr.571/2004, privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 17.12.2004, act normativ ce reglementează unele măsuri privind protecția persoanelor care au reclamat ori au sesizat încălcări ale legii în cadrul autorităților publice, instituțiilor publice și al altor unități, săvârșite de către persoane cu funcții de conducere sau de execuție din autoritățile, instituțiile publice și din celelalte unități bugetare prevăzute la art. 2.

În conformitate cu disp.art.3 lit.a din Legea nr.571/2004, în înțelesul acestei legi, avertizare în interes public înseamnă sesizarea făcută cu bună-credință cu privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienței, eficacității, economicității și transparenței,

Articolul 4 din Legea nr.571/2004 enumeră principiile care guvernează protecția avertizării în interes public, stipulându-se, la lit.d a art.4, că principiul nesancționării abuzive presupune că nu pot fi sancționate persoanele care reclamă ori sesizează încălcări ale legii, direct sau indirect, prin aplicarea unei sancțiuni inechitabile și mai severe pentru alte abateri disciplinare și că în cazul avertizării în interes public, nu sunt aplicabile normele deontologice sau profesionale de natură să împiedice avertizarea în interes public.De asemenea, la art.4 lit. h este prevăzut și principiul bunei-credințe, conform căruia este ocrotită persoana încadrată într-o autoritate publică, instituție publică sau în altă unitate bugetară dintre cele prevăzute la art. 2, care a făcut o sesizare, convinsă fiind de realitatea stării de fapt sau că fapta constituie o încălcare a legii.

La articolul 5 din Legea nr.571/2004 sunt enumerate faptele ce constituie avertizare în interes public și care privesc, printre altele, practici sau tratamente preferențiale ori discriminatorii în exercitarea atribuțiilor unităților prevăzute la art. 2; folosirea abuzivă a resurselor materiale sau umane; evaluări neobiective ale personalului în procesul de recrutare, selectare, promovare, retrogradare și eliberare din funcție;încălcări ale procedurilor administrative sau stabilirea unor proceduri interne cu nerespectarea legii.

De asemenea, conform art.7 alin.1 din Legea nr.571/2004, în fața comisiei de disciplină sau a altor organe similare, avertizorii beneficiază de prezumția de bună-credință, în condițiile art.4 lit.h, până la proba contrară, iar potrivit art.9 alin.1 din lege, în litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de serviciu, instanța poate dispune anularea sancțiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacă sancțiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credință.

Raportat la situația de fapt specifică din speța dedusă judecății și analizând cerințele Legii nr.571/2004, apare ca justă aprecierea primei instanțe potrivit căreia situația de fapt corespunde mai degrabă prevederilor acestui act normativ întrucât reclamanta a făcut acest demers, după ce anterior sesizase și organele ierarhic superior abilitate, nu cu intenția de a defăima persoanele din conducere, în mod special directorul instituției, ci cu convingerea că atitudinea adoptată în ceea ce o privește este una abuzivă, fiind rezultatul unor încălcări ale legii și trebuie să fie adusă la cunoștința publică.

Având în vedere considerentele mai sus arătate, soluția tribunalului apare ca fiind legală și temeinică, decurgând dintr-o corectă apreciere a probelor administrate în cauză și aplicare a prevederilor legale, iar faptul că unul dintre asistenții judiciari a formulat în cauză opinie separată, apreciind că se impunea admiterea în parte a contestației, anularea deciziei de concediere în parte, sub aspectul desfacerii contractului de muncă și înlocuirea sancțiunii concedierii cu sancțiunea reducerii salariului de bază pe o durată de 3 luni cu 10%, nu poate constitui, față de cele mai sus reținute, un argument suficient pentru admiterea apelului.

Câtă vreme nu se poate reține săvârșirea de către intimata-reclamantă a abaterii disciplinare pentru care i s-a desfăcut contractul individual de muncă, referirile apelantei la criteriile ce au stat la baza aplicării acestei sancțiuni, prevăzute de art.250 din Codul muncii, nu pot avea vreo relevanță în cauză.

De menționat, că potrivit hotărârilor judecătorești depuse la dosar în apel, una din sancțiunile disciplinare aplicate intimatei-reclamante anterior desfacerii contractului individual de muncă al acesteia, respectiv cea cu nr.50/05.07.2013, a fost anulată prin sentința civilă nr.187 din 12.02.2014 a Tribunalului Dâmbovița, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.865 din 18.09.2014 a Curții de Apel Ploiești, iar o altă sancțiune disciplinară, respectiv cea aplicată prin decizia nr.76/23.09.2013, a fost menținută de instanță, conform sentinței civile nr.215/18.02.2014 a Tribunalului Dâmbovița, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.874/18.09.2014 a Curții de Apel Ploiești, însă, astfel cum s-a arătat mai sus, la momentul apariției celor două articole în data de 06.02.2014, respectiv 09.02.2014, niciunul din litigiile respective nu fusese soluționat în primă instanță de Tribunalul Dâmbovița.

Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește apelul ca nefondat, astfel încât, în temeiul art.480 alin.1 Cod de procedură civilă, îl va respinge, sentința atacată fiind legală și temeinică.

În temeiul disp.art.453 alin.1 Cod pr.civilă, apelanta va fi obligată să plătească intimatei-reclamante suma de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat și cheltuieli de transport suportate în apel de către intimata- reclamantă, potrivit chitanțelor nr.72 din 04.11.2014 și nr.7 din 26.01.2015 - reprezentând onorariu avocat, respectiv bonului fiscal din 15.02.2015 emis de Petrom Marketing SRL - Stația OMV Târgoviște, reprezentând cheltuieli de transport.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta B. „I. H. R.” Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 1063/17.09.2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanta S. L. M., domiciliată în Târgoviște, ., ., județul Dâmbovița.

Obligă apelanta să plătească intimatei-reclamante suma de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 26 februarie 2015.

Președinte, Judecător,

V.-A. P. C.- P. B.

Grefier,

N. M.

Red.VAP/Tehnored.NM

4 ex./25.03.2015

d.f._ Tribunalul Dâmbovița

j.f. M. I.

Operator de date cu caracter personal

Notificare nr.3120/2006

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 26/2015. Curtea de Apel...		Obligaţie de a face. Decizia nr. 1453/2015. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță