Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 20/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 20/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 14-01-2015 în dosarul nr. 20/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

-SECȚIA I CIVILĂ -

Dosar nr._

DECIZIA NR. 20

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2015

Președinte - P. M. G.

Judecători - M. I. G.

- V. G.

Grefier - G. C.

Pe rol fiind judecarea recursului formulat de pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "CFR MARFĂ" S.A. cu sediul în București, ..38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 2008 pronunțată la 16 septembrie 2014 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul B. M., domiciliat în Urziceni, ..1, ..

Recurs scutit de taxă de timbru.

La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că recursul este la primul termen de judecată și că prin cererea de recurs s-a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.

Curtea, având în vedere că prin cererea de recurs recurenta-pârâtă a solicitat judecata cauzei în lipsă, dând eficiență dispozițiilor imperative reglementate de art. 242 alin.1 pct.2 Cod proc. civilă (forma în vigoare la data introducerii acțiunii, aplicabilă în speță față de dispozițiile art.24 și art. 25 alin. 1 Cod proc. civilă, forma actuală) constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.

CURTEA ,

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ reclamantul B. M., a chemat în judecată pe pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă "CFR MARFĂ" S.A. solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligată pârâta să-i plătească:

1. diferența dintre drepturile salariale de care au beneficiat, corespunzător salariului de încadrare avut, care a fost calculat prin luarea în considerare a salariului de baza minim brut de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare și drepturile salariale de care ar fi trebuit să beneficieze conform CCM la nivel de ramură transporturi, calculate la salariul de încadrare avut pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare avute pentru perioada februarie_13.

2. sporurile permanente - înscrise în REVISAL (spor vechime 25%, spor muncă grea 15%, spor muncă grea 15%, indemnizație de conducere 10%) și nepermanente (spor ore festive 100%, spor noapte 25%, spor ore suplimentare 100%) - înscrise în CCM la Nivel de Unitate aplicabil, pentru perioada februarie_13, aplicate la diferența de salariu menționată la punctul 1.

3. diferența dintre sporul de noapte 25% încasat în perioada februarie_13 și sporul de noapte ( 50%) pentru muncă prestată în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, raportat la salariul majorat calculat așa cum rezulta la punctul 1, în conformitate cu prevederile CCM pe Ramura Transporturi.

4. salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului precedent, astfel cum a fost majorat conform petitului admis la pct. 1 din hotărâre pentru muncă desfășurată în cursul unui an calendaristic, pe anii, 2010, 2011 și 2012, conform CCM aplicabile.

5. premierea de vacanță pe anii 2010, 2011 și 2012, stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, calculata în funcție de salariul minim arătat la pct. 1 din prezenta hotărâre, conform CCM aplicabile.

6. primele de P., Ziua Feroviarului și C., pe anii 2010, 2011 și 2012, stabilite la nivelul clasei 1 de salarizare de 700 lei.

7. sumele să fie actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă a acestora.

8. obligarea paratei SNTFM CFR MARFA S.A. la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este salariat al SNTFM CFR MARFĂ S.A și că a reclamat în nenumărate rânduri, liderilor de sindicat cât și conducerii subunității în care și-a desfășurat activitatea, faptul că a fost privat de o parte din drepturile înscrise în CCM aplicabile, însă de fiecare dată i s-a răspuns că sumele aferente acestor drepturi, nu au fost prevăzute în bugetul anual de venituri și cheltuieli al societății, singura soluție de obținere a acestor drepturi fiind instanța de judecată.

A mai precizat reclamantul că, în acest sens în anul 2012 au formulat o acțiune în instanță împotriva pârâtei, ce are ca obiect pretenții drepturi bănești de natură salarială (diferența de salariu rezultată din calcularea salariului în funcție de salariul minim brut de 700 lei și sporul pentru condiții speciale de 25 %), izvorâte din prevederi ale CCM încheiate la nivel superior, dosar ce se afla pe rolul Tribunalului Prahova, la data depunerii prezentei aflându-se deja la al doilea termen de judecată.

A menționat reclamantul că în acest dosar au solicitat acordarea acestor drepturi până la data de 31.12.2010, dată la care s-a încheiat aplicabilitatea CCM la nivel superior.

A precizat astfel că, începând cu data de 01.01.2011, CCM-urile încheiate la nivel superior (ramura, grup de unități din transportul feroviar - au fost denunțate) și singurul CCM aplicabil este cel la nivel de unitate. În CCM la Nivel de Unitate aplicabil, în urma numeroaselor procese prin care angajații pârâtei au invocat salariul minim brut de 700 lei, aplicabil clasei 1 de salarizare, aceasta a înscris acest salariu în grila de salarizare însă fără a aplica formula de calcul.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 38, 160, 161, 162 alin. 1 și 2, 171 alin. 1, 268 alin. 1 lit. c), din Codul Muncii republicat, art. 132, 148 din L. 62/2011, art. 1270 din Codul Civil, art. 42 alin. 1 lit. a) din CCM Ia nivel de Ramura Transporturi, art. 1 alin. 2 și 3, art. 2 alin. 2, art. 3, anexa 1 și 5 din Contractul Colectiv de muncă la Nivel de Unitate 2009-2010, Cap. XI din CCM la Nivel de Unitate 2010-2011 și 2012-2014, art.41 alin.5 din Constituția României, art. 274 din Codul de Procedura Civila.

În dovedirea acțiunii, reclamantul a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri.

La data de 26.05.2014 pârâta SNTFM CFR Marfă SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru motivele expuse.

Pe cale de excepție, pârâta a invocat nulitatea cererii de chemare în judecată, arătând că nu cuprinde elementele expres prevăzute de art. 112 Cod procedură civilă, respectiv numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării reclamantului prin avocat, numele acestuia și sediul însoțit de actul sau delegația avocațială care justifică reprezentarea părții în justiție. De asemenea, cererea de chemare în judecată nu este motivată în fapt, nu sunt prezentate împrejurările pe care se întemeiază cererea reclamantului și nu sunt arătate dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

Cererea de chemare în judecată trebuie să fie semnată personal de către reclamanți pentru a atesta, în mod neechivoc, voința părților de a se judeca și exactitatea conținutului, cu excepția cazului în care aceștia au dat mandat de reprezentare și semnare unei alte persoane însă, din cuprinsul cererii, nu rezultă calitatea de mandatar a apărătorului angajat M. G..

Potrivit dispozițiilor art.133 Cod procedură civilă, „cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului, obiectul ei și semnătura va fi declarată nulă", nulitate ce intervine și în cazul unor neregularități procedurale care privesc elementele neesențiale ale cererii de chemare în judecată, considerente pentru care, având în vedere că semnăturile reclamantului nu sunt prezente pe cerere, că mandatul de reprezentare al apărătorului nu este anexat, pârâta a solicitat admiterea excepției invocate.

A invocat, de asemenea, excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Legea nr. 53/2003, arătând că dreptul salarial cerut de petenți constă în obligarea pârâtei la plata diferenței dintre salariul de bază minim brut de 700 lei, prevăzut în CCM la nivel de R. Transporturi, în speță, fiind incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, potrivit cărora „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".

Pârâta a mai invocat și excepția inadmisibilității cererii, pentru lipsa procedurii prealabile. Că o procedură prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, va fi sesizată comisia mixtă patronat - sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți.

Obligația sesizării inițiale a acestor comisii este prevăzută de art.105 din CCM al SNTFM CFR Marfă SA pe anul 2011 și art.97 din CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2012-2014 care prevede: „încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat-sindicate, care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit."

Având în vedere cele precizate, a solicitat să se constate că reclamantul, prin reprezentanții săi, nu a uzat de procedura prealabilă stabilită de CCM-urile în vigoare, nu a sesizat comisia patronat-sindicate în anul 2011, 2012 și 2013 pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și solicită să se constatate inadmisibilitatea acesteia. În drept a invocat dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă.

După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 2008 din 16.09.2014 a respins excepția nulității cererii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile invocate de pârâtă, prin întâmpinare.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor drepturi salariale, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărui drept salarial în parte și până la data plății efective a acestora, astfel:

1.diferența dintre drepturile salariale de care a beneficiat, corespunzător salariului de încadrare avut, care a fost calculat prin luarea în considerare a salariului de baza minim brut de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare și drepturile salariale de care ar fi trebuit să beneficieze conform CCM la nivel de ramură transporturi, calculate la salariul de încadrare avut pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare avute pentru perioada februarie_13.

3. diferența dintre sporul de noapte 25% încasat în perioada februarie_13 și sporul de noapte ( 50%) pentru muncă prestată în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, raportat la salariul majorat calculat așa cum rezultă la punctul 1, în conformitate cu prevederile CCM pe Ramura Transporturi.

5. premierea de vacanță pe anii 2011, 2012, stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, calculată în funcție de salariul minim arătat la pct. 1 din prezenta hotărâre, conform CCM aplicabile.

6. primele de P., Ziua Feroviarului și C., pe anii 2010, 2011 și 2012, stabilite la nivelul clasei 1 de salarizare de 700 lei.

A respins cererea privind acordarea primei de vacanță pe anul 2010 stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, calculată în funcție de salariul minim arătat la pct. 1 din hotărâre, conform CCM aplicabile, ca neîntemeiată și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedite.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Prahova, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 248 alin.1 C.pr.civ. conform cărora, „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac inutilă, în totul sau în parte, cercetarea în fond a cauzei”.

S-a respins ca neîntemeiată, excepția nulității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă prin întâmpinare, prin prisma dispozițiilor art. 133 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată cuprinzând numele reclamantului, reprezentat de apărătorul angajat P. S., conform împuternicirii avocațiale BZ/_/2012 (depusă în dosarul nr._ din care s-a disjuns prezenta cauză) ce justifica reprezentarea părților – reclamante în instanța, cererea de chemare în judecată este motivată în fapt și în drept, cu arătarea dovezilor solicitate constând în proba scriptică și interogarea pârâtei, anexând acțiunii parte din înscrisuri, cerere semnată de apărătorul ales M. G. conform mandatului avocațial acordat de reclamant BZ/_/2012 din data de 12.02.2013 (depusă în dosarul nr._ din care s-a depus prezenta cauză), cu limite acordate apărătorului privind redactarea, semnarea și depunerea acțiunii pe rolul Tribunalului Prahova.

Față de mandatul acordat acestui apărător, împuternicit între altele și cu dreptul de a semna acțiunea, constatând că cererea de chemare în judecată cuprinde elementele esențiale ale acțiunii prevăzute de art. 133 Cod procedura civila sub sancțiunea nulității, excepția invocată s-a constat a fi neîntemeiată și a fost respinsă ca atare.

S-a respins ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de aceeași pârâtă, prin întâmpinare, excepție întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, deoarece pretențiile ce formează obiectul litigiului se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 din Codul muncii, contraprestația muncii depuse de către salariat, acesta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 din Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 19.06.2013, reclamanții solicitând plata drepturilor de natură salarială cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani.

Dispoziția cuprinsă în art.268 lit. e) din Codul muncii reglementează dreptul material la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale, întrucât în privința acestora, legiuitorul a dat o reglementare distinctă și anume aceea cuprinsă la lit. c) a art.268 din Codul muncii.

De altfel, legiuitorul la art. 171 alin. 1 Codul muncii a statuat că dreptul la acțiune cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Prin urmare, critica în sensul că termenul de prescripție aplicabil acestor pretenții este de 6 luni și deci pretențiile sunt prescrise, nu a putut fi acceptată.

A fost de asemenea respinsă excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile în fața comisiei mixte patronat-sindicate, întrucât această procedură nu este obligatorie iar art. 193 alin. 1 C.pr.civ. prevede că numai în cazurile anume prevăzute de lege sesizarea instanței se face după îndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de lege ori în cazul de speță nu există nicio procedură prealabilă prevăzută de lege care să fie obligatorie înaintea promovării acțiunii. Mai mult de atât întrucât procedura prealabilă nu este obligatorie, nerespectarea acesteia nu conduce la inadmisibilitatea acțiunii ci eventual la netemeinicia acesteia.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamantul este salariatul pârâtei și a beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de bază minim brut de 600 lei, în baza Actului Adițional la Contractul Colectiv de Muncă înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010.

Reclamantul a invocat însă dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 – 2010 (f. 5 din dosar), conform cărora salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații cuprinse în acesta, stabilindu-se, în mod expres, la lit. b) a aceluiași aliniat ca „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulat la art. 40 pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40 pct. (1) din prezentul contract colectiv de munca.

Art. 30 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 republicată, dispune: „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți”. Angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă și din contractele individuale de muncă.

Potrivit dispozițiilor art. 229 din Codul Muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, impunându-se părților ca și legea, astfel că executarea obligațiilor care rezulta din acesta este prevăzută sub sancțiunea atragerii răspunderii părții care se face vinovată de neîndeplinirea acestuia. Prin art. 229 Codul Muncii, raportat la art. 159 Codul Muncii și art. 41 alin. 5 din Constituție, se statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și contractelor individuale de munca, existenta sau inexistenta resurselor financiare neputând avea vreo influenta asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale.

Astfel, când la nivelul unității nu există o reglementare proprie, sunt aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, care este contractul colectiv de muncă imediat superior, invocat de pârâtă, cu referire la actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008.

În acest sens, sunt și dispozițiile Codul Muncii care stabilesc în mod expres că „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplica contractul colectiv de muncă la nivel superior”, în speța Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 – 2010.

Faptul ca nu s-a demarat și nu s-a realizat procedura susținută de pârâtă în întâmpinare, prevăzută în contractele colective de muncă privind analizarea și aprobarea de către Consiliul de Administrație al societății a modificării salariului de baza minim brut nu poate fi interpretat în sensul solicitat de pârâta, al inexistentei dreptului, deoarece existența lui rezultă din clauza contractuală în discuție, iar prin hotărârea Consiliului de Administrație nicidecum nu se poate stabili acordarea sau neacordarea lui.

Ca urmare, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a diferenței de salariu dintre salariul încasat și salariul de bază minim brut negociat, în cuantum de 700 lei, stabilit prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 - 2010, pentru perioada februarie 2011 – 14.02.2013.

A fost obligată, de asemenea, pârâta și la plata către reclamant a sporurilor permanente înscrise în carnetele de muncă și sporurile nepermamente înscrise în contractul colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 – 2010, pentru perioada februarie_13, calculate la diferența de salariu majorat pentru aceeași perioadă de timp acordata anterior.

Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a partea finală din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 – 2010, salariul este stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta, stabilindu-se la art. 42 alin. 1 sporurile minime ce se acorda în condițiile contractului la salariul de baza minim brut al salariaților (spor pentru condiții deosebite de muncă grele, periculoase, pentru condiții nocive de muncă, pentru vechime în muncă, pentru lucrul în timpul nopții etc.). în aliniatul 5 al art. 42 invocat anterior, se arată că prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 – 2010, sunt stabilite sporurile permanente considerate astfel (respectiv: sporul de vechime, soporul pentru condiții grele de munca, sporul pentru condiții periculoase, sporul pentru condiții nocive).

Pârâta a arătat în întâmpinare că în Capitolul II din CCM - urile aplicabile, în art. 19 alin. (1) se prevede că personalul din CFR Marfa SA beneficiază, în afara salariului de bază de sporurile prevăzute în anexa nr. 5, care sunt următoarele: spor de vechime în muncă; feroviară, spor pentru condiții vătămătoare (nocive), spor pentru condiții periculoase; spor pentru timpul lucrat în cursul nopții; spor pentru ore suplimentare; spor pentru utilizarea cel puțin a unei limbi străine; spor pentru conducerea formației de lucru; spor pentru conducerea simplificată; spor pentru activitatea de pază a valorilor bănești; spor pentru lucru sistematic peste programul de lucru.

Față de considerentele anterioare privind obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil, tribunalul a acordat reclamantului și aceste drepturi.

În art. 42 alin. 1 lit. e) din același contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 invocat anterior se prevede un spor minim pentru lucrul în timpul nopții de 25% din salariul de baza minim brut al salariatului, pentru ca la lit. g) din text sa se prevadă ca, în cazul în care muncă în timpul nopții, la solicitarea celui ce angajează, va fi prestata într-o zi de repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100%, la care se aplica sporul pentru orele lucrate în timpul nopții.

A obligat pârâta să plătească reclamantului diferența cu titlul de spor de noapte dintre procentul calculat până la procentul de 50% pentru muncă prestată în zilele de repaus (sâmbătă, duminică) și sărbători legale, raportat la salariul majorat, acordat anterior prin hotărâre, pentru perioada februarie_13, conform contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 – 2010.

Cât privește cererea de acordare a salariului suplimentar pentru anii 2010, 2011 și 2012, tribunalul a constatat că petitul este întemeiat, dreptul fiind prevăzut de art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, text ce prevede că: “pentru muncă desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.”

Acordarea acestui drept este condiționată de conduita angajatului la locul de muncă, dar în speță, nu s-au administrat probe din care să rezulte că reclamanții nu au avut o conduită corespunzătoare la locul de muncă sau că ar fi fost sancționați în perioada de referința și ca urmare, a obligat pârâta la plata către reclamant, a salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului precedent, astfel cum a fost majorat conform petitului admis la pct. 1 din hotărâre pentru muncă desfășurată în cursul unui an calendaristic, pe anii 2009 și 2010 contractului colectiv de muncă pe grup de unități, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plații sale efective.

Potrivit art. 64 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2007 - 2008, salariații S.N.T.F.M. CFR MARFA SA vor beneficia de Ziua Feroviarului de o premiere a cărui cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.

Art. 160 din Codul muncii stipulează ca salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri". Din modalitatea de redactare a acestui text legal, rezultă fără dubiu că, acest ajutor material, stabilit prin raportare la un salariu de bază, caracterizat de periodicitate (se acordă la data de 23 aprilie) are natura unui drept de natură salarială, și nu aceea a unui ajutor social.

În același sens sunt și dispozițiile art. 64 din Actul Adițional la Contractul Colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfa SA, înregistrat la Direcția de muncă și Protecție Sociala a Municipiului București cu nr. 2584 din 04.06.2009 (existent la f. 51 din dosar).

Contractul colectiv de muncă, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 130/1996 și de Codul muncii, este un act sui generis, fiind în același timp act juridic (contract, convenție), sursă de drepturi și obligații subiective și reciproce ale părților și totodată, izvor de drept, fiind, sub acest aspect, o normă convențională negociată.

Ca orice contract și contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertății contractuale; el reprezintă legea părților. Dacă cu prilejul încheierii lui, el se încheie ca un contract, cu ocazia aplicării sale, contractul colectiv de muncă reprezintă o reglementare, deci o lege a părților.

În acest sens, art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 și art. 229 alin. 4 din Codul muncii prevăd că, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, contractele colective de muncă reprezintă legea părților.

Pârâta, semnatară a celor două contracte colective de muncă, nu poate să refuze îndeplinirea obligațiilor asumate, invocând dificultăți financiare, pierderi înregistrate în ultimii ani sau orice alte motive, întrucât prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de angajatori și salariați.

Clauzele fiecărui contract colectiv de muncă au valoare normativă, alcătuiesc un drept al muncii propriu al celor care îl încheie. Potrivit legii, contractul colectiv de muncă se încheie între angajator, pe de o parte și salariați, de cealaltă parte (art. 236 alin. 1 din Codul muncii, art. 1 alin. 1 și art. 14 din Legea nr. 130/1996), în urma unei negocieri colective. Această negociere presupune o suită de discuții și tratative, o comunicare între cei doi parteneri sociali, ocazie cu care parata angajator trebuia să aibă în vedere și să pună în discuție dificultățile economico - financiare invocate prin întâmpinare.

După încheierea și ., aceste contracte colective de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (art. 229 alin. 4 Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate.

În conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, clauzele unui contract colectiv de muncă pot fi modificate pe tot parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru, modificare care face, de asemenea, obiectul unei negocieri. Aceasta este calea pe care o putea, eventual, pârâta să o urmeze, dar în nici un caz nu poate refuză să execute obligațiile asumate prin contract.

Tribunalul nu a putut reține nici apărarea aceleiași pârâte în sensul că obligația de a achita drepturile pretinse de reclamanți este condiționată de încadrarea în prevederile bugetelor aprobate, invocând în întâmpinare dispozițiile art. 9alin. 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi, întrucât, așa cum s-a arătat în considerentele anterioare ale instanței, dispozițiile celor două contracte colective de muncă sunt clare și lipsite de echivoc, nedispunând nici o limită în sensul celor susținute de pârâta.

Din actele depuse la dosar reiese că la nivelul grupului de unități din transportul feroviar s-a încheiat contractul colectiv de muncă pentru anii 2007 - 2008, înregistrat sub nr. 1632/29.03.2007 (f . 42 – 45 din dosar) care prevede la art. 64 că: “În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de Paste și C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații SNTFM care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se află în concediu fără plata cu o durată de un an”.

Dreptul acesta se regăsește și în dispozițiile art. 71 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 (f. 65 – 72 din dosar), dar și în prevederile art. 64 din Actul Adițional la Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfa SA, înregistrat la Direcția de muncă și Protecție Socială a Municipiului București cu nr. 2584 din 04.06.2009 (existent la f. 51 din dosar) și în temeiul considerentelor anterior expuse privind obligativitatea executării clauzelor contractuale, instanța va obliga pârâta la plata premierii de Ziua Feroviarului stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei), pe anul 2010, conform contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități, premierea de Paști stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei), pe anul 2010 și premierea de C. stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei), pe anii 2009 și 2010, conform aceluiași contract.

Potrivit art. 49 alin. 3 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 (f. 65 – 72 din dosar), salariații vor beneficia și de un ajutor material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihnă, dispoziții care se regăsesc și în prevederile art. 50 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă al SNTFM CFR Marfa SA.

S-au înlăturat apărările pârâtei invocate pe calea întâmpinării privind petitul constând în plata primei de vacanță, motivând că nu s-au acoperit cheltuielile societății așa cum prevede art. 21 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, societatea a fost nevoită să aplice programul de restructurare și reorganizare, limitând considerabil numărul salariaților, SNTFM CFR Marfa SA nu a avut resursele financiare necesare plății primei de vacanță, întrucât existența sau inexistența resurselor financiare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale, reprezentând, totodată, o normă convențională negociată în executarea căreia instanța nu poate interveni, iar unitatea - pârâta nu poate să refuze îndeplinirea obligațiilor asumate invocând dificultăți financiare, așa cum s-a arătat, de altfel și în considerentele anterioare ale tribunalului.

Ca urmare, premierea de vacanță pe anii 2011 și 2012 stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, respectiv diferența rezultată din suma acordată și suma calculată în funcție de salariul minim aferent clasei 1 de salarizare de 700 lei și primele de P., Ziua feroviarului și C. pe anii 2010, 2011 și 2012 conform contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități a fost stabilită ca obligație de plată, în sarcina pârâtei, către reclamant, urmând ca toate drepturile recunoscute reclamantului prin prezenta hotărâre să fie actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărui drept salarial în parte și până la data plății efective a acestora.

A respins cererea privind acordarea primei de vacanță pe anul 2010 stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, calculată în funcție de salariul minim arătat la pct. 1 din prezenta hotărâre, conform CCM aplicabile, ca neîntemeiată, având în vedere statele de plată pe anul 2010 pentru fiecare salariat în care este consemnată plata primei de vacanță pe anul 2010.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedite.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta S. Națională Transport Feroviar Marfă „CFR MARFĂ" SA, criticând-o pentru nelegalitate.

Recurenta a criticat sentința considerând că instanța de fond nu a analizat corect susținerile formulate de aceasta privitoare la excepția dreptului material la acțiune în temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii pentru drepturile bănești solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În speța de față sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul Muncii, potrivit căruia "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".

Drepturile solicitate de reclamant sunt prevăzute în Contracte Colective de muncă iar toate clauzele din acesta sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni.

Astfel având în vedere data sesizării instanței, respectiv 14.02.2013, dreptul la acțiune al reclamantului este stins prin prescripție pentru neexecutarea clauzelor din Contractul Colectiv de muncă pentru perioada solicitată, motiv pentru care recurenta a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea cererii de chemare în judecata.

În conformitate cu prevederile art. 171 alin. 1 din Codul Muncii dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani însă instanța de fond nu a reținut că drepturile salariale ale reclamanților au fost plătite în conformitate cu CCM al SNTFM CFR Marfa valabil în perioada pentru care aceste drepturi au fost solicitate și contractul individual de muncă semnat de reclamant, la termenul stipulat în acesta, reclamantul solicitând diferențe salariale, prime și ajutoare materiale, drepturi care nu intra în categoria drepturi salariale așa cum a fost definita de legiuitor.

Mai mult, este necesar să se facă deosebire între contractul colectiv de muncă și cel individual sub aspectul caracterelor distincte ale acestora.

Contractul colectiv de muncă este un contact cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect. Termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 (1) lit. e) Codul muncii are în vedere faptul că orice conflict colectiv trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil, îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție.

Din economia textelor de lege raportat la obiectul cererii, respectiv obligația societății de a respecta clauzele unui CCM, este indubitabil că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile art.268 (1) lit. e) Codul Muncii.

A interpreta altfel ar însemna că prevederile art. 268 O) lit. e) Codul muncii sunt golite de conținut și inaplicabile dacă se admite că termenul de 3 ani ar fi aplicabil în toate situațiile când se promovează acțiuni ce au ca obiect plata unor drepturi bănești.

Astfel, având în vedere data sesizării instanței, respectiv 14.02.2013, dreptul la acțiune al reclamantului este stins prin prescripție pentru neexecutarea clauzelor din Contractul Colectiv de Muncă motiv pentru care a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea capătului de cerere admis prin Sentința Civilă nr. 2008/16.09.2014.

A mai arătat recurenta că instanța de fond în mod eronat a respins excepția lipsei procedurii prealabile sesizării instanței invocată de SNTFM CFR Marfa SA prin întâmpinare considerând că nu este obligatorie ignorând astfel prevederile art. 105 din CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2011 și respectiv prevederile art. 97 din CCM la SNTFM CFR Marfa SA pe anii 2012/2014 singurele contracte colective de muncă în vigoare în această perioadă.

Ca o procedură prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, părțile semnatare au stabilit sesizarea comisiei mixte patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți.

Obligația sesizării inițiale a acestor comisii este prevăzută de art. 105 din CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2011, respectiv „încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat-sindicate, care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit."

Fiind o procedură specială și expres prevăzută de Contractul Colectiv de Muncă, trebuie respectată și pusă în practică înaintea introducerii cererii, după principiul de drept pacta sunt servanda având avantajul soluționării pe cale amiabilă și în același timp duce la degrevarea instanțelor de judecată cu cereri inutile.

Având în vedere cele precizate, rugăm instanța să constate că reclamanții, prin reprezentanții săi, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de CCM-urile în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate în anul 2010, 2011 și 2012 pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care recurenta a considerat că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și a solicitat să se constate inadmisibilitatea acesteia.

A mai considerat recurenta că instanța de fond în mod eronat a respins excepția autorității de lucru judecat invocată prin întâmpinare motivând că nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză.

B. M. a avut calitatea de reclamant în dosarul nr._, dosar în care s-a pronunțat atât Tribunalul Prahova cât și Curtea de Apel Ploiești obligând SNTFM CFR Marfa SA la plata către toți membrii Sindicatului din Depoul de Locomotive Ploiești Triaj la plata ajutorului material de P. pentru anul 2010.

Având în vedere prevederile art.166 Cod Procedură Civilă și faptul că intimații au încasat ajutorul material de P. pentru anul 2010, a solicitat recurenta ca instanța de recurs să admită excepția invocată.

A arătat recurenta că instanța de fond nu a analizat corect susținerile acesteia referitoare la capetele de cerere privind diferența de salariu pentru perioada februarie_13 și diferența de sporuri cu caracter permanent și nepermanent pe aceiași perioadă.

Acordarea diferențelor salariale și a sporurilor cu caracter permanent și nepermanent pentru perioada menționată este motivată de instanța de fond având în vedere prevederile art. 41 și 43 din Contractul Colectiv de muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi înregistrat la Ministerul Muncii și Protecției Sociale sub nr. 722/24.01.2008, contract colectiv de muncă expirat din data de 31.12.2010 (în acest sens întâmpinării depuse pe fondul cauzei a fost depusă și adresa nr. 141/DDS/10.03.2011 a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.)

Reclamanții au solicitat acordarea diferențelor de salariu în conformitate cu „contractele colective de muncă aplicabile" iar prin întâmpinare și înscrisurile anexate acesteia, recurenta a arătat ca singurul contract colectiv de muncă aplicabil în anul 2011 și 2012-2014 este cel încheiat la nivel de unitate însă instanța de fond a acordat diferențe salariale în temeiul unui contract colectiv de muncă a cărui valabilitate a încetat la 31.12.2010.

În considerentele hotărârii instanța a reținut că la nivelul unității nu a existat o reglementare proprie fiind aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar afirmație considerată de recurentă eronată din următoarele considerente:

La data de 16.02.2011 a fost înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale CCM al SNTFM CFR Marfa SA sub nr. 8776/16.02.2011, singurul contract colectiv de muncă aplicabil în anul 2011 ale căror prevederi au fost respectate în totalitate de societate. (în acest sens întâmpinării depuse i-au fost atașate dovada înregistrării precum și extras din această convenție obligatorie pentru părțile contractante).

Pentru perioada 16.02._14 singurul contract colectiv de muncă aplicabil este CCM al SNTFM CFR Marfa SA înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale CCM al SNTFM CFR Marfa SA sub nr._/20.04.2012

CCM Unic la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar și-a încetat valabilitatea la 31.01.2011, iar CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010.

Față de temeiul de drept invocat de reclamanți, de întâmpinarea și înscrisurile anexate întâmpinării de către societate nu ar fi trebuit ca instanța de fond să hotărască acordarea diferențelor salariale în temeiul unor contracte colective de muncă expirate având în vedere convenția clară încheiată între reprezentanții salariaților și administrație privitor la drepturile salariale de care angajații societății trebuiau să beneficieze în perioada 2011-2013.

În considerentele hotărârii instanța de fond a reținut că „pârâta arată prin întâmpinare că în capitolul II din CCM-urile aplicabile, în art. 19 alin. 1 se prevede că personalul CFR Marfa beneficiază, în afara salariului de sporurile prevăzute în anexa nr. 5..." A învederat recurenta că în întâmpinarea formulată a susținut că reclamanții au beneficiat de toate sporurile permanente și nepermanente înscrise în CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2011 respectiv 2012-2014, sporuri pe care le-au încasat lunar.

Referitor la capătul de cerere privind plata pentru perioada februarie_13 a diferenței de 25% din salariul de baza, reprezentând spor pentru lucru în timpul nopții, în zilele de sâmbăta, duminica și sărbători legale, corespunzător cu orele efectiv lucrate raportat la salariul majorat a solicitat recurenta să fie respins ca neîntemeiat deoarece reclamantul a beneficiat de un spor de 25% din salariu de bază pentru munca desfășurată în cursul nopții și un spor de 100% din salariul de bază pentru munca desfășurată în zilele de sâmbătă și duminică și sărbători legale.

Reclamantul a prestat în perioada pentru care a solicitat acordarea acestui spor, așa cum reiese și din CIM, activitate în ture ceea ce înseamnă că timpul de odihnă și timpul de muncă au fost repartizate inegal iar pentru a-i fi acordat acest spor ar fi trebui ca reclamantului să-i fi fost solicitat în mod expres din partea conducerii societății să presteze activitate în zilele de repaus.

Având în vedere dispozițiile CCM mai sus menționate a considerat recurenta că cererea reclamantului referitoare la sporul pentru zilele de sâmbătă și duminică precum și pentru sărbătorile legale este neîntemeiată.

Pentru perioada 31.12._13 prevederile CCM Unic la Nivel de R. Transporturi și-au încetat aplicabilitatea la data de 31.12.2010 deci nu puteau fi aplicabile în anul 2011. Pentru anul 2011 reclamantul a beneficiat de toate drepturile stabilite prin CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2011. Pentru anii 2012-2013 reclamantul a beneficiat de toate drepturile înscrise în CCM al SNTFM CFR Marfa SA pentru anii 2012-2013.

A apreciat recurenta că instanța de fond în mod eronat a acordat salariul suplimentar pe anul 2010, 2011 și 2012 în temeiul art. 30 din CCM la Nivel de G. de Unități, contract a cărei valabilitate a încetat la 31.01.2011 astfel încât instanța nu trebuia să facă aplicabilitatea unor clauze contractuale denunțate pentru perioada 2011-2012.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei și din actele anexate reiese următoarele: prin actul adițional încheiat la CCM al SNTFM CFR Marfa SA și înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București sub nr. 1713/21.04.2010 părțile semnatare au stabilit, de comun acord, neacordarea acestui salariu suplimentar pentru anul 2010; pentru anul 2011 și 2012 contractele colective de muncă aplicabile prevedeau acordarea acestui beneficiu cu condiția înregistrării de profit.

Mai mult în considerentele hotărârii instanța de fond a admis capătul de cerere privind acordarea salariului suplimentar pentru anul 2009 și 2010 deși reclamanții nu au solicitat acordarea salariului suplimentar pentru anul 2009 pentru ca în dispozitiv să oblige societatea pârâtă la plata salariului suplimentar pe anii 2010, 2011 și 2012 conform CCM aplicabile.

Referitor la capătul de cerere privind acordarea salariului suplimentar pentru anul 2010, solicitat în temeiul art.30 din CCM Ia Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin act adițional pentru încă 48 de luni, recurenta a solicitat respingerea acestuia din următoarele considerente:

A apreciat că este necesar și util soluționării cauzei a se avea în vedere contractul colectiv de muncă prin prisma tuturor dispozițiilor sale și nu interpretate în mod fragmentat numai anumite părți, anumite articole care convin într-un anumit context.

Astfel trebuie avut în vedere dispozițiile art.21 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, respectiv, „din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozite/e, taxele, cotele de asigurări și securitate sociala și celelalte vărsăminte prevăzute de lege."

Art.21 este încadrat într-un capitol distinct - Sistemul Premial, care este urmat de capitolul Alte Prevederi în care este inclus și art. 30, în care se arată că „pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv."

A considerat recurenta că interpretarea corectă a textelor de lege mai sus enunțate, ca de altfel și structura CCM pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, nu poate fi decât următoarea: numai după acoperirea tuturor cheltuielilor prevăzute la art.21 se poate plați salariul suplimentar precum și celelalte prime și ajutoare materiale de care beneficiază salariații. Or trebuie avut în vedere că SNTFM CFR Marfa SA a încheiat anii financiari 2008, 2009 și 2010 în pierdere deci nu putea acorda salarii suplimentare sau alte ajutoare și prime salariaților.

Având în vedere cele mai sus menționate recurenta a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

Cererea reclamanților de acordarea a salariului suplimentar pentru anul 2011 a fost întemeiată pe art. 30 din CCM CFR MARFA S.A. pe anul 2011 care prevede că „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, cu condiția ca societatea să fi înregistrat profit în anul respectiv." Așadar, această prevedere din CCM CFR MARFA avea aplicabilitate doar în situația în care societatea ar fi încheiat anul 2011 înregistrând profit, ori potrivit bilanțului încheiat la 31.12.2011 și extrasului de pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice (pe care arată că le-a depus alăturat) societatea a înregistrat o pierdere de 93.452,745 lei. În această situație, era imposibilă constituirea unui fond de salarii de până la 10% din veniturile realizate, pentru acordarea salariului suplimentar, din moment ce societatea a avut pierderi colosale.

Cererea reclamanților de acordarea a salariului suplimentar pentru anul 2012 a fost întemeiată pe art. 30 din CCM CFR MARFA S.A. pe anii 2012-2014, care prevede că „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, cu condiția ca societatea să fi înregistrat profit în anul respectiv, iar BVC al CFR Marfă aprobat prin hotărâre de guvern să prevadă sumele necesare realizării fondului din care se vor efectua plățile respective. " Cum anul fiscal 2012 a fost de asemenea încheiat în pierdere, iar BVC al CFR Marfa aprobat de guvern nu a prevăzut sumele necesare realizării fondului respectiv, salariul suplimentar era imposibil a fi acordat salariaților.

Așadar, atât pentru acordarea salariului suplimentar pentru anul 2011, cât și pentru anul 2012, condiția esențială, stipulată în ambele Contractele Colective, ce trebuia îndeplinită era ca societatea să fi realizat venituri și nu să fi încheiat acești ani în pierdere, așa cum s-a întâmplat.

Acordarea salariul suplimentar a fost prevăzută sub condiție suspensivă. Astfel, s-a stabilit că plata acestui drept se face numai dacă societatea va înregistra profit în cursul anului respectiv, iar în CCM 2012-2014 în afara de aceasta condiție mai exista și condiția ca Guvernul României să aprobe prin hotărâre sumele necesare realizării fondului special pentru acordarea acestui drept.

În situația în care acest drept s-a aflat sub condiție suspensivă, care nu s-a îndeplinit, nu va produce nici un fel de efecte juridice nici retroactiv și nici pentru viitor. Salariații au fost de acord cu privire la stipularea acestor condiții semnând de asemenea și Actele Adiționale la CCM CFR MARFA S.A. 2011 și 2012-2014, o astfel de acțiune exercitata cu privire la salariul suplimentar fiind inadmisibilă.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

A mai apreciat recurenta că instanța de fond nu a analizat capătul de cerere privind acordarea ajutorului material de P. pe anii 2010, 2011 și 2012 menționând că ar fi o premiere pe care o acordă în temeiul art. 64 din Contractul Colectiv de muncă al SNTFM CFR Marfa SA pe anii 2007-2008, convenție ale cărei prevederi au fost aplicabile până în anul 2009 când a fost încheiat un alt contract colectiv de muncă. Mai mult aceste ajutoare materiale au fost solicitate de reclamant în temeiul contractelor colective de muncă aplicabile nu cele ale căror prevederi și-au încetat valabilitatea.

Pentru a motiva decizia luată instanța a arătat că contractul colectiv de muncă este un act sui generis fiind sursa de drepturi și obligații ale părților, clauzele contractelor colective de muncă având valoare normativă ce alcătuiesc un drept al muncii propriu celor care îl încheie precizând și posibilitatea modificării clauzelor contractuale pe tot parcursul executării lui însă a omis a lua în considerație tocmai aceste principii enunțate, tocmai aceste negocieri existente între părți și concretizate prin încheierea Actului Adițional la CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2009 prin care părțile contractante au hotărât, de comun acord neacordarea ajutoarelor materiale, a primelor și a salariului suplimentar pe anul 2010, și încheierea CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2011 și respectiv 2012-2014 prin care aceste beneficii extrasalariale nu au fost acordate.

De asemenea, instanța de fond nu a analizat capătul de cerere privind acordarea ajutorului material de C. pe anii 2010, 2011 și 2012 menționând că ar fi o premiere pe care o acorda în temeiul art. 64 din Contractul Colectiv de muncă al SNTFM CFR Marfa SA pe anii 2007-2008, convenție ale cărei prevederi au fost aplicabile până în anul 2009 când a fost încheiat un alt contract colectiv de muncă. Mai mult aceste ajutoare materiale au fost solicitate de reclamant în temeiul contractelor colective de muncă aplicabile nu cele ale căror prevederi și-au încetat valabilitatea.

A arătat recurenta că instanța de fond nu a analizat capătul de cerere privind acordarea primei pentru Ziua Feroviarului pe anii 2010, 2011 și 2012 menționând că ar fi o premiere pe care o acorda în temeiul art. 64 din Contractul Colectiv de muncă al SNTFM CFR Marfa SA pe anii 2007-2008, convenție ale cărei prevederi au fost aplicabile până în anul 2009 când a fost încheiat un alt contract colectiv de muncă. Mai mult aceste ajutoare materiale au fost solicitate de reclamant în temeiul contractelor colective de muncă aplicabile nu cele ale căror prevederi și-au încetat valabilitatea.

Pentru a motiva decizia luata instanța a arătat că contractul colectiv de muncă este un act sui generis fiind sursa de drepturi și obligații ale părților, clauzele contractelor colective de muncă având valoare normativă ce alcătuiesc un drept al muncii propriu celor care îl încheie precizând și posibilitatea modificării clauzelor contractuale pe tot parcursul executării lui însă a omis a lua în considerație tocmai aceste principii enunțate, tocmai aceste negocieri existente între părți și concretizate prin încheierea Actului Adițional la CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2009 prin care părțile contractante au hotărât, de comun acord neacordarea ajutoarelor materiale, a primelor și a salariului suplimentar pe anul 2010, și încheierea CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2011 și respectiv 2012-2014 prin care aceste beneficii extrasalariale nu au fost acordate.

Instanța a obligat societatea la plata primei de vacanță pe anii 2011 și 2012, stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare conform CCM aplicabile. Pentru a lua acesta hotărâre instanța de fond a avut în vedere prevederile CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar ale căror prevederi au expirat la 31.01.2011. În motivarea soluției alese instanța a înlăturat apărările invocate pe calea întâmpinării, respectiv prevederile art. 21 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar și lipsa resurselor financiare.

A învederat recurenta că la pagina 6 din întâmpinarea depusă în această cauză societatea nu a invocat aceste apărări. Prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată formulată de reclamant societatea a răspuns punctual, în conformitate cu prevederile contractelor colective de muncă aplicabile, așa cum reclamantul a solicitat, tuturor capetelor de cerere.

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă SNTFM CFR Marfa SA a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte a Sentinței Civile nr.2008/16.09.2014 pronunța de Tribunalul Prahova în dosarul nr._ în sensul admiterii excepțiilor invocate iar pe fond respingerea capetelor de cerere admise prin aceasta ca neîntemeiate.

Intimatul – reclamant B. M. nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în prezenta cauză.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată la prima instanță de către recurenta intimată și invocată și ca motiv de recurs în prezenta cerere, se reține că prin sentința atacată, tribunalul a respins această excepție în temeiul dispozițiilor art.268 alin.1 lit.c din Codul Muncii.

Potrivit art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii, dreptul la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia se prescrie în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului, legea nefăcând nicio diferențiere în ce privește natura acestui drept, însă referitor la drepturile salariale, prin același articol, la lit. c, s-a prevăzut un termen de 3 ani. Întrucât legea nu distinge, acest termen de prescripție este aplicabil în toate situațiile în care obiectul acțiunii este dat de pretenții salariale, indiferent de izvorul acestora.

Nu există reglementare și nici nu a fost în intenția legiuitorului ca pentru drepturile salariale să existe termene de prescripție diferite în funcție de izvorul acestora.

Prin urmare, în mod corect a stabilit prima instanță că față de natura de drepturi salariale a pretențiilor reclamanților, sunt aplicabile în cauză prevederile art. art.268 alin.1 lit.”c”din Codul Muncii, soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune fiind legală.

Includerea în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate a unor prevederi privind constatarea de către comisiile mixte patronat - sindicate a încălcării prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, ( în art. 105 din CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2011 și respectiv art. 97 din CCM la SNTFM CFR Marfa SA pe anii 2012/2014) nu impun obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile de sesizare a acestei comisii, ca o procedură prealabilă în sensul art. 109 alin.2 din Codul de procedură civilă, întrucât o astfel de procedură nu este prevăzută de lege.

Prin urmare motivul de recurs privind greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea acestei proceduri este apreciat ce nefondat.

Se constată însă că este întemeiat motivul de recurs formulat de pârâtă privind greșita soluționare de către prima instanță a excepției autorității de lucru judecat.

Astfel numitul B. M., reclamant în cauza de față, a avut calitatea de reclamant reprezentat de Sindicatul mecanicilor și reparatorilor de locomotivă din depoul CFR Ploiești și în dosarul nr._, dosar soluționat în mod irevocabil prin admiterea recursurilor conform deciziei pronunțate la data de 7.03.2013 de Curtea de Apel Ploiești . Prin această decizie aceeași pârâtă din cauza de față, respectiv SNTFM CFR Marfa SA a fost obligată la plata către toți membrii Sindicatului din Depoul de Locomotive Ploiești Triaj, printre care și reclamantul din prezenta cauză, la plata ajutorului material de P. pentru anul 2010.

Această cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a ajutorului material de P. pentru anul 2010 a fost solicitată și prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză.

Se constată astfel existența triplei identități de părți, obiect și cauză care atrag întrunirea condițiilor autorității de lucru judecat reglementată de disp. art. 1201 din vechiul cod civil, astfel că în temeiul art. 166 din vechiul Cod de procedură civilă, curtea va primi acest motiv de recurs, care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, urmând ca în temeiul art. 312 alin.1 și 3 din codul de procedură civilă să modifice sentința în sensul că va admite excepția autorității de lucru judecat și va respinge acțiunea formulată de reclamantul B. M. cu privire la plata ajutorului material de P. pentru anul 2010 ca urmare a autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește rezolvarea fondului cauzei, curtea reține că art. 41 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, aplicabil și intimatei conform Anexei nr.5 poz.2 a contractului, prevede coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați, iar în alin.3 lit.a al art.41 se prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.

Se prevede expres, la lit.b a alin.3 al art.41, că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.40 pct.3 lit.a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.

Acestea constituie drepturi minimale care nu au fost respectate prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, împrejurarea că prin adăugarea coeficienților s-a ajuns la sume mai mari neavând rolul de a anula încălcarea clauzei din CCMRT menționată.

Astfel din Actul Adițional nr. 1713/21.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010 al CFR Marfă SA, înregistrat la DMPS a Municipiului București cu nr. 2584/4.06.2009( f.64-65 dosar fond), rezultă că reclamanții au beneficiat în perioada ulterioară datei de 18.04.2010 de un salariu de bază minim brut de 600 lei pentru un program de lucru complet corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 și nu de 700 lei cum se prevedea în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

Numai că în cauză, reclamantul a solicitat stabilirea salariului ce i s-ar fi cuvenit în raport de prevederile alin.3 lit.a al art.41 din C.C.M.N.R.T. pe anii 2008-2010, în raport de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună de 700 lei și implicit plata diferențelor care ar rezulta din această încadrare, pentru perioada februarie_13.

În art.4 alin.1 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi 2008-2010, aplicabil intimatei din prezenta cauză, se prevedea că prezentul Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale. În cuprinsul contractului se prevedea la alin.2 al aceluiași articol posibilitatea prelungirii tacite a aplicabilității prevederilor CCM cu încă 12 luni peste termenul la care a fost încheiat - 31.12.2010, dacă niciuna dintre părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.

Așa cum rezultă din adresa nr.141/DDS/10.03.2011 a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale - Direcția Dialog Social (depusă la fila 43 din dosarul de fond), Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi înregistrat la MMFPS sub nr. 722/24.01.2008 a expirat la data de 31.12.2010 ca urmare a faptului că a fost denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român conform notificării nr. 283/16.11.2010( f. 45 din dosarul de fond).

Prin urmare salariul datorat de pârâtă reclamantului se calculează în funcție de salariul minim brut de 700 lei prevăzut la art.41 pct.3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă pe R. Transporturi pe anii 2008-2010, până la data de 31.12.2010 când a fost denunțat CCMRT.

Ulterior acestei date nu mai există un contract colectiv de muncă la nivel superior în raport de care să se poată aprecia acordarea unor drepturi minimale prevăzute de acesta.

Deci după data de 1 ianuarie 2011, în condițiile în care în Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul unității nu s-au prevăzut în mod concret drepturile salariale solicitate de reclamant și nici nu mai există un contract colectiv de muncă la nivel superior care să le prevadă, se apreciază că instanțele nu au nici un temei legal pentru a aprecia că sunt întemeiate pretențiile reclamantului.

Astfel în perioada ulterioară datei de 1 ianuarie 2011 sunt aplicabile numai prevederile Actului Adițional nr. 1713/21.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010 al CFR Marfă SA, înregistrat la DMPS a Municipiului București cu nr. 2584/4.06.2009, care prevede în anexa nr.1 un salariu de bază minim brut de 600 lei pentru un program de lucru complet, corespunzător coeficientului de ierarhizare 1,(f.62-66 dosar fond).

Aplicabilitatea acestor dispoziții rezultă și din prevederile art.106 din CCM la nivel de unitate pe 2011 care stabilesc aplicarea coeficienților solicitați de reclamanți, evidențiați în Anexa nr.1, numai la următoarele discuții privind un nou CCM (f. 60, 61 din dosarul de fond), discuții care nu s-au realizat.

Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate CFR Marfă SA pe anii 2012-2014, înregistrat la ITM București sub nr._/20.04/2012, conține la art.98 o dispoziție similară care condiționează acordarea unor drepturi precum și stabilirea salariului minim la un nivel superior, condiționat de asemenea de noi negocieri ce se vor realiza cu ocazia încheierii unui nou CCM ( f.54,55 din dosarul de fond).

Prin urmare, instanța de fond nu avea nici un temei pentru a stabili în sarcina pârâtei recurente obligația de a calcula salariul reclamantului, pentru perioada arătată, prin raportare la salariul minim brut stabilit printr-un contract colectiv de muncă ale cărui efecte au încetat.

Este adevărat că atât prin prevederile Legii 130/1996 (art.8) cât și în dispozițiile art.132 alin.3 din Legea dialogului social nr.62/2011, care o înlocuiește, este prevăzut principiul potrivit căruia contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, încheiat la nivel superior, dar este adevărat și faptul că orice contract colectiv de muncă are o durată limitată, putând fi prelungit numai prin act adițional. Ori în condițiile în care ulterior datei de 1 ianuarie 2011 nu mai exista un astfel de contract de muncă încheiat la nivel superior, drepturile existente în contractul colectiv de muncă la nivel inferior se aplică fără nici o restricție neexistând un alt contract la care să se poată raporta.

În conformitate cu prevederile art.229 alin.4 din Codul muncii, „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților” și se aplică întocmai, prin urmare și clauza privind perioada de valabilitate a unui astfel de contract colectiv de muncă este opozabilă salariaților și angajatorilor la care se referă.

Întrucât în petitele 2 și 3 din cererea introductivă, reclamantul a solicitat să-i fie acordate, sporuri și diferențe de sporuri aplicate la diferența de salariu solicitată la primul capăt de cerere mai sus analizat, fără a se contesta acordarea lor în raport de salariul efectiv încasat de acesta, și întrucât așa cum s-a arătat nu se justifică acordarea diferenței rezultate din raportarea la un salariu de bază majorat, curtea constată în mod greșit s-au acordat și sporurile raportate la această diferență astfel că se impune modificarea sentinței în conformitate cu prevederile art. 312 alin.1 și 2 rap. la art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă, în sensul respingerii acestor cereri în totalitate.

Referitor la salariul suplimentar solicitat de reclamant pentru anii 2010, 2011 și 2012, curtea reține că soluția primei instanțe de acordare a acestor drepturi este fundamentată numai pentru anul 2010.

Această soluție este susținută de prevederile obligatorii ale Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar 2006-2008, prelungit prin act adițional și valabil până la 1 ianuarie 2011, ce statuează, la art.30 alin.1, că pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Interpretarea literală a textului art.30 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, ce folosește în mod expres sintagma “vor primi” conduce în mod logic la concluzia că este vorba de un drept al salariaților, acțiunea neputând fi respinsă pe considerentul că ar fi vorba de o disponibilitate a angajatorului și nu de o obligație.

În plus, raportat la motivele invocate în apărare de către recurentă, se reține că textul art.30 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar este clar și nu lasă loc la interpretări, stipulându-se expres la art.30 alin.3 că din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 % din fondul de salarii realizat lunar, fiind vorba așadar de o obligație.

Prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar 2006-2008, prelungit prin adițional, contract ce este superior față de cel la nivel de unitate, au, astfel cum s-a arătat mai sus, caracter minimal, iar întrucât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități, s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, respectiv la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

După ce contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior mai sus menționat nu mai produce efecte, respectiv după data de 31 ianuarie 2011, raporturile dintre părți sunt guvernate de cele două contracte colective de muncă încheiate la nivel de unitate CFR Marfă SA, care în art. 30 alin.1, condiționează acordarea unui astfel de salariu suplimentar de obținerea de către societatea pârâtă a unui profit în anul respectiv.

Ori, din indicatorii privind situația financiară a pârâtei la 31.12.2010 și 31.12.2012 depuse la dosar (f. 48,49) rezultă că reclamanta a înregistrat în mod continuu pierderi.

Pentru aceste motive se apreciază că în mod greșit a obligat prima instanță pe pârâtă la plata către reclamant a acestor drepturi, pentru perioada ulterioară anului 2010.

Se constată de asemenea că premierea de vacanță pe anul 2010, primele de Ziua feroviarului și de C. pe anul 2010, erau de asemenea datorate de către pârâtă în baza contractelor Colective de muncă încheiate la nivel superior și care nu mai produc efecte din anul 2011.

În conformitate cu prevederile art. 106 pct.1 din CCM la nivel de unitate SNTFM CFR Marfă SA pe anul 2011, salariații pot beneficia de un ajutor material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihnă ( o primă de vacanță N.N), precum și de un ajutor material de Paști, de C. sau Ziua Feroviarului ( pct.4), dar numai în condițiile în care aceste drepturi se vor negocia cu ocazia unui nou CCM, potrivit art. 106 alin.1din CCM.

Aceste drepturi s-au discutat și cu ocazia următorului CCM la nivel de unitate SNTFM CFR Marfă SA încheiat pe anii 2012-2014, unde la art. 98 s-au prevăzut tot sub condiția unor negocieri viitoare, ori până la data soluționării cauzei nu s-a dovedit includerea acestora, ca drepturi certe și exigibile stabilite în favoarea salariaților pârâtei, printr-un alt CCM.

Practic nu există un temei pentru acordarea acestor drepturi pentru anii 2011, 2012, sau 2013, motiv pentru care curtea apreciază întemeiate criticile pârâtei și față de soluția de admitere a acestor drepturi.

Pentru considerentele expuse pe larg mai înainte, în raport de prevederile art. 312 alin.1 și 3 rap. la art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința primei instanțe în sensul arătat cu privire la excepția autorității de lucru judecat și va respinge ca neîntemeiată acțiunea în ceea ce privește acordarea drepturilor salariale solicitate pentru anii 2011, 2012, 2013, urmând să mențină în rest dispozițiile acestei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "CFR MARFĂ" S.A. cu sediul în București, ..38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 2008 pronunțată la 16 septembrie 2014 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul B. M., domiciliat în Urziceni, ..1, ., ..

Modifică în parte sentința în sensul că:

Admite excepția autorității de lucru judecat și respinge acțiunea formulată de reclamantul B. M. cu privire la plata ajutorului material de P. pentru anul 2010 ca urmare a autorității de lucru judecat.

Respinge ca neîntemeiată acțiunea în ceea ce privește acordarea drepturilor salariale solicitate pentru anii 2011, 2012, 2013.

Menține în rest hotărârea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 14 ianuarie 2015.

Președinte, Judecători,

P. M. G. M. I. G. V. G.

Grefier,

G. C.

Red.PMG

Tehnored.GC

2 ex./9.02.2015

d.f. nr._ Tribunal Prahova

j.f. A. G. H.

operator de date cu caracter personal,

nr. notificare 3120

← Acţiune în constatare. Hotărâre din 14-01-2015, Curtea de...		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 343/2015.... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 20/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 20/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI