Contestaţie decizie de concediere. Sentința nr. 3153/2014. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3153/2014 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 11-12-2014 în dosarul nr. 13841/118/2011*
Dosar nr._
TRIBUNALUL C.
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.3153
Ședința publică din 11 decembrie 2014
PREȘEDINTE – A. N.
ASISTENȚI JUDICIARI
R. G.
M. A. B.
GREFIER – M. M.
Pe rol, pronunțarea asupra acțiunii civile având ca obiect contestație decizie de concediere, acțiune formulată de reclamanta B. L. V. domiciliată în C., ., nr.28, ..3, in contradictoriu cu pârâta C. NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME SA cu sediul in C., Incinta Port – Gara Maritimă
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 24 noiembrie 2014 și au fost consemnate in încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 02 decembrie, 04 decembrie si 11 decembrie 2014 pentru când a pronunțat următoarea hotărâre:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului C., secția civilă sub nr. _ , reclamanta B. V. L. a chemat în judecată pe pârâta C. Națională “Administrația Porturilor Maritime” S.A. C. (C.N. A.P.M.C.) pentru ca instanța să pronunțe o hotărâre prin care:
-să se constate nulitatea absolută a deciziei de concediere nr._/28.09.2011 emise de pârâta C.N. A.P.M.C.;
-să fie reintegrată reclamanta pe postul deținut anterior desfacerii contractului individual de muncă;
-să fie obligată pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care reclamanta ar fi beneficiat în calitate de salariat, începând cu data desfacerii contractului de muncă (30.09.2011) și până la reîncadrarea efectivă pe postul deținut anterior, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a solicitat ca, în subsidiar, să se dispună înlocuirea sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu o altă sancțiune mai ușoară.
În fapt, reclamanta susține că între părți s-a încheiat un contract individual de muncă cu nr._/10.06.1996 pe durată nedeterminată, în baza acestuia reclamanta ocupând funcția de economist în cadrul Serviciului Contabilitate. În anul 2003, între aceleași părți a fost încheiat un nou contract de muncă, pentru același post, cu nr. 3422/03.02.2003.
Cu adresa nr._/09.09.2011 reclamanta a fost convocată la cercetare disciplinară, care a vizat două fapte: transmiterea către adresa personală de e-mail a facturii nr._/30.04.2010 și neurmărirea corelării datelor de utilizare rămase înscrise în fișierul de calcul pentru rata lunară de amortizare cu duratele de utilizare rămase evdiențiate în aplicația de mijloace fixe COFINOR.
Ulterior, conducerea societății a emis decizia nr._/28.09.2011 prin care reclamantei i s-a desfăcut pe motiv disciplinar contractul individual de muncă.
Reclamanta a învederat că decizia de concediere disciplinară este lovită de nulitate absolută, pentru motive de formă și de fond. Astfel, în decizie a fost în mod eronat trecut termenul de contestare de 45 de zile de la comunicare din Legea nr. 62/2011, deși corect era să fie trecut termenul special de 30 de zile prevăzut de Codul muncii. Încadrarea juridică a faptelor imputate din cuprinsul decizie diferă față de cea care i s-a adus la cunoștință prin adresa de convocare la cercetare disciplinară. În cuprinsul deciziei nu au fost precizate motivele concrete pentru care au fost înlăturate apărările sale și nici elementele de identificare ale contractului individual de muncă, în vreme ce în convocare se menționează un contract individual de muncă care și-a încetat valabilitatea încă din anul 2003.
Reclamanta susține că dreptul pârâtei de a aplica o sancțiune disciplinară pentru cea de-a doua faptă cercetată este prescris, fiind depășit atât termenul subiectiv de 30 de zile, cât și cel obiectiv de șase luni. Or, conducerea societății a fost înștiințată oficial despre erorile în modalitatea de ținere a evidenței contabile cel mai târziu la data de 17.08.2011, prin referatul nr._.
Reclamanta a mai arătat că decizia se referă la presupuse fapte din 2005, iar cea vizând erori în modul de ținere a evidenței contabile nu are formă continuată, pentru că numai efectele acesteia au fost resimțite la nivelul anilor următori.
În ceea ce privește fapta de a încălca obligația de confidențialitate, decizia atacată este contradictorie, întrucât documentul nu constituie secret comercial, iar pârâta recunoaște că informația nu a ajuns la terțe persoane.
Cu privire la cea de-a doua faptă, reclamanta susține că nu i-a fost comunicată existența reclasificărilor și nici nu exista o cheie de corelare a modulelor informatice COFINOR Mijloace fixe și Diverse, pentru a fi în măsură să sesizeze erorile.
În drept, s-au invocat art. 61-63, art. 78-80, art. 250-252, art. 268 al. 1 lit. b din Codul muncii rep., art. 208-216 din Legea nr. 62/2011, art. 274 C. pr. civilă.
În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori, interogatoriu, expertiză contabilă, precum și orice probă a cărei necesitate ar rezulta din dezbateri.
Au fost anexate acțiunii convocare la cercetarea disciplinară, decizia nr._/28.09.2011, carte de identitate, jurisprudență.
În apărare, pârâta C. Națională “Administrația Porturilor Maritime” S.A. C. (C.N. A.P.M.C.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Pe fond, pârâta a arătat că decizia contestată respectă cerințele de formă prescrise de lege, iar indicarea termenului de contestare a deciziei de 45 de zile corespunde interesului angajatului, cu atât mai mult cu cât Codul muncii reprezintă norma generală, în vreme ce Legea nr. 62/2011 are un caracter special, fiind o reglementare ulterioară.
Cu ocazia cercetării disciplinare s-au luat toate măsurile în vederea respectării dreptului la apărare al reclamantei, iar termenul de prescripție a răspunderii disciplinare nu era împlinit la momentul emiterii deciziei.
Pârâta argumentează că reclamanta avea obligația să verifice lunar înscrisurile în baza cărora emitea documentele contabile și să întocmească lunar documentele contabile numai pe baza unei reale și serioase verificări a documentelor. Acțiunea de înregistrare eronată s-a săvârșit lunar, având un caracter repetitiv. Preluând administrarea contului de la data de 01.07.2005, în condițiile în care reclasificarea a fost introdusă în sistemul informatic în cursul lunii iunie 2005, reclamanta avea obligația să verifice dacă reclasificarea efectuată a avut implicații asupra contului 4751, aflat în administrarea sa. Pentru înregistrarea corectă a veniturilor, reclamanta avea obligația de a solicita și de a obține periodic informații relevante și actualizate, de la toate compartimentele funcționale implicate în gestiunea mijloace fixe. Erorile au fost înregistrate în evidențele contabile în formă continuată, fiind afectate atât exercițiile financiare precedente, cât și exercițiul financiar în curs, cu consecința producerii de prejudicii de peste 1.000.000 lei.
Pârâta a mai arătat că documentul pe care reclamanta l-a transmis prin e-mail constituie secret comercial, iar prin transmiterea acestuia către adresa personală de e-mail s-a pierdut securitatea și protecția de care acesta se bucura, fiind supus riscurilor unor atacuri informatice ori riscului necontrolat de transmitere voluntară către terți.
În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu, martori și expertiză contabilă.
Pârâta a anexat documentația care a stat la baza emiterii deciziei contestate.
A fost administrată proba cu înscrisuri și interogatoriul părților.
Prin sentința civilă nr. 6506/03.12.2012 pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă în dosarul nr._, s-a admis excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară cu privire la fapta constând în erori în modalitatea de ținere a evidenței contabile-neglijență în serviciu. Pe cale de consecință, instanța a anulat decizia contestată, a dispus reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior, cu obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, pentru perioada cuprinsă între momentul concedierii și cel al reintegrării efective în postul deținut anterior.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, care a fost admis prin decizia Curții de Apel C. nr. 458/CM/10.06.2013.
Cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului C., secția I civilă, urmând ca în rejudecare să fie avută în vedere și respectarea termenului de șase luni, pentru fiecare faptă imputată în parte.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr. _ .
A fost administrată proba cu expertiză contabilă judiciară.
Analizând materialul probator administrat în cauză, față de considerentele instanței de control judiciar, instanța reține:
Prin decizia emisă de pârâtă sub nr._/28.09.2011, reclamanta B. L. V. a fost sancționată disciplinar cu desfacerea contractului individual de muncă, reținându-se în sarcina acesteia săvârșirea următoarelor fapte:
- a procedat la transmiterea către adresa personală de e-mail a facturii nr._/30.04.2010 emisă de un terț furnizor al societății pârâte, încălcându-se astfel art. 41 al. 3 lit. w din Regulamentul intern, conform cu care constituie abatere disciplinară nerespectarea obligațiilor privind secretul de serviciu, fidelitatea și neconcurența față de companie, nerespectarea confidențialității asupra salariului și a tuturor informațiilor primite din partea companiei;
- nu a urmărit corelarea duratelor de utilizare rămase înscrise în fișierul de calcul pentru rata lunară de amortizare cu duratele de utilizare rămase evidențiate în aplicația de mijloace fixe COFINOR și nu a urmărit reluarea la venituri a sumelor înregistrate drept cheltuială cu amortizarea, motiv pentru care nu a asigurat o evidență corectă a conturilor 4751 și 4753, cu consecința modificării profitului și a impozitului pe profit pentru exercițiile financiare aferente anilor 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010, primul semestru 2011.
Pentru a preveni abuzurile și a crea o modalitate de control a împrejurărilor în care angajatorul acționează în această materie, dar și pentru a reglementa un mijloc real de protecție a salariaților, legiuitorul a impus anumite condiții stricte de formă și de fond în care un asemenea act să poată fi emis.
Decizia de sancționare disciplinară a salariatului trebuie în mod obligatoriu să îmbrace forma scrisă, fiind limitată temporal la două praguri, și anume: este necesar a fi dispusă în termen de 30 de zile de când angajatorul a luat cunoștință de fapta pentru care urmează să o aplice, dar nu mai târziu de șase luni de la producerea acesteia.
Altfel spus, niciun salariat nu poate fi sancționat disciplinar în condiții legale pentru fapte mai vechi de șase luni, respectiv pentru fapte de a căror existență angajatorul a avut cunoștință, dar nu le-a sancționat în termenul legal de 30 de zile de când le-a sesizat.
Sub aspect formal, decizia trebuie să cuprindă în conținutul său, sub sancțiunea nulității absolute, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea, temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică, termenul în care sancțiunea poate fi contestată si instanța competentă la care sancțiunea poate fi atacată.
Este imperativ ca prin decizie să se precizeze în mod concret care sunt faptele incriminate, care sunt normele încălcate prin conduita sancționată, din ce motiv au fost înlăturate apărările prezentate, respectiv termenul în care sancțiunea poate fi contestată și instanța competentă unde salariatul trebuie să-și îndrepte acțiunea în cazul în care înțelege să conteste măsura.
Omiterea oricăreia dintre mențiunile obligatorii prezentate anterior atrage nulitatea absolută a deciziei de sancționare disciplinară a salariatului, prevederile din legislația muncii oferind o protecție consistentă salariaților în fața unor posibile sancționări abuzive, obligând angajatorii să acționeze cu transparență și celeritate ori de câte ori aplică astfel de măsuri.
În atare împrejurare se poate observa că un prim criteriu de apărare în contextul soluționării cererii de anulare a unei decizii de sancționare disciplinară în instanță îl reprezintă verificarea îndeplinirii condițiilor arătate.
Instanța de control judiciar a reținut că nu se poate reține nerespectarea de către angajator a termenului de 30 de zile în interiorul căruia poate fi emisă sancțiunea disciplinară, iar indicarea termenului de contestare a deciziei nu a cauzat în concret vreo vătămare reclamantei.
În legătură cu fapta imputată referitoare neasigurarea evidenței corecte a conturilor 4751 și 4753:
Sub aspectul respectării termenului de șase luni, instanța constată că reclamanta a înțeles să valorifice acest aspect sub forma excepției procesuale, deși reprezintă o susținere pe fondul contestației, cu argumentul că excepția procesuală este mijlocul prin care pârâtul se opune admiterii cererii, tinzând la respingerea acesteia ori la întârzierea soluționării fondului cauzei.
În ceea ce privește fapta de a nu ține o evidență corectă a conturilor 4751 și 4753, părțile au susțineri diferite cu privire la momentul de la care acest termen începe să curgă.
Astfel, pârâta susține în întâmpinare că termenul începe să curgă de la data ultimei înregistrări eronate (sfârșitul lunii iunie 2011), fapta având caracter repetitiv (caracter continuat).
Reclamanta a învederat că termenul a început să curgă de la data când s-au efectuat reclasificările care afectau mijloacele fixe (cel mai târziu în luna iunie 2005), iar după această dată s-au produs numai urmările faptei inițiale.
Instanța observă însă că reclamantei i se impută mai multe acte materiale repetate în timp, care au fost înglobate de angajator sub forma unei unice „fapte”, deși erau susceptibile de a atrage teoretic un tratament sancționator distinct și, implicit, termene de prescripție distincte.
Spre deosebire de faptele care implică prin natura lor o desfășurare în timp pentru a constitui elementul obiectiv al abaterii disciplinare, fiind firesc ca termenul să curgă de la data epuizării lor, în cazul de față acțiunile și omisiunile imputate reclamantei nu își pierd caracterul autonom.
Rațiunea instituirii unui termen de prescripție este ca acesta să înceapă să curgă cât mai devreme, pentru că funcția sa esențială este restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate și stabilitatea raporturilor juridice.
Corelativ, interesul angajatorului este să acționeze prompt pentru preîntâmpinarea oricăror prejudicii, nu să le constate la un moment îndepărtat față de primul act material generator de pagube.
Este adevărat că art. 61 lit. a din Codul muncii se referă la abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii, însă în accepțiunea textului de lege este vorba despre fapte care prin efectul lor cumulat justifică aplicarea unei sancțiuni disciplinare, nu care sunt fiecare în parte susceptibile de această urmare.
Fiind decizia angajatorului de a îngloba într-o unică faptă acte materiale de sine stătătoare pentru care nu a fost respectat termenul de șase luni prevăzut la art. 252 al. 1 teza finală din Codul muncii, instanța reține că decizia de sancționare este lovită de nulitate.
În sarcina reclamantei s-a mai reținut și că în data de 06.09.2011, ora 1217, a transmis către adresa de e-mail personală copia scanată a facturii nr._ emisă în data de 30.04.2010 de către un furnizor al societății, însă în legătură cu această faptă nu se pune problema încălcării termenului de șase luni.
Sub aspectul temeiniciei deciziei contestate, instanța reține că raportul de expertiză efectuat în cauză nu confirmă faptul că în persoana reclamantei sunt îndeplinite condițiile răspunderii disciplinare.
Expertul desemnat de instanță a reținut că reclasificarea s-a efectuat în perioada aprilie-iunie 2005, iar notele contabile erau semnate de un alt angajat. Analizând centralizatorul care a stat la baza întocmirii notei contabile, s-a constatat că la primirea lucrării de către reclamantă nu au fost trecute noile coduri și nu a fost modificată durata de utilizare. Expertul a mai precizat că nu există documente justificative care să ateste că reclamanta a fost informată în legătură cu modificările intervenite.
Pârâta susține că era obligația reclamantei să depună toate diligențele pentru a obține documentele și informațiile necesare pentru a conduce corect evidența, însă instanța reține că această obligație trebuia adusă la îndeplinire cu respectarea dispozițiilor trasate și aduse în prealabil la cunoștință de către șeful ierarhic superior.
Pârâtei îi revenea sub acest aspect sarcina probei (art. 272 din Codul muncii), deoarece angajatorul este cel care deține documentele și toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului și pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor părților raportului juridic de muncă, fiind necesară și firească obligația acestuia de a prezenta aceste probe.
Cu alte cuvinte, pârâta trebuia să anexeze documente justificative care să probeze că reclamanta a fost anterior informată cu privire la reevaluările și reclasificările mijloacelor fixe.
De altfel, în răspunsul la obiecțiunile formulate de pârâtă (fila nr. 122, obiecțiunea nr. 6) se menționează că reclamanta avea potrivit fișei postului obligația de a executa orice alte activități dispuse de conducerea companiei din domeniul de activitate al Serviciului Contabilitate, fiind la latitudinea conducerii ca în orice moment să emită reglementări noi sau să le anuleze pe cele existente, însă orice modificări operate în fișa postului trebuia aduse reclamantei la cunoștință în scris.
Or, în virtutea raportului de subordonare, salariatul trebuie să respecte nu numai obligațiile generale de muncă prevăzute în actele normative, in contractul individual de muncă, în regulamentul intern, dar și măsurile (dispozițiile) date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale în exercitarea atribuțiilor sale de coordonare, îndrumare și control.
La rândul său, expertul care a participat din partea reclamantei a concluzionat că reclamanta nu a avut acces la vizualizarea modului de date privind mijloacele fixe, modificarea duratei de utilizare a mijloacelor fixe din alocații bugetare în urma reclasificării și reevaluării acestora. Reclamanta nu avea de unde să cunoască modificările intervenite la această grupă decât dacă era informată de șeful ierarhic sau de către persoana care avea acces la modulul Mijloace fixe. S-a concluzionat că reclamanta a condus corect evidența contului 4751.1, având în vedere înscrisurile puse la dispoziția expertului, concluzie care este împărtășită inclusiv de expertul desemnat de instanță.
Disciplina muncii poate fi caracterizată în primul rând ca unul dintre principiile generale ale reglementării relațiilor de muncă: reflectarea disciplinei muncii constituie o obligație de bază a fiecărui salariat. Disciplina muncii semnifică în mod obiectiv un sistem de norme care reglementează comportarea salariaților in desfășurarea procesului muncii colective. Din punct de vedere subiectiv (al salariatului), disciplina muncii constituie o obligație juridică de sinteză, care informează și rezumă în esență totalitatea obligațiilor asumate prin încheierea contractului individual de muncă.
Abaterea disciplinară este condiția necesară și suficientă, unicul temei pentru declanșarea răspunderii disciplinare, iar pentru a stabili dacă o faptă poate fi calificată abatere disciplinară, astfel încât să atragă răspunderea disciplinară, este necesar sa fie întrunite cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare: obiectul – relațiile sociale de muncă, ordine și disciplină la locul de muncă, latura obiectivă – respectiv fapta, acțiunea sau inacțiunea salariatului, subiectul – întotdeauna o persoana fizică in calitate de subiect calificat - salariatul, latura subiectivă – vinovăția, intenția directă și indirectă ori culpa salariatului.
Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză rezultă în mod neechivoc faptul că reclamantei nu i se poate imputa vreo culpă în legătură cu modalitatea de conducere a contului 4571.1, motiv pentru care nu există temei pentru a se atrage răspunderea acesteia.
Cât privește fapta de a transmite către adresa personală de e-mail a unei facturi emise de un furnizor al societății, instanța reține că se i se impută reclamantei nerespectarea obligațiilor privind secretul de serviciu, fidelitate și neconcurență față de companie, nerespectarea confidențialității asupra salariului și a tuturor informațiilor primite din partea companiei.
Dacă clauza de confidențialitate este reglementată de art. 26 din Codul muncii, alături de clauza cu privire la formarea profesională, clauza de neconcurență și clauza de mobilitate, obligația privind secretul profesional rezultă din prevederile art. 39 alin. (2) lit. f) din Codul muncii.
În literatura de specialitate s-a subliniat că în sens restrâns și expres, obligația de confidențialitate reprezintă tot o obligație a salariatului de a respecta secretul de serviciu, de unde rezultă că trebuie făcută distincția între obligația de confidențialitate incidentă – cu caracter limitat – sub forma obligației de a respecta secretul de serviciu și clauza de confidențialitate.
În sarcina reclamantei s-a reținut că în data de 06.09.2011, ora 1217, a transmis către adresa de e-mail personală copia scanată a facturii nr._ emisă în data de 30.04.2010 de către un furnizor al societății.
Pârâta a menționat în întâmpinare că „documentul în cauză constituie secret comercial, acesta fiind motivul ce a atras aplicarea sancțiunii”. (fila nr. 50, vol. I, dosar nr._ ).
Conform art. I pct. 2 din Legea nr. 298/2001, constituie secret comercial informația care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este ușor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obișnuit cu acest gen de informație și care dobândește o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deținătorul a luat măsuri rezonabile, ținând seama de circumstanțe, pentru a fi menținută în regim de secret.
Noțiunea de secret comercial a fost reglementată și ulterior, prin O.G. nr. 12/2014, însă a fost menținută trăsătura sa esențială și anume că dobândește o valoare comercială prin faptul că este secretă.
Pârâta susține că informația era protejată atât timp cât se afla în sistemul informatic al societății sau era transmisă pe cale oficială unor instituții publice, iar prin modul cum a procedat reclamanta s-ar fi creat premisele transmiterii către terți.
Instanța constată că angajatorul este îndrituit să aprecieze asupra importanței înscrisurilor care obiectivează informații de interes comercial, de natură a-i crea un avantaj față de competiție, categorie în care se includ și cele privind furnizorii companiei, prețurile de achiziție etc.
Angajatorul are dreptul suveran de a aprecia că o anumită informație constituie secret comercial, pentru că ține de libertatea fiecărui profesionist de a-și conduce propria activitate în conformitate cu obiectivele și priceperea proprie, atâta vreme cât informația respectivă nu este în mod vădit lipsită de importanță.
Instanța subliniază însă că reclamantei i se impută încălcarea obligației de a respecta secretul comercial, ceea ce înseamnă că valoarea comercială a informației a fost diminuată ori înlăturată prin divulgarea neautorizată către terți.
Astfel, în decizia contestată se face referire expresă la art. 76 al. 4 lit. c din Regulamentul intern al companiei, conform cu care „salariații sunt obligați (…) să nu divulge sau să comunice secrete comerciale ale companiei, direct sau indirect, niciunei persoane fizice sau juridice, niciunei entități fără personalitate juridică și niciunei autorități (…)”.
Față de temeiul juridic indicat, instanța reține că nu este suficient să se fi creat o stare de pericol prin modul cum informația respectivă a fost transmisă, respectiv „riscul înlăturării confidențialității asupra documentului în condițiile în care adresa personală de e-mail nu este protejată împotriva atacurilor informatice” (fila nr. 19, vol. I, dosar nr._ ).
Astfel, în Cap. 2 din decizia contestată, intitulat “Precizarea prevederilor încălcate” se face referire expresă la art. 76 al. 4 lit. c din Regulamentul intern al companiei, nicidecum la lit. b care face referire la scoaterea secretelor comerciale, fără acordul șefilor ierarhici, în afara spațiilor în care compania își desfășoară activitatea ori la lit. a care face referire la copierea secretelor comerciale ale companiei fără acordul șefilor ierarhici.
Or, conform art. 79 din Codul muncii, în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Art. 80 din Codul muncii prevede că “în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere”.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse anterior, instanța va admite acțiunea, va anula decizia pârâtei nr._/28.09.2011 și va dispune reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior emiterii deciziei de concediere.
Făcând aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, instanța va obliga pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile majorate, indexate și actualizate de care a fost lipsită reclamanta prin efectul deciziei contestate, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă (30.09.2011) și până la reîncadrarea efectivă.
Cu privire la cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanța reține că în accepțiunea art. 453 Cod pr. civilă, cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani, pe care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea procesuală.
Acestea pot fi puse de instanță numai în sarcina părții aflate în culpă procesuală, condiție care este îndeplinită în cauză, de vreme ce pârâta a căzut în pretenții.
Pârâta urmează a fi obligată în consecință la plata sumei de 3.260 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamantă, constând în onorariu de avocat și ½ din onorariul expertului desemnat de instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulată de reclamanta B. L. V. domiciliată în C., ., nr.28, ..3, in contradictoriu cu pârâta C. NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME SA cu sediul in C., Incinta Port – Gara Maritimă.
Anulează decizia pârâtei nr._/28.09.2011.
Dispune reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior emiterii deciziei pârâtei nr._/28.09.2011.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile majorate, indexate și actualizate de care a fost lipsită reclamanta prin efectul deciziei contestate, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă (30.09.2011) și până la reîncadrarea efectivă.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 3.260 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și 1/2 din onorariul expertului desemnat de instanță.
Cu recurs în 10 zile de la comunicare.
Pronunțată in ședință publică, azi 11 decembrie 2014.
PREȘEDINTE, ASISTENȚI JUDICIARI
A. N. R. G.
M. A. B.
GREFIER,
M. M.
red.jud.A.N./04.02.2015
2 .
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... → |
|---|
