Anulare act. Încheierea nr. 10/2015. Tribunalul BUCUREŞTI

Tribunalul BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Încheierea nr. 10/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 05-10-2015 în dosarul nr. 9135/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A VIII A

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

ÎNCHEIERE

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 10.09.2015

TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:

PREȘEDINTE: G. M. A.

ASISTENT JUDICIAR: CORĂȚU M. D.

ASISTENT JUDICIAR: L. P.

GREFIER: G. G.-A.

Pe rol se află soluționarea cererii formulată de reclamanta P. E. în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect anulare act.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, răspund reclamanta, prin avocat, M. E., având delegație depusă la dosarul cauzei, și pârâta, prin avocat, având delegație depusă la fila 52 din dosarul cauzei.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele: procedura de citare este legal îndeplinită, la data de 03.09.2015 reclamanta a depus la dosar concluzii scrise, iar pârâta a depus note scrise la data de 17.08.2015.

Tribunalul constată că părțile au depus în termenul prevăzut de lege note privind susținerile lor în temeiul prevederilor art. 244 din Codul de procedură civilă.

Având în vedere că nu există chestiuni prealabile dezbaterilor în fond, nemaifiind alte cereri de formulat și având în vedere că nu sunt alte incidente de soluționat, instanța declară deschise dezbaterile în fond și în temeiul art. 392 din codul de procedură civilă și acordă cuvântul asupra dezbaterilor în fond asupra cererii principale și asupra cererii reconvenționale, în ordinea prevăzută la art. 216 din Codul de procedură civilă.

Reclamanta, prin avocat, arată că în ceea ce privește excepția invocată de pârâtă cu privire la faptul dacă cererea de constatare a nulității clauzei din convenția nr. 1067 este formulată tardiv în raport cu dispozițiile art. 268 alineatul 1 litera d), apreciind că această convenție nu face parte din contractul individual de muncă nefiind act adițional la acesta și că împrejurarea că produce efecte juridice după încetarea contractului individual de muncă este obligația asumată dar nu ridica pretenții în viitor împotriva pârâtei fiind un argument suficient pentru a se constata că cererea a fost formulată în termen. Cea de a doua chestiune de drept este dacă reclamanta poate să renunțe la drepturile prevăzute de lege, astfel apreciază ca fiind incidente dispozițiile art. 38 potrivit cărora o asemenea renunțare este lovită de nulitate și de asemenea, dreptul prevăzut de lege se regăsește la art. 21 din Codul muncii și privește indemnizația pe care o datorează angajatorul reclamantei pentru clauza de neconcurență, care nu poate fi mai mică de 6 salarii brute din ultimele luni anterioare încetării contractului de muncă, iar potrivit actului adițional nr. 882/2010, părțile au convenit ca această indemnizație să fie egală cu 100% din salariul brut, prin urmare nu putea renunța în mod valabil la acest drept prin clauza a cărei nulitate solicită să fie constatată. Cea de a treia problemă este cu privire la faptul că părțile au convenit asupra denunțării clauzei de neconcurență, arătând că din textul convenției nr. 1067 nu rezultă în niciun mod că s-ar fi renunțat bilateral la această clauză, de altfel dacă reclamanta și-ar fi asumat obligația de a nu mai ridica pretenții viitoare împotriva pârâtei, un asemenea text nu există cu privire la pretențiile pe care pârâta le-ar putea ridica împotriva reclamantei. De altfel, pârâta cu privire la clauza de neconcurența a formulat trei apărări diferite și contradictorii între ele – că este nulă clauza, că a fost denunțată prin acordul părților și că a fost încălcată de către reclamantă. Mai arată că pârâta susține că această clauză este nulă pentru că interzice reclamantei desfășurarea de activități concurențiale pe tot teritoriul țării, însă apreciază că nu este o cauză de nulitate având în vedere că nu este de natură să atragă interdicția exercitării absolute a profesiei de către reclamantă, astfel clauza este valabilă din acest punct de vedere. Totodată, precizează că pârâta susține că una dintre modalitățile în care reclamanta ar fi săvărșit această faptă este îndeplinirea unor activități de natura acelora avute în fișa postului și pentru că se ocupa de bugetul societății ea nu ar mai putea să se ocupe de bugetul unei alte societăți fără să încalce clauza de neconcurență. Mai arată că pârâta a susținut că reclamanta ar fi fost de acord cu renunțarea la clauza de neconcurență în considerarea sumei care i-a fost achitată la încetarea contractului de muncă, solicitând să se constate că suma pe care pârâta i-a achitat-o la încetarea contractului de muncă este exact contravaloarea clauzei de fidelitate prevăzută în același act adițional, și este egală cu 12 salarii. Dar, dacă această sumă este mai mare decât cea calculată de către pârâtă se explică prin aceea că la aceeași dată și cu aceeași ocazie i-au fost plătite reclamantei și drepturile salariale pe luna decembrie. Cea de a patra chestiune este cu privire la faptul dacă reclamanta a încălcat restricțiile impuse prin clauza de neconcurență, arătând că a susținut de la început că nu a încălcat această restricție, clauza de neconcurență are drept conținut interdecția de a desfășura activități concurențiale de natură a produce un prejudiciu în patrimoniul fostului angajator, or este evident că reclamanta nu a avut asemenea activități, a făcut dovada și a arătat că ceea ce i se impută, respectiv înființarea unei societăți, cele două societăți nu au același obiect de activitate, nici obiecte similiare. Mai arată că dacă pârâta are o listă cu 46 de obiecte secundare și la poziția 29 se află și serviciile reprezentare media nu înseamnă că reclamanta a încălcat clauza de neconcurență. Totodată, precizează că în calitate de difuzor de programe de televiziune, de proprietar de spațiu și emisie, pârâta nu avea voie să presteze activități de reprezentare media. În concluzie, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Pârâta, prin avocat, pe cererea principală arată că în ceea ce privește constatarea nulității punctului 3 din convenție, această solicitare este tardivă raportat la dispozițiile art. 268 alineatul 1 litera d din Codul muncii care stabilesc că se poate solicita instanței să constate nulitatea unei clauze dintr-un contract individual de muncă până la finalizarea raporturilor de muncă, în speță convenția este în realitate un act prin care au fost modificate clauzele contractului individual de muncă, ca atare sunt incidente aceste dispoziții. Mai arată că prin concluziile scrise depuse la dosar de către reclamantă, s-ar susține faptul că sunt aplicabile dispozițiile din codul civil în sensul că s-ar putea constata nulitatea unei clauze din contractul de muncă pe toată durata cât această clauză și-ar produce efectele, solicitând să se aibă în vedere că dispozițiile art. 278 alineatul 1 din Codul Muncii stabiliesc că se pot aplica dispozițiile din dreptul comun în măsura în care nu există dispoziții speciale incompatibile unei legislații specifice de dreptul muncii, or există o dispoziție specifică care prevede data până la care se poate introduce o astfel de acțiune, or raportat la data la care a fost încheiată convenția – 09.12.2013, data la care a încetat contractul – 01.01.2014 și data introducerii acțiunii – 27.02.2014, apreciază că o astfel de cerere este tardivă, apoi solicitarea este nefondată întrucât nu sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 38 din Codul Muncii întrucât în realitate reclamanta nu a renunțat la nici unul din drepturile prevăzute de lege astfel cum stabilește acest articol. Mai arată că art. 38 din Codul Muncii nu interzice orice fel de tranzacție între salariat și angajator, ci doar acele tranzancții prin care s-ar renunța la unele drepturi imperativ prevăzute de lege, ca atare modificarea drepturilor instituite inițial prin contractul individual de muncă în ceea ce privește clauza de fidelitate și această clauză de neconcurență pot fi modificate prin acordul părților fără a se aduce vreo atingere drepturilor stabilite de lege. Totodată, precizează că dacă se studiază contractul de muncă din 2010 și convenția încheiată ulterior la sfârșitul anului 2010 se poate oberva că nu este vorba despre o renunțare la drept, în lipsa aceste convenții pârâta ar fi avut dreptul la prima aferentă pentru clauza de fidelitate, clauză reglementată de art. 4 din actul adițional nr. 882/2010 ar fi fost în cuantum de 1.135.901 lei, iar susținerea apărătorului reclamantei în sensul că suma care s-a achitat prin această convenție 1.278.716 lei ar fi fost mai mare pentru că s-ar fi plătit la acea dată și salariul din decembrie sunt eronate, arătând că clauza de fidelitate este egală cu salariul aferent a 12 luni la data încetării contractului adică inclusiv luna decembrie. Astfel, societatea de fapt a fost de acord să plătească o sumă peste drepturile care erau stabilite inițial prin clauza de fidelitate în anul 2010. Mai arată că prin același act adițional în lipsa acestei convenții practic reclamanta ar fi avut obligația să nu presteze activități concurente și în cazul în care ar fi prestat astfel de activități, s-ar fi încălcat această clauză de neconcurență și se restituia indemneziția. În fapt, în decembrie 2013 părțile au agreat să înceteze contractul, iar la încetarea contractului să se plătească o sumă peste clauza de fidelitate, înțelegerea fiind ca nici una dintre părți să nu mai aibă pretenții. Totodată, precizează că reclamanta a așteptat să vireze aproape 13 milioane lei vechi, iar apoi să vină și să susțină că dispozițiile în sensul că nu mai are nicio pretenție împotriva pârâtei sunt nule, or obligația societății de a plăti această sumă este corelativă în mod interdependent și strict legată și asumată de reclamantă de a nu mai avea pretenții viitoare împotriva societății. Cu privire la cererea privind plata indemnizației pentru clauza de neconcurență, arată că prin convenție s-au modificat înțelegerea inițială și că înțelegerea părților a fost să nu se dea eficiență acestei clauze, dar într-adevăr chestiunile consemnate în convenție ar putea lăsa loc de interpretare, însă pentru că în această situație se pot aplica dispozițiile generale din Codul civil, neexistând o dispoziție specială în acest sens, solicită să se aibă în vedere care a fost voința reală a părților la momentul încheierii acestei convenții, ansamblul clauzelor contractuale, adică atât forma inițială a contractului, cât și cele ce au apărut în convenția încheiată ulterior, dar și conduita ulterioară a părților pentru a stabili aceste chestiuni. În primul rând ar fi chiar solicitarea reclamantei de a cere constatarea nulității punctului 3 din convenție prin care s-au obligat să nu mai aibă nicio pretenție viitoare, care induce ideea că înțelegerea părților așa a fost la momentul la care a fost semnată convenția respectivă. În al doilea rând, la 5-6 luni după ce a încetat contractul, deși se susține că această clauză de neconcurență ar fi fost eficace, reclamanta și-a înființat o societate, activitate care era strict interzisă de clauza de neconcurență la care face referire. În consecință, solicită să se aibă în vedere că aceată convenție în realitate a modificat contractul individual de muncă forma agreată în 2010, și înțelegerea părților a fost în realitate, ca ulterior acestei convenții și după plata acestei sume considerabile să nu mai existe pretenții reciproce. În subsidiar, a susținut că în măsura în care instanța va aprecia că această clauză de neconcurență și-ar produce efectele, să se constate că reclamanta nu și-a respectat obligațiile asumate inițial în 2010, astfel prin art. 2 punctul 2 din actul adițional nr. 882/2010 părțile au stabilit o . activități interzise reclamantei prin clauza de neconcurență, prima fiind înființarea sau participarea direct sau indirect la societăți comerciale ce au obiect de activitate identic sau similar cu domeniul de activitate al societății. Mai arată că a depus la dosar extrase de la Registrul Comerțului, chestiune neconstestată de reclamantă, din care rezultă că în iunie 2014, la jumătatea perioadei pentru care se susține că ar fi aplicabilă clauza de neconcurență a fost înființată societatea Arya Etar SRL, în care reclamanta are atât calitatea de asociat cât și calitatea de administrator, societate care are un obiect de activitate similar cu cel al fostului angajator. În ceea ce privește obiectul de activitate principal – acela de reprezentare media, se regăsește printre activitățile prestate de fostul angajator, fiind adevărat că activitatea principală a angajatorului este operator de televiziune și de a furniza servicii de televiziune, dar această societate trăiește din vânzarea de publicitate. Totodată, arată că la dosar au fost depuse și s-a susținut prin concluziile scrise cum că nu are relevanță că ar fi fost înființată această societate în 2014 pentru că nu ar fi prestat niciun soi de activitate, însă la fila 188-195 au fost depuse acte contabile din care rezultă că s-au făcut plăți de furnizor, a fost creditată de către administrator cu 20.000 lei, au fost achiziționate obiecte de inventar – activități care țin de desfășurarea normală a unei societăți comerciale, și în plus simpla înființare a societății respective cum se reglementează în cadrul activităților interzise prin clauza de neconcurență, încalcă clauza despre care se pretinde că ar fi vigoare. Un alt doilea punct care a fost interzis prin clauza de neconcurență viza activități specifice funcției salariatului prevăzute în fișa postului desfășurate în același domeniu de activitate cu cel al societății, or din actele depuse la dosar – fișa postului, rezultă că reclamanta avea poziția de director executiv, respectiv coordona activitatea societății, chestiune pe care o făcea și în calitate de administrator pentru societatea Arya Etar SRL, societatea care, dacă clauza de neconcurență era valabilă, trebuia înființată abia după începtul anului 2015, astfel acestea sunt activități pregătitoare pentru desfășurarea unei activități concurente, pe care fostul angajator le-a avut în vedere la momentul 2010 când a fost încheiată clauza și s-a obligat să plătească o sumă considerabilă de 121.696 lei lunar. Pentru aceste motive, solicită respingerea acțiunii introductive.

Reclamanta, prin avocat, arată că în legătură cu formularea tardivă a cererii de constatare a nulității, nu s-a invocat dreptul comun, ci a precizat doar că nulitatea unui act de dreptul muncii, cum ar fi contractul individual de muncă, poate fi cerută atât timp cât acesta produce efecte juridice, iar discuție este superfluuă cu privire la acest aspect pentru că dacă nu mai produce efecte juridice convenția nr. 1067 atunci nu există nicio restricție în a formula acțiune privind acordarea indemnizației pentru clauza de neconcurență, nemaifiind ținută de obligația a cărei nulitatea solicită să fie constatată, respectiv de a nu mai ridica pretenții împotriva pârâtei.

Tribunalul atrage atenția reclamantei, prin avocat, că instanța urmează a avea în vedere și prevederile art. 211 litera b din Legea nr. 62/2011 a dialogului social cu privire la constatarea nulității în contractul individual de muncă poate ce fi cerută de părți pe întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică.

Reclamanta, prin avocat, mai arată că întrebarea care se pune este dacă reclamantei nu i s-a plătit salariul pe luna decembrie la data încetării contractului individual de muncă, pentru că în mod clar ceea ce s-a plătit a fost clauza de fidelitate, o primă egală cu veniturile realizate în ultimele 12 luni plus salariul pe decembrie. Totodată, precizează că în convenția nr. 1067, contrar celor susținute mai devreme de apărătorul pârâtei, nu se arată că părțile renunță reciproc la orice pretenții viitoare, ci doar că reclamanta renunță.

Pârâta, prin avocat, arată că cele 12 salarii aferente primei de fidelitate, chiar dacă ar fi să se adune până și salariul brut, nu cel net, nu se ajunge la suma de aproape 13 milioane. Cu privire la dispozițiile art. 211 litera b din Legea nr. 26/2011, apreciază că prevederile din legea dialogului social stabilesc că se pot contesta aceste clauze pe perioada în care se aplică, dar faptul că la un moment dat se încalcă o clauză, nu înseamnă că se derulează în continuare contractul sau clauza, ci sunt obligații executate astfel cum au fost asumate inițial. În ceea ce privește cererea reconvențională, solicită admiterea acesteia.

Reclamanta, prin avocat, solicită ca instanța să se pronunțe asupra cererii reconvenționale în funcție de probele administrate, respectiv să fie respinsă având în vedere că nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate între o faptă culpabilă și prejudiciul, cu cheltuieli de judecată, depunând la dosar dovada acestora.

Pârâta, prin avocat, depune la dosar cele două facturi și extrase de cont privind cheltuielile de judecată în cuantum de 16.801,56 lei.

În temeiul prevederilor art. 394 din Codul de procedură civilă, declară închise dezbaterile în fond și rămâne în pronunțare asupra fondului cauzei și asupra excepției inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile, unită cu fondul cauzei.

Față de prevederile art. 396 din Codul de procedură civilă, va amâna pronunțarea pentru data de 24.09.2015, stabilind că pronunțarea hotărârii se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

TRIBUNALUL

Având nevoie de timp pentru a delibera, față de prevederile art. 396 din Codul de procedură civilă, va amâna pronunțarea pentru 24.09.2015, stabilind că pronunțarea hotărârii se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, motiv pentru care,

DISPUNE

Amână pronunțarea la data de 24.09.2015.

Pronunțarea hotărârii se va face potrivit art. 396 alineatul 2 din Codul de procedură civilă, respectiv, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, azi, 10.09.2015.

Președinte, Asistent judiciar, Asistent judiciar, Grefier

DOSAR NR._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A VIII A

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,

ÎNCHEIERE

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 24.09.2015

TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:

PREȘEDINTE: G. M. A.

ASISTENT JUDICIAR: CORĂȚU M. D.

ASISTENT JUDICIAR: L. P.

GREFIER: G. G.-A.

Pe rol se află soluționarea cererii formulată de reclamanta P. E. în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect anulare act.

Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședință publică din 10.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 24.09.2015.

TRIBUNALUL

Având nevoie de timp pentru a delibera, față de prevederile art. 396 din Codul de procedură civilă, va amâna pronunțarea pentru 05.10.2015, stabilind că pronunțarea hotărârii se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, motiv pentru care,

DISPUNE

Amână pronunțarea la data de 05.10.2015.

Pronunțarea hotărârii se va face potrivit art. 396 alineatul 2 din Codul de procedură civilă, respectiv, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, azi, 24.09.2015.

Președinte, Asistent judiciar, Asistent judiciar, Grefier

DOSAR NR._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A VIII A

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,

SENTINȚĂ CIVILĂ NR. 9135

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 05.10.2015

TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:

PREȘEDINTE: G. M. A.

ASISTENT JUDICIAR: CORĂȚU M. D.

ASISTENT JUDICIAR: L. P.

GREFIER: G. G.-A.

Pe rol se află soluționarea cererii formulată de reclamanta P. E. în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect anulare act.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul TRIBUNALULUI BUCUREȘTI SECȚIA A VIII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE sub nr._ la data de 27.02.2014 reclamanta P. E., a solicitat în contradictoriu cu pârâta ., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității clauzei de la pct. 3 din Convenția nr. 1067/9.12.2013, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.460.352 lei reprezentând indemnizația aferentă clauzei de neconcurență, conform contractului individual de muncă, precum și la suportarea cheltuielilor de judecată.

In motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a fost angajată la societatea pârâtă până la data de 1 ianuarie 2014, în funcția de director executiv, în cadrul departamentului Business Administration, dată la care contractul individual de muncă a încetat cu acordul părților, conform art. 55 lit. b) din Codul muncii.

Prin Actul adițional nr. 822/1.06.2010 la contractul de muncă, s-au convenit, printre altele, următoarele: indemnizația lunară de neconcurență datorată salariatului după încetarea contractului de muncă este de 100% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni, anterioare datei încetării raporturilor de muncă (pct. 2.4); durata clauzei de neconcurență după încetarea contractului de muncă, indiferent de motivul încetării, este de 12 luni (pct. 2.1); denunțarea unilaterală de către societate a clauzei de neconcurență trebuie notificată salariatului cu 12 luni înainte de aplicarea deciziei unilaterale, salariatul cu o vechime de minimum 5 ani în societate beneficiază, în cazul încetării contractului individual de muncă prin acordul părților, de o primă egală cu veniturile realizate în ultimele 12 luni (clauza de fidelitate pct. 4.1).

Reclamanta a învederat că pârâta i-a plătit, însă, doar prima pentru clauza de fidelitate, egală cu veniturile pe ultimele 12 luni, cu titlu de „recompensă pentru întreaga activitate desfășurată în cadrul P. TV obligând-o să semneze o convenție (nr. 1067/9.12.2013) în care, la pct. 3 se stipulează că nu mai are nici o pretenție materială în raport cu raporturile de muncă.

Această clauză este nulă de drept, potrivit art. 38 din Codul muncii care dispune că „Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice Tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.”

Încă de la sfârșitul anului trecut, a început o campanie violentă de îndepărtare a persoanelor din conducerea societății, recurgându-se la un întreg arsenal de metode de intimidare, amenințare și chiar înșelare pentru ca aceste persoane să accepte încetarea contractelor individuale de muncă prin acordul părților, în condiții cât mai neavantajoase pentru ele.

Reclamanta a arătat că nu a contat nici vechimea în cadrul trustului, nici rezultatele deosebite obținute. Chiar dimpotrivă, se pare că noi trebuia să fim cei dintâi înlăturați.

Alți colegi se află în situația reclamantei - sau chiar în situații mai rele - victime ale acelorași metode, iar campania continuă.

Reclamanta a solicită să se admită acțiunea și să se dispună:

- constatarea nulității pct. 3 din Convenția nr. 1067/9.12.2013;

-obligarea pârâtei la plata sumei de 1.460.352 lei, cu titlu de indemnizație, pentru clauza de neconcurență, conform contractului de muncă;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

In drept, au fost invocate e dispozițiile art. 8, 16, 21 și urm., 38, 266 și următoarele din Codul muncii, 453 Noul Cod de Procedură Civilă.

Acțiunea este scutită de taxă judiciară de timbru, potrivit art. 270 din Codul muncii.

In probatoriu, reclamanta solicită dovada cu înscrisuri, cu interogatoriul pârâtei și proba testimonială.

In sprijinul cererii reclamanta a solicitat încuviințarea administrării probei cu înscrisuri: certificat de informare nr. 001 AD/24.02.2014, contractul individual de muncă, act adițional nr. 822/1.06.2010, act adițional nr. 1400/1.09.2009, act adițional nr. 134/3.01.2011, decizia de încetare a raporturilor de muncă, convenția nr. 1067/9.12.2013 și împuternicire avocațială.

La data de 16.12.2014 pârâta P. TV SA, a depus în contradictoriu cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P. E. în temeiul art. 205 Cod procedură civilă, respectiv art. 209 Cod procedură civilă, întâmpinare și cerere reconvențională prin care solicită respingerea acesteia iar pe cale reconvențională obligarea reclamantei - parate la plata sume de 1000 000 lei, cu titlul de prejudiciu cauzat Societății, respectiv obligarea reclamantei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată pentru următoarele considerente:

Începând cu data de 01.01.2006, reclamanta - pârâtă a avut calitatea de angajat în cadrul Societății, potrivit Contractului Individual de Muncă nr. 267/2006, modificat prin acte adiționale subsecvente (denumit în continuare „Contractul Individual de Muncă", Anexa 1). în concret, reclamanta - pârâtă a ocupat postul de director executiv, având în esență atribuții privind coordonarea activității, potrivit fișei postului (Anexa 2).

Prin Actul Adițional nr. 822/01.06.2010 (Anexa 3), părțile au stabilit includerea unei clauze de neconcurență în Contractul Individual de Muncă, potrivit căreia reclamanta - pârâtă s-a obligat să nu desfășoare activități în același domeniu de activitate cu Societatea, pe o durată de 12 luni de la încetarea raporturilor de muncă, indemnizația lunară de neconcurență fiind de 100% din media veniturilor salariale brute din ultimele 6 luni.

În data de 09.12.2013, părțile au încheiat Convenția nr. 1067/09.12.2013 (denumită în continuare „Convenția”, Anexa 4), prin care au agreat încetarea Contractului Individual de Muncă, începând cu data de 01.01.2014, în temeiul art. 55 (b) din Codul Muncii. Totodată, prin Convenția indicată anterior, părțile au stabilit de comun acord că Societatea va achita reclamantei - pârâte suma de 1.278.716 lei, respectiv că înțeleg să nu dea eficiență clauzei de neconcurență, reclamanta - pârâtă arătând că nu are și nu va mai avea nici-o pretenție materială, bănească sau de orice altă natură, actuală sau viitoare, în legătură cu raporturile de muncă. În acest context, în temeiul art. 55 (b) din Codul Muncii, Societatea a emis Decizia nr. 2/03.01.2014 (Anexa 5), privind încetarea raporturilor de muncă cu reclamanta - pârâtă, prin acordul părților. Precizează că sumele stabilite prin Convenția indicată anterior au fost achitate de către Societate, potrivit extraselor de cont atașate (Anexa 6).

In plus, pârâta precizează că ulterior încetării raporturilor de muncă, reclamanta - pârâtă a înființat societatea Arya Etar SRL (Anexa 7), în cadrul căreia are calitatea de asociat și administrator, care potrivit mențiunilor de la Registrul Comerțului desfășoară aceleași activități ca fostul angajator, de la care pretinde indemnizația de neconcurență (Anexa 8).

In data de 27.02.2014, prin acțiunea care face obiectul prezentului dosar, reclamanta - pârâtă a solicitat instanței următoarele: (i) să constate nulitatea pct. 3 din Convenție, (ii) să oblige Societatea la plata sumei de 1.460.352 lei cu titlu de indemnizație pentru clauza de neconcurență, respectiv (iii) cheltuieli de judecată.

ÎN D.

Prin acțiunea formulată, reclamanta - pârâtă susține, în concret, că acordul părților cu privire la încetarea efectelor clauzei de neconcurență nu și-ar fi produs efectele în mod legal și, ca atare, Societatea ar fi obligată la plata indemnizației de neconcurență.

În realitate, aspectele invocate de către reclamanta - pârâtă sunt nefondate, întrucât în data de 09.12.2013 a intervenit acordul părților cu privire la ineficacitatea clauzei de neconcurență agreată inițial în anul 2010, aspect confirmat de conduita acesteia, care după încetarea contractului individual de muncă a înființat și a administrat o societate cu obiect de activitate identic cu cel al subscrisei, aspecte pe care le va detalia în continuare.

Clarificări prealabile privind natura convenției nr. 1067/09.12.2013 șl efectele acesteia - ineficacitatea clauzei de neconcurență:

In anul 2010, având în vedere atribuțiile reclamantei - pârâte și situația Societății de la acel moment, în considerarea dispozițiilor art. 21 (1) din Codul Muncii1, părțile au inclus în Contractul Individual de Muncă o clauză de fidelitate, respectiv o clauză de neconcurență.

Ulterior, în anul 2013, părțile au agreat încetarea Contractului Individual de Muncă, începând cu data de 01.01.2014.

În acest context, părțile au încheiat Convenția din data de 09.12.2013 (Anexa 4), potrivit căreia au agreat că nu vor da eficiență clauzei de neconcurență stabilită inițial.

Pe de o parte, în situația în care părțile nu ar fi încheiat Convenția indicată anterior, încetarea Contractului Individual de Muncă prin acordul părților ar fi generat următoarele drepturi și obligații pentru reclamanta - pârâtă:

(i) dreptul la o primă aferentă clauzei de fidelitate, potrivit art. 4 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010 - „4.1. Salariatul cu o vechime de minim 5 ani în Societate beneficiază în cazul încetării contractului prin acordul părților de o primă egală cu veniturile realizate în ultimele 12 luni;

(ii) obligația de a nu presta activități concurente Societății pe o perioadă de 12 luni de la încetarea Contractului Individual de Muncă, în schimbul unei indemnizații de neconcurență, potrivit art. 2 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010;

(iii) obligația de a restitui indemnizația aferentă clauzei de neconcurență și de a repara prejudiciul produs Societății prin încălcarea clauzei de neconcurență, potrivit art. 2.4 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010.

Pe de altă parte, prin Convenția din 09.12.2013, părțile au agreat următoarele:

(i) Societatea a fost de acord să achite reclamantei - pârâte „cu titlu de recompensă pentru întreaga activitate desfășurată în cadrul P. TV, suma de 1.278.716 lei, sumă ce va fi plătită până în data de 01.01.2014” (pct. 2 din Convenție), corelativ cu faptul că:

(ii) reclamanta - pârâtă a fost de acord ca, după primirea sumei menționate mai sus, „nu are și nu va mai avea nici-o pretenție materială, bănească sau de orice altă natură, actuală sau viitoare, în legătură cu raporturile de muncă dintre părți începând cu data de 01.01.2014” (pct. 3 din Convenție).

Interpretarea clauzelor Convenției, potrivit dispozițiilor art. 1266 și urm. C.Civ.2, se face prin raportare la ansamblul clauzelor contractuale care guvernează raportul juridic de muncă dintre părți. Din acordul părților exprimat prin Convenția indicată anterior, rezultă în mod neîndoielnic că voința părților a fost ca, de la momentul plății sumelor stabilite prin Convenție, să se stingă toate obligațiile reciproce și interdependente existente la acel moment și rezultate din Contractul Individual de Muncă cu modificările subsecvente, adică din clauza de fidelitate și clauza de neconcurență.

Posibilitatea părților de a stabili de comun acord încetarea efectelor clauzei de neconcurență, astfel cum au stabilit reclamanta - pârâtă și Societatea prin Convenție, este recunoscută de dispozițiile legale incidente în materie. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că: „Fără dubiu, o atare clauză are caracter consensual, astfel încât încheierea, modificarea și încetarea sa trebuie să fie determinate de întâlnirea concordantă a voinței angajatorului și angajatului. [...] Desigur că utilitatea clauzei ține seama de interesele angajatorului și acesta ar trebui să aibă posibilitatea să o activeze sau nu, după cum consideră de cuviință. [...] clauza de neconcurență [...] va înceta fie la data expirării perioadei de aplicare negociate, fie la data intervenirii unui acord între cele două părți cocontractante.” Totodată, în practica judiciară s-a reținut că „în măsura în care această clauză se naște prin acordul celor două părți dintr-un contract individual de muncă printr-un acord între salariat și angajator similar și modificarea sau încetarea efectelor clauzei se poate face prin acordul părților, așadar printr-un alt acord”.

În altă ordine de idei, Convenția indicată anterior a fost încheiată în considerarea interesului părților de la acel moment.

În concret, pe de o parte, interesul Societății de a încheia Convenția a vizat o . aspecte, dintre care, menționează cu titlul de exemplu: (i) situația financiară la finalul anului 2013, potrivit căreia s-a înregistrat o pierdere de 85.551.654 lei (Anexa 9); (ii) cuantumul ridicat al indemnizației aferente unei eventuale clauze de neconcurență, care în acest caz concret ar fi constat în 100% din salariul lunar brut al reclamantei - pârâte, în cuantum de 121.696 lei (adică o sumă totală de 1.460.352 lei), raportat la beneficiile estimate că vor fi generate de aplicarea unei astfel de clauze.

Pe de altă parte, interesul reclamantei - pârâte de a încheia Convenția, cel mai probabil, a fost de a obține imediat o sumă considerabilă de 1.278.716 lei și de a putea presta o activitate concurentă Societății, în cadrul propriei firme, pe care o administrează în prezent.

In plus, la momentul încheierii Convenției, ambele părți au avut în vedere ineficacitatea clauzei de neconcurență, întrucât încalcă dispozițiile art. 21 și următoarele din Codul Muncii raportat la art. 3 din Codul Muncii și, ca atare, este nulă. În concret, solicită să se observe că potrivit art. 2.1 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010, reclamanta - pârâtă s-a obligat să nu presteze nici un fel de activitate în același domeniu de activitate sau domenii similare cu Societatea angajatoare, pe întreg teritoriul României, pe o perioadă de 12 luni de la încetarea Contractului Individual de Muncă. Raportat la activitățile interzise salariatului, respectiv aria geografică indicată ca fiind întreg teritoriul României, clauza de neconcurență stabilită echivala cu interdicție generală a exercitării profesiei salariatului pe o perioadă de 12 luni, sancționată de art. 3 (4) din Codul Muncii cu nulitatea. In același sens, potrivit doctrinei, aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiție cu angajatorul nu poate cuprinde întreg teritoriul țării, întrucât în caz contrar ne-am afla în prezenta unei prohibiții generale a exercitării profesiei sau meseriei salariatului.

Rațiunea pentru care legiuitorul a dat posibilitatea părților implicate într-un raport de muncă de a încheia o clauză de neconcurență este de a proteja angajatorul de eventuale practici concurențiale prejudiciabile pentru el. Așadar, clauza este în esență un mijloc de protecție a angajatorului, iar nu o sursă de venit pentru salariat.

Părțile au posibilitatea de a stabili de comun acord că o astfel de clauză nu va produce efecte, în contextul în care acordul inițial nu mai corespunde interesului părților la momentul încetării raporturilor de muncă.

Cu toate acestea, în pofida acordului exprimat prin Convenția încheiată cu Societatea la finalul anului 2013, prin prezenta acțiune, reclamanta - pârâtă pretinde în mod nejustificat o sumă suplimentară de 1.460.352 lei.

II. EXCEPȚIA TARDIVITĂȚII CERERII PRIVIND CONSTATAREA NULITĂȚII PCT. 3 DIN CONVENȚIE, RAPORTAT LA DISPOZIȚIILE ART. 268 (1) (D) DIN CODUL MUNCII:

Prin cererea formulată, reclamanta - pârâtă solicită instanței să constate nulitatea pct. 3 din Convenție, prin care părțile au stabilit că reclamanta „nu are și nu va mai avea nicio pretenție materială, bănească sau de orice altă natură, actuală sau viitoare, în legătură cu raporturile de muncă ce încetează între părți începând cu data de 01.01.2014 ca efect al perfectării prezentei Convenții”.

Raportat la pretențiile reclamantei, pârâta a solicitat să se aibă în vedere că în conformitate cu dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. (d) din Codul Muncii, „(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: (d) pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.

Art. 268 (1) lit. (d) din Codul Muncii prevede că cererea privind constarea nulității unei clauze din cuprinsul unui contract individual de muncă, poate fi formulată pe toată durata existenței acestuia. Aceasta înseamnă că legalitatea clauzelor contractului poate fi supusă discuției atâta timp, cât acestea sunt în vigoare, producându-și efectele juridice pentru care au fost încheiate. Având în vedere dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. d) Codul muncii, rezultă că, spre deosebire de dreptul comun, în dreptul muncii atât nulitatea relativă cât și nulitatea absolută pot fi constatate numai pe durata existenței contractului individual de muncă.

În cazul de față Contractul Individual de Muncă, astfel cum a fost modificat prin acte adiționale subsecvente, a încetat în data de 01.01.2014, iar în cauză se solicită constatarea nulității pct. 3 din Convenția încheiată în 09.12.2013, convenție care modifică clauzele Contractului Individual de Muncă, susținându-se că ar încălca dispozițiile art. 38 din Codul Muncii.

Întrucât Convenția la care face referire reclamanta - pârâtă vizează raporturile juridice de muncă dintre părți, guvernate de Contractul Individual de Muncă, astfel cum a fost modificat prin acte adiționale subsecvente, sunt incidente dispozițiile art. 268 (1) (d) din Codul Muncii. Ca atare, cererea privind constarea nulității unei astfel de clauze se poate solicita numai pe durata existenței Contractului Individual de Muncă, adică până la data de 01.01.2014.

Cererea prin care se solicită constarea nulității pct. 3 din Convenție, a fost introdusă pe rolul instanței în data de 27.02.2014, cu mult timp după ce Contractul Individual de Muncă cu toate modificările subsecvente a încetat și a produs efecte. În concret, în baza acestei înțelegeri intervenite între părți, Societatea a plătit reclamantei - pârâte suma de 1.278.716 lei, în contextul în care aceasta înțelegea să renunțe la orice pretenții împotriva Societății.

In raport de aceste considerente, pârâta a solicitat să se admită excepția invocată și să se respingă cererea privind nulitatea pct. 3 din Convenție ca fiind tardiv formulată.

III NETEMEINICIA CERERII PRIVIND CONSTATAREA NULITĂȚII PCT. 3 DIN CONVENȚIA NR. 1067/2013 RAPORTAT LA DISPOZIȚIILE ART. 38 DIN CODUL MUNCII:

Reclamanta - pârâtă susține că pct. 3 din Convenție, prin care părțile au stabilit că aceasta „nu are și nu va mai avea nicio pretenție materială, bănească sau de orice altă natură, actuală sau viitoare, în legătură cu raporturile de muncă ce încetează între părți începând cu data de 01.01.2014 ca efect al perfectării prezentei Convenții ar fi nulă de drept, potrivit art. 38 din Codul Muncii.

In realitate, reclamanta - pârâtă face o interpretare eronată a dispozițiilor art. 38 din Codul Muncii, care stabilește că „Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate."

Art. 38 din Codul Muncii nu consacră teoria drepturilor câștigate; cu alte cuvinte, textul nu interzice părților acordul cu privire la un nivel al drepturilor inferior celui stabilit prin negocierea individuală anterioară a acestora, ci interzice stabilirea drepturilor sub nivelul celui recunoscut de lege sau contractul colectiv de muncă incident. Ca atare, legiuitorul nu a urmărit să interzică orice tranzacții, ci doar încheierea actelor juridice prin care salariatul ar renunța la drepturile sale imperativ prevăzute de lege. Prin urmare, așa cum demonstrează și practica judiciară, încheierea unei tranzacții sau convenții în dreptul muncii este pe deplin legală.

Interdicțiile stipulate de art. 38 din Codul Muncii vizează strict drepturile stabilite prin acte normative, indiferent de tipul lor. Prin urmare, este posibilă modificarea drepturilor instituite prin contractul individual de muncă dacă prin aceasta nu se aduce atingere nivelului drepturilor stabilite prin lege.

Doctrina arată că salariatul poate chiar să renunțe la drepturile sale, dacă o astfel de renunțare îi aduce un avantaj, cum ar fi situația în care renunțarea la preaviz, în cazul concedierii sale, îi permite să dobândească un nou loc de muncă. În cazul concret al reclamantei - pârâte, interesul acesteia a fost să obțină acordul Societății privind încetarea Contractului Individual de Muncă, o sumă de bani considerabilă care a fost plătită până la data încetării raporturilor de muncă și posibilitatea de a presta activitate în cadrul propriei societăți.

Ca atare, nu se poate reține că reclamanta - pârâtă ar fi făcut vreo renunțare la drepturile sale stabilite prin lege.

In altă ordine de idei, în lipsa Convenției, potrivit dispozițiilor Contractului Individual de Muncă, cu modificările subsecvente, reclamanta - pârâtă ar fi putut beneficia de prima aferentă clauzei de fidelitate, respectiv ar fi avut obligația de a nu presta activități concurente Societății pe o perioadă de 12 luni, în schimbul unei indemnizații lunare, corelativ cu obligația de a restitui aceste indemnizații și de a repara prejudiciul produs Societății în cazul încălcării clauzei de neconcurentă.

Ca atare, nu poate susține nici că reclamanta - pârâtă ar fi făcut vreo renunțare la drepturile stabilite prin Contractul Individual de Muncă, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale subsecvente, întrucât în baza Convenției încheiate cu Societatea a obținut beneficii suplimentare celor negociate inițial.

Astfel, deși se susține că suma agreată cu Societatea prin Convenție ar fi fost acordată strict pentru clauza de fidelitate stabilită prin art. 4 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010, în realitate suma plătită reclamantei - pârâte la încetarea raporturilor de muncă depășește în mod substanțial suma care ar fi fost datorată cu acest titlu.

În concret, în baza Convenției, Societatea a plătit reclamantei - pârâte suma de 1.278.716 lei, iar prima de fidelitate la care face referire ar fi fost în cuantum de 1.135.901 lei, corespunzător veniturilor realizate în cele 12 luni anterioare încetării Contractului Individual de Muncă (adică 12 luni x venitul net aferent venitului lunar brut de 121.696 lei). Concomitent, a obținut posibilitatea de a-și desfășura activitatea în domeniul de activitate al Societății, imediat după încetarea Contractului Individual de Muncă.

Astfel, susținerile reclamantei - pârâte în sensul că ar fi fost constrânsă să își exprime acordul cu privire la pct. 3 din Convenție sunt nerealiste, întrucât singura presiune din partea angajatorului ar fi putut fi determinată de încetarea contractului individual de muncă, încetare pe care însăși reclamanta - pârâtă a solicitat-o prin cererea scrisă adresată Societății la data de 09.12.2013.

În altă ordine de idei, reglementările referitoare la clauza de neconcurență constituie o excepție de la dispozițiile imperative ale art. 38 din Codul Muncii, în sensul că salariatului i se permite legal să accepte anumite restrângeri ale libertății muncii sale - după încetarea contractului de muncă - în schimbul obținerii unui avantaj de natură materială, constând în indemnizația de neconcurență lunară pe care angajatorul se obligă să i-o plătească. Astfel, dacă instituirea unei clauze de neconcurență în contractul individual de muncă este permisă de art. 38 din Codul Muncii, deși aduce atingere dreptului la muncă al salariatului, cu atât mai mult acordul părților privind ineficacitatea acestei clauze nu ar putea conduce la ideea că ar fi interzis de aceleași dispoziții.

Netemeinicia cererii privind obligarea societății la plata sumei de 1.460.352 lei cu titlu de indemnizație pentru clauza de neconcurență, raportat la dispozițiile convenției:

Astfel cum a arătat anterior (Cap. I. „Clarificări prealabile privind natura Convenției nr. 1067/09.12.2013 și efectele acesteia - ineficacitatea clauzei de neconcurență”), prin Convenție, părțile au stabilit de comun acord că nu vor da eficiență clauzei de neconcurență agreată inițial prin Contractul Individual de Muncă.

Raportat la voința părților astfel cum rezultă din Convenția încheiată, pretențiile reclamantei - pârâte privind obligarea Societății la plata indemnizației de neconcurență sunt nefondate.

V. NETEMEINICIA,CERERII PRIVIND OBLIGAREA SOCIETĂȚII LA PLATA SUMEI DE 1.460.352 LEI RAPORTAT LA NERESPECTAREA OBLIGAȚIILOR ASUMATE DE CĂTRE RECLAMANTA - PÂRÂTĂ PRIN CLAUZA DE NECONCURENȚĂ:

In subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că ulterior încetării Contractului Individual de Muncă, clauza de neconcurență produce efecte, solicită să se aibă în vedere că reclamanta - pârâtă nu a respectat obligațiile asumate inițial în anul 2010 prin art. 2 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010, cu toate că pretinde obligarea Societății la plata unei indemnizații.

În concret, potrivit art. 2.2 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010, părțile au stabilit următoarele:

„2.2. activitățile interzise Salariatului, pe toată durata contractului individual de muncă și după încetarea contractului individual de muncă sunt:

-activități specifice funcției Salariatului, prevăzute din fișa postului, desfășurate în același domeniu de activitate cu cel al Societății;

-înființarea sau participarea direct sau indirect, la societăți comerciale ce au un obiect de activitate identic sau similar cu domeniul de activitate al Societății, fără acordul prealabil al Societății;

-contactarea și determinarea unor salariați ai Societății să participe la activități care se află în concurență cu cea prestată de către Societate;

- Contactarea și determinarea furnizorilor, beneficiarilor sau clienților Societății să participe la activități care se află în concurență cu activitatea Societății."

Cu titlu exemplificativ, precizează că reclamanta - pârâtă a înființat societatea comercială Arya Etar SRL (Anexa 7) al cărui obiect de activitate este identic în proporție de 81% cu cel al fostei Societăți angajatoare (Anexa 8). Potrivit informațiilor de la Registrul Comerțului, în prezent, reclamanta - pârâtă are calitatea de asociat în cadrul acestei societăți (Anexa 7).

Un alt exemplu este dat de faptul că reclamanta - pârâtă are calitatea de administrator al societății Arya Etar SRL (Anexa 7). Calitatea de administrator în cadrul societății Arya Etar SRL presupune activități similare cu cele prestate de reclamanta - pârâtă în cadrul fostei Societăți angajatoare. În acest sens, precizează că pe parcursul derulării raporturilor de muncă, aceasta a avut, în esență, atribuții privind coordonarea activității, cum ar fi elaborarea bugetului, urmărirea și respectarea bugetului, asigurarea respectării procedurilor operaționale, coordonarea și controlul departamentelor operaționale, gestionarea proiectelor/departamentelor, gestionarea relațiilor cu clienții, furnizorii etc., potrivit Contractului Individual de Muncă și fișei postului ocupat de reclamanta - pârâtă (Anexa 1, Anexa 2).

VI TEMEINICIA PRETENȚIILOR SOCIETĂȚII PRIVIND OBLIGAREA RECLAMANTEI - PÂRÂTE LA PLATA SUMEI DE 1.000.000 LEI, CU TITLUL DE PREJUDICIU CAUZAT SOCIETĂȚII, POTRIVIT ART. 24 DIN CODUL MUNCII:

În contextul ipotezei analizate la Cap. V, respectiv dacă instanța va aprecia că ulterior încetării Contractului Individual de Muncă clauza de neconcurență produce efecte, precum și având în vedere încălcarea de către reclamanta - pârâtă a obligațiilor asumate prin această clauză, Societatea are dreptul de a obține repararea prejudiciului produs.

În conformitate cu dispozițiile art. 24 din Codul Muncii, „în cazul nerespectării, cu vinovăție, a clauzei de neconcurență salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizației și, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului.”

Raportat la dispozițiile legale menționate anterior, precum și având în vedere conduita reclamantei - pârâte de a încălca obligațiile asumate prin clauza de neconcurență, aspecte pe care le-a detaliat la Cap. V (Netemeinicia cererii privind obligarea Societății la plata sumei de 1.460.352 lei raportat la nerespectarea obligațiilor asumate de către reclamanta - pârâtă prin clauza de neconcurență), se impune obligarea reclamantei - pârâte la repararea prejudiciului creat Societății.

Societatea este parte din Grupul Central European Media Enterprises, care prestează operațiuni de difuzare, divertisment și media alternativă în Europa Centrală și de Est, respectiv în România, Cehia, Croația, Slovenia, Slovacia și Bulgaria.

Potrivit estimărilor efectuate, având în vedere că reclamanta - pârâtă a desfășurat activități în același domeniu cu Societatea, prejudiciul generat de conduita acesteia se ridică la suma de 1.000.000 lei. Precizează că își rezervă dreptul de a majora cuantumul sumei menționate anterior, în funcție de circumstanțele cauzei.

In considerarea argumentelor expuse în cele ce preced, solicită să se respingă cererea formulată, respectiv să se dispună obligarea reclamantei la repararea prejudiciului creat Societății și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

ÎN PROBAȚIUNE

Solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei - pârâte, martori, mijloace materiale de probă, expertiza, precum și a oricăror alte probe care vor fi necesare în vederea soluționării cauzei.

Pârâta a depus următoarele înscrisuri: Anexa 1 - Contractul Individual de Muncă nr. 267/2006, respectiv acte adiționale încheiate subsecvent între Societate și reclamanta - pârâtă; Anexa 2 - Fișa postului privind atribuțiile reclamantei - pârâte în cadrul Societății; anexa 3 -Actul Adițional nr. 822/01.06.2010; Anexa 4 - Convenția nr. 1067/09.12.2013; Anexa 5 - Decizia nr. 2/03.01.2014; Anexa 6 - Extrase de cont privind plățile efectuate de Societate către reclamanta - pârâtă; Anexa 7 - Extras de la Registrul Comerțului privind societatea Arya Etar SRL, societate înființată de reclamanta - pârâtă, aflată în administrarea acesteia; Anexa 8 - Extras de la Registrul Comerțului privind Societatea; Anexa 9 - Extras privind bilanțul Societății, din care rezultă că la finalul anului 2013 a fost înregistrată o pierdere de 85.551.654 lei.

La data de 5 ianuarie 2015 reclamanta P. E., a depus în contradictoriu cu pârâta P. TV SA, răspuns la întâmpinare și întâmpinare la cererea reconvențională, solicitând să se dispună înlăturarea susținerilor și apărărilor expuse de către pârâta-reclamantă, admiterea acțiunii astfel cum a fost promovată și respingerea cererii reconvenționale, în considerarea următoarelor motive: I.

RĂSPUNS LA ÎNTÂMPINARE 1. Cu privire la excepția tardivității acțiunii Este adevărat și, în același timp, logic că acțiunea în nulitatea contractului individual de muncă ori a unora dintre clauzele sale poate fi promovată doar pe durata existenței acestuia.

Prevederea art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii are sens, având în vedere specificul nulității în dreptul muncii. Cu alte cuvinte, imposibilitatea restituirii prestațiilor reciproce, ca efect al nulității, ar face ca o asemenea acțiune, introdusă după încetarea contractului, să fie lipsită de interes.

In speță, reclamanta arată că a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, termenul în care poate fi formulată cererea fiind de 3 ani, conform art. 268 alin. (1) lit. c) din cod, de asemenea, a solicitat, prin aceeași acțiune, constatarea nulității unei clauze din Convenția nr. 1067/9.12.2013, și nu a contractului individual de muncă ori a vreuneia dintre clauzele acestuia.

Convenția dedusă judecății nu face parte din contractul de muncă.

În consecință, solicită ca, observând petitele acțiunii și natura juridică reală a convenției, să dispuneți respingerea excepției, ca fiind neîntemeiată.

2. Pe fond

Pârâta pretinde, în mod nejustificat, că, prin convenția dedusă judecății, părțile au convenit asupra înlăturării clauzei de neconcurență, prevăzută la punctul 2 din Actul adițional nr. 822/1.06.2010 la contractul individual de muncă.

În textul convenției, însă, nu se face nici o mențiune privind renunțarea bilaterală la această clauză. După cum, nu se precizează expres că pârâta, la rândul ei, ar renunța la orice pretenție patrimonială sau nepatrimonială față de reclamantă.

Mai mult, la data semnării convenției, nu era în cunoștință de cauză cu privire la toate drepturile sale contractuale. Abia la data de 29.01.2014 la insistențele reclamantei, directorul Resurse umane, D. N., i-a înmânat copia contractului meu de muncă și a actelor adiționale la acesta.

In acel moment, a aflat despre interdicția de a desfășura activități concurențiale și despre dreptul corelativ la o indemnizație lunară egală cu 100% din media veniturilor salariale brute din ultimele 6 luni, pe care pârâta avea obligația să i-o achite la încetarea contractului individual de muncă.

In concluzie, nu a existat o convenție expresă a părților privind ineficacitatea clauzei de neconcurență și nici o renunțare expresă a pârâtei la pretențiile pe care le-ar fi putut avea față de aceasta.

Iar, dacă pârâta ar fi voit să renunțe unilateral la clauza de neconcurență, ar fi avut obligația de a-i notifica această intenție cu 12 luni înainte de aplicarea deciziei sale unilaterale, potrivit pct. 2.5 din Actul adițional nr. 822/1.06.2010 la contractul individual de muncă.

Clauzele contractului de muncă sunt protejate de lege și, mai mult, art. 21 din Codul muncii consacră dreptul angajatului la o indemnizație de neconcurență, astfel încât, dacă se consideră că a renunțat la acest drept (repetă, în necunoștință de cauză, întrucât contractul și actele adiționale i-au fost comunicate abia la data de 29 ianuarie, ulterior încetării contractului individual de muncă), devin aplicabile dispozițiile art. 38 din codul muncii, potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.

Orice tranzacție - spune legiuitorul - prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

In ceea ce o privește, reclamanta învederează că și-a respectat obligația de a nu desfășura activități concurențiale. De altfel, în tot cursul anului 2014, deci timp de 12 luni de la încetarea contractului de muncă (perioada în care clauza a fost activă), nu a prestat nici-un fel de activitate nici în baza unui contract de muncă, nici în alt mod.

Ceea ce i-a acordat societatea pârâtă, în schimbul încetării contractului de muncă prin acordul părților, profitând că nu era în posesia contractului și a actelor adiționale, a fost contravaloarea clauzei de fidelitate, potrivit pct. 4.1. din Actul adițional nr. 822/1.06.2010, adică o primă egală cu veniturile realizate în ultimele 12 luni, pe care a denumit-o „recompensă pentru întreaga activitate”, precum și salariul aferent lunii decembrie 2013.

Față de cele ce preced, reclamanta a solicitat să se dispună înlăturarea apărărilor pârâtei și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

II. ÎNTÎMPINARE LA CEREREA RECONVENȚIONALĂ

Pârâta-reclamantă solicită, pe cale reconvențională, ca, în situația în care instanța va recunoaște eficacitatea clauzei de neconcurență din contractul individual de muncă, să dispună obligarea sa la repararea unui pretins prejudiciu, în cuantum de 1.000.000 lei, provocat de mine prin încălcarea clauzei.

Reclamanta a înființat societatea Arya Etar SRL, la mijlocul anului 2014, pentru ca aceasta să poată începe să funcționeze după expirarea perioadei de 12 luni în care era activă interdicția de a presta acțiuni concurențiale.

Și a creditat societatea, din contul său personal, cu suma de 20.000 lei.

Societatea nu a desfășurat nici un fel de activități, nici concurențiale, nici de alt tip.

Pârâta-reclamantă nu a făcut dovada pretinsului prejudiciu. Și, de altfel, nici nu o putea face, având în vedere că nu a întreprins acțiuni de natura celor care intră în conținutul restricției asumate la pct. 2 din Actul adițional nr. 822/1.06.2010 (activități în același domeniu sau în domenii similare).

De altfel, domeniul principal de activitate al societății Arya Etar SRL îl constituie „servicii de reprezentare media” (Cod CAEN 7312), în timp ce domeniul principal de activitate al pârâtei-reclamante îl reprezintă „activități de difuzare a programelor de televiziune” (Cod CAEN 6020).

Mergând cu analiza mai departe, domeniul „servicii de reprezentare media” este definit ca vânzarea sau revânzarea timpului și spațiului pentru diverse mijloace media care solicită publicitate și exclude vânzarea timpului sau spațiului de publicitate direct de către proprietarii timpului sau spațiului (editor), ceea ce înseamnă că pârâta-reclamantă, în calitate de difuzor al programelor de televiziune nu ar fi putut să ofere servicii de reprezentare media.

Oricum, relevantă în cauză este împrejurarea că nu a desfășurat, nici în calitate de persoană fizică, nici prin societatea incriminată, nici un fel de activități, fie ele concurențiale sau nu.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 21-24 din Codul muncii.

Față de cererea reconvențională, solicit proba cu înscrisuri, expertiză contabilă având drept unic obiectiv să stabilească dacă societatea Arya Etar SRL a desfășurat activități economice în perioada cuprinsă între momentul înființării și 31 decembrie 2014, precum și orice alte dovezi se vor dovedi utile și necesare.

Reclamanta a depus următoarele înscrisuri: extras de cont Arya Etar; adresă privind contabilitatea societății Arya Etar; balanța de verificare la luna noiembrie 2014 a aceleiași societăți; mesaj adresat directorului Resurse umane al P. TV privind comunicarea contractului de muncă și a actelor adiționale.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:

Începând cu data de 01.01.2006, reclamanta - pârâtă a avut calitatea de angajat în cadrul Societății, potrivit Contractului Individual de Muncă nr. 267/2006, modificat prin acte adiționale subsecvente (aflat la fila 7-8 din dosar), în baza căruia reclamanta - pârâtă a ocupat postul de Director executiv (potrivit actului adițional nr._ din 01.09.2009, încheiat la Contractul individual de muncă nr. 267/18.01.2006, având în esență atribuții privind coordonarea activității, potrivit fișei postului (fila 17 dosar).

Prin Actul Adițional nr. 822/01.06.2010 (fila 14-16 dosar), părțile au stabilit includerea unei clauze de neconcurență în Contractul Individual de Muncă, potrivit căreia reclamanta - pârâtă s-a obligat să nu desfășoare activități în același domeniu de activitate cu Societatea, pe o durată de 12 luni de la încetarea raporturilor de muncă, indemnizația lunară de neconcurență fiind de 100% din media veniturilor salariale brute din ultimele 6 luni, potrivit pct. 2.4 din actul adițional.

În data de 09.12.2013, părțile au încheiat Convenția nr. 1067/09.12.2013 (aflată la filele 20-21 din dosar), prin care au agreat încetarea Contractului Individual de Muncă, începând cu data de 01.01.2014, în temeiul art. 55 (b) din Codul Muncii. Totodată, prin pct. 2 din Convenția indicată anterior, părțile au stabilit de comun acord că salariata va primi și angajatorul va achita reclamantei - pârâte suma de 1.278.716 lei net, cu titlu de recompensă pentru întreaga activitate desfășurată în cadrul P. TV, sumă ce urma a fi plătită până la datat de 01.01.2014.

Punctul 3 al acestei convenții are următorul conținut: „Dna. P. E. declară, recunoaște și garantează că, după primirea sumei prevăzute la pct. 2 din prezenta Convenție, nu are și nu va mai avea nicio o pretenție materială, bănească sau de orice altă natură, actuală sau viitoare în legătură cu raporturile de muncă ce încetează între părți începând cu data de 01.01.2014 ca efect al perfectării prezentei Convenții.”

Prin acțiunea care face obiectul prezentului dosar, reclamanta - pârâtă a solicitat instanței următoarele: (1) să constate nulitatea pct. 3 din Convenție, (2) să oblige Societatea la plata sumei de 1.460.352 lei cu titlu de indemnizație pentru clauza de neconcurență, respectiv (3) cheltuieli de judecată.

Pârâta reclamantă a invocat în legătură cu petitul nr. 1 al cererii de chemare în judecată excepția tardivității cererii privind constatarea nulității punctului 3 al Convenției nr. 1067/09.12.2013, încheiată între reclamanta P. E. și pârâta Societatea P. TV SA, raportat la dispozițiile art. 268 alin. 1 litera d) din Codul muncii.

Tribunalul a calificat excepția tardivității capătului de cerere privind constatarea nulității punctului 3 al Convenției nr. 1067/09.12.2013, încheiată între reclamanta P. E. și pârâta Societatea P. TV SA, raportat la dispozițiile art. 268 alin. 1 litera d) din Codul muncii, ca reprezentând excepția de prescripție a dreptului material la acțiune, față de prevederile art. 268 alineatul 1 litera d din Codul muncii, punând în discuție termenul de se sesizare al instanței cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect valabilitatea contractului individual de muncă și a unor clauze contractuale, astfel încât, textul introduce un termen de prescripție a dreptului la acțiune iar nu de decădere.

Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune a capătului de cerere privind constatarea nulității punctului 3 al Convenției nr. 1067/09.12.2013, încheiată între reclamanta P. E. și pârâta Societatea P. TV SA încheiată între reclamanta P. E. și pârâta Societatea P. TV SA, Tribunalul reține următoarele:

Două aspecte urmează a fi analizate prioritar de Tribunal în vederea verificării introducerii în termen a cererii:

Un prim aspect vizează termenul aplicabil, iar un alt aspect ce va fi analizat și stabilit vizează natura acestuia.

Sub aspectul termenului aplicabil, în sensul intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, sub sancțiunea pierderii posibilității de a solicita și a obține anularea actului atacat, Tribunalul constată că în cauză ne aflăm în prezența unei convenții al părților prin care, prin punctul 1) se aduc modificări, prin acordul părților cu privire la clauzele contractuale, respective cu privire la elementul contractului reprezentat de “durata contractului”, acesta suferind modificări și urmând a înceta la o data stabilită de părți, respectiv la data de 01.01.2014. Totodată, prin același act, la punctul 2, părțile au mai negociat ca angajatorul să acorde salariatei o recompensă pentru întreaga activitate desfășurată în cadrul angajatorului, în sumă de 1,278,716 lei net, ce urmează a fi plătită până la data de 01.01.2014.

Or, potrivit prevederilor art. 17 alin. 4 din codul muncii prin raportare la art. 17 alin. 3 litera h) din codul muncii, unul din elementele care trebuie să se regăsească în conținutul contractului individual de muncă îl reprezintă durata acestuia, iar potrivit art. 17 alin. 5 din codul muncii se prevede că orice modificare a elementelor esențiale ale contractului individual de muncă în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adițional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariției modificării, cu excepția situațiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege.

Totodată, potrivit prevederilor art. 41 din codul muncii, situate în Capitolul III, Modificarea contractului individual de muncă:

Art. 41. - (1)Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților.

(2) (…)

(3) Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente:

a) durata contractului;

În acest context, sub aspectul naturii juridice a actului încheiat de părți la data de 09.12.2013, atâta vreme cât acesta a intervenit pe perioada de executare a contractului individual de muncă și produce modificări în executarea contractului individual de muncă sub aspectul duratei acestuia cât și în privința modalității de executare a clauzei de fidelitate introdusă prin actul adițional nr. 822/01.06.2010, acesta are natura juridică a unui act adițional la contractul individual de muncă, întrucât, fiind o convenție care a fost încheiată pe durata de valabilitate a contractului individual de muncă a salariatului, în legătură cu clauzele acestuia pe care le modifică în sensul arătat și prin care părțile stabilesc modalitatea și termenii de executare a unor clauze contractuale, nu poate primi o natură juridică diferită de a contractului individual de muncă pe care îl modifică, nefiind o tranzacție încheiată ulterior încetării contractului individual de muncă dintre părți și doar în legătură cu acesta.

Față de cele mai sus reținute, întrucât o astfel de convenție are natura juridică a unui act adițional la contractul individual de muncă al salariatei, Tribunalul a calificat excepția invocată de pârâtă privind constatarea nulității punctului 3 al Convenției nr. 1067/09.12.2013, încheiată între reclamanta P. E. și pârâta Societatea P. TV SA, ca reprezentând excepția de prescripției dreptului material la acțiune, față de prevederile art. 268 alineatul 1 litera d din Codul muncii, și prevederile art. 211 litera b) din Legea nr. 62/2011, iar nu excepția tardivității, având în vedere următoarele argumente:

Tribunalul constată că în cauză se aplică termenul prevăzut de art. 268 alineatul 1 litera d) din Codul muncii, și prevederile art. 211 litera b) din Legea nr. 62/2011, în conformitate cu care:

Art. 268. - (1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:

d) pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;

respectiv:

Art. 211. - Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează:

a) măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă;

b) constatarea nulității unui contract individual de muncă poate fi cerută de părți pe întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică;

Sub aspectul naturii juridice a termenului aplicabil, Tribunalul reține ca termenul prevăzut de textele de lege amintite, este un termen de prescripție si nu unul de decădere, aspect recunoscut de doctrina si jurisprudența.

De altfel, art. 268 din codul muncii, care reglementează termenele de sesizare a instanței în cazul unui conflict de muncă, are în vedere nu numai ipoteza acțiunii în constatarea nulității unui contract individual de muncă ci și a contestării unor decizii ale angajatorului cât și situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, ipoteza acțiunii în răspundere patrimonială a salariatului, etc. caz în care termenele aplicabile sunt neîndoielnic termene de prescripție extinctivă (acțiunea în nulitate, în răspundere patrimonială, în repararea unei daune, în realizarea unei creanțe, etc. fiind toate supuse ca mod de stingere din punct de vedere al dreptului la acțiune prescripției extinctive) neputându-se interpreta că în cuprinsul aceluiași articol, legiuitorul a instituit atât termene de prescripție extinctivă cât și termene de decădere, caz în care ar fi procedat eventual la reglementarea separată a acestor termene sau ar fi precizat neîndoielnic că textul reglementează două categorii de termene.

In concluzie, Tribunalul constată că în cauză, suntem în prezența unui termen de prescripție a dreptului material la acțiune.

Prin urmare, cu privire la modul de calcul, cauzele de întrerupere, suspendare și de repunere în termen sunt aplicabile prevederile codului muncii și ale Legii dialogului social cu privire la durata termenului special cât și ale codului civil, privind prescripția extinctivă.

Având în vedere aceste considerații, cu privire la această excepție, Tribunalul constată că aceasta este neîntemeiată în privința clauzei de la punctul 3 a convenției, urmând a fi respinsă pentru următoarele argumente.

Din prevederile legale mai sus enunțate se poate concluziona că, în ipoteza în care contractul individual de muncă dintre părți sau una din clauzele acestuia sau după caz un act adițional la acesta este/sunt afectat de nulitate întrucât, a fost încheiat/încheiată sau modificat/modificată cu nerespectarea oricărei dispoziții legale necesare pentru existența sa valabilă, constatarea nulității poate interveni prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească definitivă, însă, aceasta poate fi constatată și pronunțată numai pe durata existenței contractului, respectiv, pe întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică întrucât, textele art. 268 alin. 1 litera d din codul muncii și art. 211 litera b) din Legea nr. 62/2011 sunt explicite în acest sens.

Or, în cazul de față, deși pentru punctul 1 și punctul 2 ale convenției care și-au produs efectele până la data încetării contractului individual de muncă dintre părți, nu se mai poate solicita pronunțarea nulității unui actului adițional la contractul individual de muncă al salariatei, acesta, având același regim juridic ca și contractul pentru modificarea căruia a fost încheiat, întrucât, prin actele adiționale contractul de muncă suferă modificări ale elementelor sale sau ale clauzelor contractuale, ceea ce presupune că vechile clauze devin caduce și sunt înlocuite de clauzele modificatoare și încetând să producă efecte la data la care contractul individual de muncă a încetat din orice cauză, în cazul punctului 3, Tribunalul constată că, ne aflăm în ipoteza în care, clauza introdusă prin actul adițional a fost negociată pentru a se aplica și pentru o perioadă ulterioară încetării contractului individual de muncă fiind negociată a clauză care, prin natura ei, se aplică ulterior încetării contractului individual de muncă, respectiv, salariata se obligă ca, după încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 01.01.2014 să nu va mai aibă nicio o pretenție materială, bănească sau de orice altă natură, actuală sau viitoare în legătură cu raporturile de muncă ce încetează între părți începând cu data de 01.01.2014 ca efect al perfectării Convenției în cauză.

Rezultă așadar că prin punctul 3 al Convenției nr. 1067/09.12.2013, părțile au negociat o clauză care urmează să producă efecte după data de 01.01.2014, caz în care devin incidente prevederile art. 211 litera b) din codul muncii în conformitate cu care: „Art. 211. - Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: b) constatarea nulității unui contract individual de muncă poate fi cerută de părți pe întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică;

Acest text de lege stabilește, fără a face vreo deosebire între nulitatea absolută și cea relativă, că pentru clauzele care produc efecte și după încetarea contractului individual de muncă, acestea pot fi invocate pe întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică.

Față de cele mai sus reținute, va respinge excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune având ca obiect constatarea nulității punctului 3 al Convenției nr. 1067/09.12.2013, încheiată între reclamanta P. E., și pârâta Societatea P. TV SRL, ca neîntemeiată.

2. Cu privire la cererea având ca obiect constatarea nulității punctului 3 al Convenției nr. 1067/09.12.2013, încheiată între reclamanta P. E. și pârâta Societatea P. TV SRL, Tribunalul reține următoarele::

Așa cum arătam punctul 3 al acestei convenții are următorul conținut: „Dna. P. E. declară, recunoaște și garantează că, după primirea sumei prevăzute la pct. 2 din prezenta Convenție, nu are și nu va mai avea nicio o pretenție materială, bănească sau de orice altă natură, actuală sau viitoare în legătură cu raporturile de muncă ce încetează între părți începând cu data de 01.01.2014 ca efect al perfectării prezentei Convenții.”

Or, reclamanta susține că această clauză este nulă de drept, potrivit art. 38 din Codul muncii care dispune că „Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice Tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.”

Tribunalul reține că, prin această clauză, salariata nu renunță în principiu la un drept anume negociat contractual sau la aplicarea unor clauze contractuale negociate având caracter dispozitiv (cum ar fi renunțarea la o facilitate acordată de angajator și care nu reprezintă un drept cu o reglementare legală – un abonament, o asigurare facultativă, o primă negociată contractual, etc.) ci, față de caracterul de maximă generalitate al textului, prin această clauză reclamanta renunță de plano și sine die la revendicarea oricăror drepturi actuale sau viitoare în legătură cu executarea contractului său individual de muncă.

În acest caz, o convenție prin care salariatul renunță apriori și necondiționat la orice drepturi ce s-ar naște în viitor din existența și executarea contractului individual de muncă reprezintă „o tranzacție prin care salariatul renunță la drepturile sale recunoscute de lege” dintre cele la care se referă art. 38 din codul muncii, clauza în discuție fiind o clauză prin care se încalcă dreptul salariatului la a sesiza instanța de judecată în legătură cu drepturile sale viitoare ce s-ar putea naște din calitatea sa de salariat (respectiv salariatul ar putea solicita eliberarea unor acte din care să rezulte activitatea depusă sau stagiul de cotizare, ar putea constata lipsa unor mențiuni în cuprinsul carnetului de muncă sau existența unor înscrieri eronate despre care nu are cunoștință la data tranzacționării, ar putea solicita compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, etc.) astfel încâtîn condițiile în care salariații nu pot renunța cu ocazia negocierilor (colective sau individuale) la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege iar orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate potrivit art. 38 din codul muncii în condițiile în care numaiconvențiile legal asumate au putere de lege în raporturile contractuale de muncă, Tribunalul urmează să constate că înțelegerea prin care salariatul renunțăla dreptul de a se adresa instanței pentru obținerea unor drepturi ce s-ar putea naște în viitor și despre care nu are cunoștință la momentul tranzacționării îl vatămă pe salariat, fiind o convenție care are drept consecință îngrădirea accesului la justiție al salariatei, drept prevăzut și garantat de lege, o asemenea „tranzacție” fiind prohibită de lege sub sancțiunea nulității sale și a lipsirii de orice efecte juridice.

Este real că, așa cum susține și pârâta, art. 38 din Codul Muncii nu consacră teoria drepturilor câștigate și nu interzice părților acordul cu privire la un nivel al drepturilor inferior celui stabilit prin negocierea individuală anterioară a acestora, ci interzice stabilirea drepturilor sub nivelul celui recunoscut de lege sau contractul colectiv de muncă incident, fiind posibilă modificarea drepturilor instituite prin contractul individual de muncă dacă prin aceasta nu se aduce atingere nivelului drepturilor stabilite prin lege.

Totuși, deși legiuitorul nu a urmărit să interzică orice tranzacții, ci doar încheierea actelor juridice prin care salariatul ar renunța la drepturile sale imperativ prevăzute de lege, renunțarea la revendicarea de către salariat a oricărei pretenții materiale, bănești sau de orice altă natură după încetarea contractului individual de muncă, echivalează cu renunțarea la drepturile imperativ prevăzute de lege, câtă vreme o astfel de formulare tinde să acopere o renunțare exhaustivă la toate drepturile, fie ele prevăzute legal sau negociate contractual, ceea ce nu poate fi primit.

Rezultă așadar că salariatul nu poate garanta prin convenția încheiată că nu va mai avea nicio o pretenție materială, bănească sau de orice altă natură, actuală sau viitoare în legătură cu raporturile de muncă ce încetează între părțiîncepând cu data de 01.01.2014ca efect al perfectării acestei Convenții,întrucât, o astfel de convenție echivalează cu renunțarea de către salariat la dreptul de a se adresa instanței pentru obținerea unor drepturi ce s-ar putea naște în viitor în legătură cu calitatea sa de salariat, acest drept fiind prevăzut și garantat de lege, iar înțelegerea supusă controlului de legalitate al instanței reprezintă o asemenea „tranzacție” fiind prohibită de lege sub sancțiunea nulității sale și a lipsirii de orice efecte juridice fiind o convenție care are drept consecință îngrădirea accesului la justiție al salariatei și prin care aceasta renunță la drepturile sale recunoscute de lege.

Față de cele mai sus reținute, Tribunalul va admite cererea de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulității punctului 3 al Convenției nr. 1067/09.12.2013, încheiată între reclamanta P. E. și pârâta Societatea P. TV SRL.

3. Cu privire la cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 1.460.352 lei, cu titlu de indemnizație pentru clauza de neconcurență, Tribunalul o va respinge ca neîntemeiată, față de următoarele argumente de drept și de fapt.

Daca nulitatea unor clauze ale contractului de muncă a determinat producerea unor prejudicii în patrimoniul salariatului, acesta are dreptul la despăgubiri din partea angajatorului, în baza normelor si principiilor răspunderii civile contractuale, potrivit art. 253 din codul muncii, desigur, dacă și celelalte elemente ale răspunderii patrimoniale, referitoare la prejudiciu, fapta ilicită și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu sunt îndeplinite. Termenul de introducere al acțiunii in repararea prejudiciului este de 3 ani de la data nașterii dreptului care face obiectul cererii deduse judecății, chiar dacă, între timp, contractul individual de munca a încetat.

C. legal.

Potrivit art. 21 din codul muncii ”(1) La încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părțile pot negocia și cuprinde în contract o clauză de neconcurență prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terț, o activitate care se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizații de neconcurență lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurență.

(2) Clauza de neconcurență își produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activitățile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizației de neconcurență lunare, perioada pentru care își produce efectele clauza de neconcurență, terții în favoarea cărora se interzice prestarea activității, precum și aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiție cu angajatorul.

(3) Indemnizația de neconcurență lunară datorată salariatului nu este de natură salarială, se negociază și este de cel puțin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului.”

(4) Indemnizația de neconcurență reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, este deductibilă la calculul profitului impozabil și se impozitează la persoana fizică beneficiară, potrivit legii.

Noua reglementare a clauzei de neconcurență intrată în vigoare la data de 5 iulie 2005, vizează doar perioada ulterioară încetării contractului de muncă (având în vedere că pe parcursul derulării contractului individual de muncă salariatului îi revine sarcina de a nu face concurență angajatorului, în temeiul obligației de fidelitate, stipulată de art.32 alin.2 lit.d din Codul Muncii).

Prevederile contractuale aplicabile.

Potrivit art. 2.1 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010, reclamanta - pârâtă s-a obligat să nu desfășoare alte activități în același domeniu de activitate sau domenii similare, în mod direct sau indirect (prin persoane interpuse), pe întreg teritoriul României, pe o perioadă de 12 luni de la încetarea Contractului Individual de Muncă indiferent de motivul încetării.

Potrivit pct. 2.2 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010, părțile au stabilit următoarele:

„2.2. activitățile interzise Salariatului, pe toată durata contractului individual de muncă și după încetarea contractului individual de muncă sunt:

-activități specifice funcției Salariatului, prevăzute din fișa postului, desfășurate în același domeniu de activitate cu cel al Societății;

-contactarea și determinarea unor salariați ai Societății să participe la activități care se află în concurență cu cea prestată de către Societate;

- Contactarea și determinarea furnizorilor, beneficiarilor sau clienților Societății să participe la activități care se află în concurență cu activitatea Societății.”

Potrivit pct. 2.4 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010 (fila 14-16 dosar), indemnizația lunară de neconcurență datorată salariatei după încetarea contractului individual de muncă este de 100% din media veniturilor salariale brute din ultimele 6 luni, anterioare datei încetării contractului individual de muncă.

Tribunalul reține că, deși pârâta susține că raportat la activitățile interzise salariatului, respectiv aria geografică indicată ca fiind întreg teritoriul României, clauza de neconcurență stabilită echivala cu interdicție generală a exercitării profesiei salariatului pe o perioadă de 12 luni, sancționată de art. 3 (4) din Codul Muncii cu nulitatea, context în care ar fi fost încălcate și prevederile art. 24 din codul muncii, niciuna din părți nu a învestit instanța cu o cerere reconvențională care să aibă ca obiect constatarea nulității clauzei sau diminuarea efectelor clauzei de neconcurență în condițiile art. 23 alin. 2 din codul muncii.

În acest context, câtă vreme, până la momentul în care clauza de neconcurență începe să producă efecte niciuna din părți nu a denunțat clauza pentru nelegalitate și nu a învestit instanța cu o cerere reconvențională care să aibă ca obiect constatarea nulității clauzei sau diminuarea efectelor clauzei de neconcurență în condițiile art. 23 alin. 2 din codul muncii, după cum o astfel de nulitate nici nu a fost constatată de părți prin acordul părților potrivit prevederilor art. 57 alin. 6 din codul muncii și nici nu a fost renegociată de părți, Tribunalul apreciază că, în lipsa constatării ineficacității clauzei în una din formele prevăzute de lege, clauza de neconcurență produce efecte pe o perioadă de 12 luni de la încetarea Contractului Individual de Muncă.

Or, în acest context, Tribunalul reține că, în executarea clauzei contractuale, salariata se obliga să nu desfășoare activitățile prevăzute la punctul 2.2 din actul adițional în favoarea terților prevăzuți la punctul 2.3 din același act iar angajatorul urma să achite acesteia o indemnizația lunară de neconcurență datorată după încetarea contractului individual de muncă de 100% din media veniturilor salariale brute din ultimele 6 luni, anterioare datei încetării contractului individual de muncă.

Totodată, Tribunalul reține că, potrivit prevederilor legale, în cazul nerespectării cu vinovăție a clauzei de neconcurență salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizației de neconcurență și după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului prin încălcarea clauzei (art. 24 din Codul muncii).

Rezultă așadar, că în executarea clauzei ambelor părți le revin deopotrivă obligațiile corelative și interdependente specifice clauzei contractuale: de plată a indemnizației lunare de neconcurență și respectiv de respectare a obligației de a nu-l concura pe angajator și de a nu presta o activitate care se află în concurență cu cea prestată la angajator.

Or, Tribunalul reține că, în considerarea punctului 3 al Convenției nr. 1067/09.12.2013, încheiată între reclamanta P. E. și pârâta Societatea P. TV SRL, prin care salariata a declarat că, după primirea sumei prevăzute la pct. 2 din prezenta Convenție, nu are și nu va mai avea nicio o pretenție materială, bănească sau de orice altă natură, actuală sau viitoare în legătură cu raporturile de muncă ce încetează între părți începând cu data de 01.01.2014” ca efect al perfectării acestei Convenții, angajatorul a apreciat că salariata a renunțat la plata indemnizației lunare de neconcurență, după cum susține că a apreciat că a intervenit o renunțare a angajatorului la executarea clauzei de neconcurență de către salariat.

Cum însă din cuprinsul Convenției nr. 1067/09.12.2013, încheiată între reclamanta P. E. și pârâta Societatea P. TV SRL nu rezultă explicit o astfel de denunțare a clauzei de neconcurență de către părți iar potrivit pct. 2.5 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010 (fila 14-16 dosar) „în cazul în care Societatea decide în mod unilateral anularea clauzei de neconcurență, are obligația să trimită o notificare salariatului cu 12 luni înainte de aplicarea deciziei unilaterale”, Tribunalul apreciază că această clauză a început să producă efecte după data de 01.01.2014.

În acest context, Tribunalul reține că reclamanta a învestit instanța la data de 27.02.2014 cu o cerere prin care solicită ca angajatorul să-i achite suma de 1.460.352 lei, reprezentând indemnizația aferentă clauzei de neconcurență prevăzută prin Actul Adițional nr. 822/01.06.2010 la contractul individual de muncă.

Or, pe de o parte, Tribunalul reține că, la data sesizării instanței, respectiv 27.02.2014, pentru plata sumei de 1.460.352 lei nu exista nici un temei legal sau contractual pentru a fi solicitată și acordată, câtă vreme, atât prevederea legală cât și cea contractuală sunt explicite în a arăta că angajatorul se obligă la plata unei indemnizații de neconcurență lunare negociate pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurență, neexistând nici o prevedere legală sau contractuală din care să rezulte că indemnizația de neconcurență se datorează anticipat, la încetarea contractului individual de muncă al salariatei, iar în cazul de față, angajatorul putea datora reclamantei, la data sesizării instanței cel mult indemnizația lunară de neconcurență aferentă lunii ianuarie 2014, având în vedere că era singura lună expirată pentru care obligația de plată a unei indemnizații lunare de neconcurență ar fi devenit scadentă.

Pe de altă parte, Tribunalul mai reține și că, deși salariata a învestit instanța cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca angajatorul să îi achite în avans și anticipat indemnizația de neconcurență pe toată perioada de neconcurență stabilită contractual de 12 luni de la încetarea Contractului Individual de Muncă, a încălcat obligațiile asumate inițial în anul 2010 prin art. 2 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010, respectiv, obligația asumată la punctul 2.2 din Actul Adițional nr. 822/01.06.2010, în conformitate cu care aceasta se obliga să nu desfășoare alte activități în același domeniu de activitate sau domenii similare, în mod direct sau indirect (prin persoane interpuse), pe întreg teritoriul României, pe o perioadă de 12 luni de la încetarea Contractului Individual de Muncă, prin înființarea sau participarea direct sau indirect, la societăți comerciale ce au un obiect de activitate identic sau similar cu domeniul de activitate al Societății, fără acordul prealabil al Societății;

Astfel, din actele dosarului rezultă că reclamanta - pârâtă a înființat la data de 25.06.2014 societatea comercială Arya Etar SRL al cărui obiect de activitate se suprapune parțial cu cel al pârâtei, potrivit informațiilor de la Registrul Comerțului, reclamanta - pârâtă având calitatea de asociat în cadrul acestei societăți cât și calitatea de administrator al societății Arya Etar SRL, care presupune activități similare cu cele prestate de reclamanta - pârâtă în cadrul fostei Societăți angajatoare (din fișa postului de Director Executiv aflată la fila 76 din dosar rezultând că aceasta a avut, în esență, atribuții privind coordonarea activității financiare a companiei, cum ar fi elaborarea bugetului, urmărirea și respectarea bugetului, asigurarea respectării procedurilor operaționale, coordonarea și controlul departamentelor operaționale, gestionarea proiectelor/departamentelor, gestionarea relațiilor cu clienții, furnizorii etc., potrivit Contractului Individual de Muncă și fișei postului ocupat de reclamantă).

Tribunalul nu va putea reține susținerea reclamantei în sensul că domeniul principal de activitate al societății Arya Etar SRL îl constituie „servicii de reprezentare media” (Cod CAEN 7312), în timp ce domeniul principal de activitate al pârâtei-reclamante îl reprezintă „activități de difuzare a programelor de televiziune” (Cod CAEN 6020), astfel încât nu ar fi fost încălcată obligația de a înființa o societate comercială ce are un obiect de activitate identic sau similar cu domeniul de activitate al fostului angajator, fără acordul prealabil al acestuia, câtă vreme, așa cum rezultă din chiar cuprinsul clauzei contractuale, obligația contractuală este încălcată și în situația în care salariatul înființează sau participă direct sau indirect, la societăți comerciale ce au un obiect de activitate identic sau similar cu domeniul de activitate al Societății, fără acordul prealabil al Societății, astfel încât, câtă vreme printre obiectele de activitate ale pârâtei, chiar și ca activitate secundară este enumerată activitatea de „servicii de reprezentare media” (Cod CAEN 7312) – fila 104 dosar, aceasta cu atât mai mult cu cât domeniul de activitate al pârâtului angajator este limitat la anumite activități principale și secundare neepuizând toate activitățile prevăzute de Codul CAEN, iar printre obiectele secundare de activitate ale societății Arya Etar SRL figurează și obiectul principal de activitate al fostului angajator, „activități de difuzare a programelor de televiziune” (Cod CAEN 6020), înființarea de către reclamantă a unei societăți comerciale cu un obiect de activitate dintre cele menționate expres la domeniul de activitate al angajatorului echivalează cu înființarea unei societăți comerciale ce are un obiect de activitate identic sau similar cu domeniul de activitate al Societății, fără acordul prealabil al Societății.

Nu are relevanță sub aspectul analizat că angajatorul nu desfășura efectiv toate activitățile din domeniul de activitate, câtă vreme angajatorul avea o vocație în a desfășura activități constând în „servicii de reprezentare media” și totodată, nu este la aprecierea salariatului care și-a asumat o obligație determinată de a nu-l concura pe fostul angajator constând în aceea de a nu înființa o societate comercială cu un obiect de activitate identic sau similar cu domeniul de activitate al angajatorului, dacă societatea înființată nu ar putea intra în competiție reală cu cea a fostului angajator, câtă vreme, pentru ca obligația de plată a indemnizației de neconcurență să poată deveni operantă salariatul trebuie să se abțină de la încălcarea clauzei de neconcurență pe care și-a asumat-o, în forma în care și-a asumat-o, având în vedere că nici nu a solicitat angajatorului acordul prealabil pentru înființarea societățiiși nici nu a solicitat instanței de judecată diminuarea efectelor clauzei de neconcurență în condițiile art. 23 alin. 2 din codul muncii.

Totodată, având în vedere că simpla înființare a unei societăți comerciale ce are un obiect de activitate identic sau similar cu domeniul de activitate al Societății, fără acordul prealabil al Societății este de natură a încălca clauza de neconcurență asumată, nu are nici o relevanță împrejurarea că societatea nu a desfășurat activitate în anul 2014. Tribunalul mai reține și că reclamanta nu a făcut o dovadă că și-ar fi suspendat activitatea la Registrul Comerțului, din propria inițiativă, în conformitate cu Legea societăților nr. 31/1990.

Având în vedere reciprocitatea și interdependența obligațiilor de neconcurență și de plată a indemnizației, în caz de neexecutare a obligațiilor rezultate din clauza de neconcurență de către salariat, angajatorul nu poate fi ținut de plata indemnizației de neconcurență, care este datorată doar în cazul respectării de către salariat a obligației de neconcurență, pe toată durata perioadei de neconcurență asumată, raportat la dispozițiile art. 24 din Codul Muncii, din care rezultă că încălcarea/nerespectarea obligației de neconcurență lipsește de suport plata indemnizațiilor achitate, acestea fiind supuse repetițiunii, ceea ce înseamnă că, pentru a se datora indemnizația de neconcurență obligația asumată trebuie respectată pe întreaga perioadă convenită contractual.

Față de cele mai sus expuse, Tribunalul va respinge cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 1.460.352 lei, cu titlu de indemnizație pentru clauza de neconcurență, ca neîntemeiată.

4. Cu privire la cererea reconvențională, Tribunalul reține următoarele:

Prin cererea reconvențională, pârâta reclamantă a solicitat în temeiul prevederilor art. 24 din codul muncii obligarea reclamantei pârâte la plata sumei de 1.000.000 lei prejudiciul generat de conduita acesteia de a desfășura activități în același domeniu cu Societatea.

Tribunalul reține așadar că, potrivit prevederilor legale, în cazul nerespectării cu vinovăție a clauzei de neconcurență salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizației de neconcurență și după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului prin încălcarea clauzei (art. 24 din Codul muncii).

Astfel, Tribunalul reține că încălcarea de către salariat a clauzei de neconcurență poate avea ca efect în primul rând obligarea salariatului la restituirea indemnizației de neconcurență care i-a fost achitată, acest prejudiciu fiind prezumat de lege având în vedere că nerespectarea clauzei de neconcurență de către salariat lipsește de suport contractual plata indemnizației de neconcurență.

Tribunalul reține însă că, așa cum s-a reținut pe larg mai sus angajatorul nu a plătit salariatei indemnizația de neconcurență, caz în care nu se pune probleme restituirii acesteia.

În acest caz, angajatorul poate solicita doar obligarea salariatului la plata de daune interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului.

În acest context, sub aspectul nașterii obligației de plată a daunelor-interese corespunzătoare prejudiciului produs ca urmare a nerespectării clauzei de neconcurență, Tribunalul reține că, o asemenea analiză implică nu numai constatarea încălcării clauzei de neconcurență de către salariat ci și dovedirea prejudiciului pe care l-a produs angajatorului, întrucât numai în privința indemnizației de neconcurență operează prezumția că plata efectuată este lipsită de contraprestație și trebuie repetită, iar daunele interese se datorează numai după caz, și sunt corespunzătoare prejudiciului pe care salariatul l-a produs angajatorului.

Cu privire la prejudiciul de 1.000.000 lei, Tribunalul constată că acesta este solicitat ca daune interese pentru încălcarea clauzei de neconcurență, respectiv pentru încălcarea unor clauze contractuale după încetarea raporturilor de muncă și este estimat de angajator la un procent din cifra de afaceri a acestuia.

Față de împrejurarea că pârâta - reclamanta solicită daune interese și își întemeiază pretențiile pe prevederile art. 22-24 din codul muncii respectiv pe obligația de neconcurență negociată contractual ce intră în conținutul clauzei de neconcurență, Tribunalul, având în vedere concluzia la care a ajuns referitor la încălcarea acestei clauze va verifica întrunirea elementelor răspunderii patrimoniale a salariatului în temeiul nu a obligației de restituire ci a obligației de a-l dezdăuna pe angajator în condițiile art. 24 teza a II-a din codul muncii raportat la art. 254 din codul muncii.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 254 alin.1 din codul muncii, salariații răspund patrimonial, in temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.

Răspunderea patrimonială a salariatului reprezintă o varietate a răspunderii civile contractuale, având aspecte particulare generate de specificul raporturilor juridice de muncă.

Din analiza prevederilor art. 254 alin.1 din codul muncii rezultă că, pentru a fi antrenată răspunderea patrimonială a angajatului, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții de fond între care existența unui contract de muncă valabil încheiat, calitatea de salariat la unitatea păgubită, existența unui prejudiciu creat patrimoniului angajatorului, fapta ilicită și personală a salariatului săvârșită în legătură cu munca sa, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția salariatului.

În legătură cu întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii patrimoniale enumerate mai sus, Tribunalul reține mai multe aspecte.

În ceea ce privește solicitarea de plată a unor daune interese, Tribunalul reține că în cauză nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii patrimoniale a salariatului referitoare la existența prejudiciului invocat și la fapta ilicită a salariatului.

I. Prejudiciul

Astfel, producerea unei pagube în patrimoniul angajatorului de către un salariat al său este de esența răspunderii patrimoniale.

Inexistența prejudiciului sau imposibilitatea dovedirii lui conduce la exonerarea de răspundere patrimonială a salariatului în cauză, potrivit maximei « idem est non esse .>

Dovedirea în instanță a existenței prejudiciului în patrimoniul angajatorului creat prin îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu a salariatului, cade în sarcina angajatorului, fiind necesar ca din actele de constatare a pagubei sau din alte probe să rezulte neîndoielnic existența și întinderea cuantumului pagubei.
In acest context revine angajatorului sarcina de a dovedi atât existența cât și întinderea prejudiciului, respectiv caracterul real și cert al acestuia, fiind necesar ca din actele de constatare a pagubei sau din alte probe să rezulte neîndoielnic atât existența cât și întinderea cuantumului pagubei.
În cauză, Tribunalul constată că nu există dovezi ale existenței prejudiciului în cuantum de 1.000.000 lei solicitat de pârâta - reclamantă, astfel încât, în lipsa dovedirii prejudiciului și a întinderii acestuia răspunderea patrimonială a salariatului nu poate fi angajată.
Or, deși i s-a pus în vedere pârâtei-reclamante să procedeze la estimarea prejudiciului cu arătarea modului de calcul a prejudiciului încercat de aceasta ca urmare a obligației încălcate de salariată și a probelor pe care se întemeiază, astfel încât instanța să fie în măsură să analizeze existența prejudiciului în raport de faptele ilicite atribuite salariatei și dovezile care îl atestă, pârâta-reclamantă nu a fost în măsură să indice și să ofere nici un criteriu din care să rezulte că „daunele-interese” pretinse sunt corespunzătoare prejudiciului pe care reclamanta-pârâtă le-a produs reclamantei prin încălcarea obligației de neconcurență.
Din această perspectivă Tribunalul constată că pârâta-reclamanta se mulțumește să arate că prejudiciul solicitat reprezintă 0,2% din cifra de afaceri netă realizată de angajator în anul 2013.
Or, în măsura în care prin încălcarea clauzei de neconcurență angajatorul a suferit un prejudiciu acesta poate solicita obligarea salariatului la acoperirea prejudiciului suferit de angajator, atât angajarea răspunderii patrimoniale cât și daunele interese solicitate urmând a fi corespunzătoare prejudiciului produs angajatorului, prejudiciu constând într-o eventuală diminuare a patrimoniului angajatorului.
Din modul în care angajatorul evaluează prejudiciul, ca procent de 0,2% din cifra de afaceri netă realizată de angajator în anul 2013 și din analiza înscrisurilor depuse în probațiune de pârâta-reclamantă și din celelalte probe administrate în cauză, Tribunalul reține faptul că aceasta nu a putut dovedi pe baza unor înscrisuri contabile și cu valoare probatorie și a unor date economice concrete nici existența unui prejudiciu real, cert în patrimoniul acesteia și nici întinderea cuantumului prejudiciului, ce urma a fi reflectat în diminuarea activului patrimonial sau creșterea pasivului, ceea ce presupune cu necesitate ca unitatea să prezinte înscrisuri și alte probe din care să rezulte neîndoielnic existența și întinderea pagubei, probe pe care unitatea reclamanta nu le-a produs, câtă vreme nu a prezentat documentele contabile de sinteză din care să rezulte pierderile concrete pe care le-a suferit pârâta-reclamanta ca urmare a faptelor atribuite pârâtei. Reclamanta nu probează nici întinderea prejudiciului iar acesta nu poate fi estimat în abstract la un procent din cifra de afaceri a societății din anul anterior înființării societății de către reclamanta-pârâtă.
În plus, reclamanta nu explică în ce modalitate acest procent din cifra de afaceri se constituie în prejudiciul suferit, care este pierderea pe care a suportat-o efectiv și legătura de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâtei și dacă simpla înființare de către pârâta-reclamantă a unei societăți comerciale cu obiect de activitate identic sau similar a fost de natură a-i crea un prejudiciu patrimonial efectiv, câtă vreme daunele interese se datorează numai după caz, și sunt corespunzătoare prejudiciului pe care salariatul l-a produs angajatorului.
Tribunalul apreciază că atâta vreme cât societatea „concurentă” nu a desfășurat efectiv o activitate concurențială pe perioada de eficacitate a clauzei de neconcurență revine pârâtei-reclamante obligația de a face dovada prejudiciului concret (cu valoare economică, patrimonială) pe care i l-a cauzat simpla înregistrare a societății în registrul comerțului.
O asemenea dovadă nu a fost făcută în cauză de către reclamantă.
Suma pretinsă de pârâta-reclamantă cu acest titlu este evaluată arbitral în lipsa oricărui criteriu obiectiv și fără a se baza pe vreun calcul sau document contabil justificativ al pierderii suferite, context în care și în situația în care instanța a reținut că salariata a încălcat anumite prevederi contractuale nu ar putea avea stabilit nici un criteriu în funcție de care să poată aprecia asupra producerii vreunui prejudiciu patrimoniului pârâtei-reclamante care nu poate fi evaluat pur și simplu la 0,2% din cifra de afaceri netă realizată de angajator în anul 2013.
În acest context, Tribunalul constată că nu există dovezi ale existenței prejudiciului în cuantum de 1.000.000 lei solicitat de pârâta-reclamantă, astfel încât, în lipsa dovedirii prejudiciului și a întinderii acestuia răspunderea patrimonială a salariatului pârât nu poate fi angajată.
În plus, prin obligarea salariatului la plata către angajator a unei sume de bani ce nu acoperă un prejudiciu real și efectiv creat patrimoniului, aceasta s-ar îmbogăți fără justă cauză în detrimentul salariatului chemat în judecată, angajatorul neavând dreptul la a intra în posesia vreunei sume în condițiile în care nu poate justifica niciun prejudiciu patrimonial, întrucât, singurul prejudiciu în legătură cu care legea prezumă existența unei obligații de restituire în caz de încălcare a clauzei îl constituie indemnizația de neconcurență lunară pe care angajatorul o plătește pe toată perioada de neconcurență, daunele interese fiind datorate în toate situațiile numai dacă sunt corespunzătoare prejudiciului pe care salariatul l-a produs angajatorului.
Față de cele mai sus reținute, din întreaga reglementare rezultă că răspunderea patrimonială a salariatului poate fi angajată numai în cazul dovedirii producerii unui prejudiciu în patrimoniul unității angajatoare printr-o fapta personală și ilicită a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa, condiții cumulative ale răspunderii patrimoniale a căror dovada nu a fost făcută de către pârâta-reclamanta, cu consecința imposibilității angajării răspunderii salariatului în cauza, această cerere urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.
3. Cu privire la cheltuielile de judecată, Tribunalul constată că, acestea se acordă la cerere, părții care a câștigat procesul în condițiile art. 453 din codul de procedură civilă, potrivit cu care:
Art. 453. - (1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
În acest context, Tribunalul urmează să constate că reclamanta a efectuat cheltuieli de judecată constând în onorariul avocatului, în cuantum de 3.000 lei, cheltuieli care însă, vor fi acordate de instanță doar în parte, față de împrejurarea că cererea a fost admisă doar în parte, astfel încât, cheltuielile vor fi suportate de partea potrivnică numai parțial, proporțional cu culpa procesuală a fiecăreia dintre părți, Tribunalul apreciind că acesta se cuvine în cuantum redus de 1.500 lei, sumă la care va obliga pârâta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune având ca obiect constatarea nulității punctului 3 al Convenției nr. 1067/09.12.2013, încheiată între reclamanta P. E. și pârâta Societatea P. TV SRL, ca neîntemeiată.
Admite cererea de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulității punctului 3 al Convenției nr. 1067/09.12.2013, încheiată între reclamanta P. E. având CNP_, cu domiciliul în București, sector 2, ., prin avocat M. E., cu sediul în București, Calea Giulești, nr. 414F, sector 6 și pârâta Societatea P. TV SRL, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J40/_/1992, având cod unic de identificare RO_, cu sediul în București, sector 2, .. 105, cu sediul procesual ales la G., Ș. și Asociații SPARL, cu sediul în București, .. 33, sector 2.
Respinge cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 1.460.352 lei, cu titlu de indemnizație pentru clauza de neconcurență, ca neîntemeiată.
Respinge cererea reconvențională formulată de pârâta P. TV SRL, în contradictoriu cu reclamanta P. E., ca neîntemeiată.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, capăt de cere admis în parte.
Cu drept de apel care se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată potrivit art. 396 alin. 2 din codul de procedură civilă, azi, 05.10.2015.
Președinte, Asistent judiciar, Asistent judiciar,
G. M. A. Corățu M. D. L. P.
Pt. Grefier,/c.m.
G. G.-A.
Semnează grefier șef secție
Red jud G.M.A../Tehnored. G.M.A../4 ex./ 2015
Comunicat 2 exemplare. 2015

← Contestaţie decizie de sancţionare. Sentința nr. 9198/2015....		Obligaţie de a face. Sentința nr. 04/2015. Tribunalul BUCUREŞTI →

Anulare act. Încheierea nr. 10/2015. Tribunalul BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act. Încheierea nr. 10/2015. Tribunalul BUCUREŞTI