Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 2165/2015. Tribunalul DOLJ

Comentarii

0

Sentința nr. 2165/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 12-05-2015 în dosarul nr. 2165/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL D.

SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

SENTINȚA Nr. 2165/2015

Ședința publică de la 12 Mai 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE M. N.

Asistent judiciar G. A. D.

Asistent judiciar I. G.

Grefier E. C.

Pe rol judecarea cauzei Litigii de muncă privind pe reclamant C. G., M. G., M. Z. EUFIMIA, L. I., B. G., R. D., I. G., S. M., M. LUCREȚIA, C. D. I., S. G., D. E., B. T., R. A. și pe pârât M. P.- P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, pârât P. DE PE L. CURTEA DE APEL C., pârât P. DE PE L. TRIBUNALUL D., pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,

În raport de dispozițiile art. 244 noul C.p.c., instanța declară încheiată cercetarea procesului.

Nemaifiind alte cererii de formulat și constatându-se dosarul în stare de judecată, s-a retinut spre soluționare.

INSTANȚA

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin acțiunea inregistrata la Tribunalul D. in data de 05.01.2015 reclamanții C. G., M. G., M. Z. EUFIMIA, L. I., B. G., R. D., I. G., S. M., M. LUCREȚIA, C. D. I., S. G., D. E., B. T., și R. A. au chemat în judecată pe pârâții

-M. P.- P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

-P. DE PE L. CURTEA DE APEL C.,

-P. DE PE L. TRIBUNALUL D.,

-M. FINANȚELOR PUBLICE,solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, aceștia sa fie obligați:

- să le acorde diferența de salariu (reprezentând includerea premiului anual in salariul lunar) începând cu 01.01.2011 și în continuare, până la includerea acestuia în salariu reactualizat in funcție de indicele de inflație la data plații efective;

- sa le plătească daune moratorii, respectiv dobânzi legale, începând cu data de 01.01.2011 (potrivit OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legate pentru obligații bănești in vigoare pana la data de 01.09.2011, când a devenit aplicabila OG nr. 13/2001 privind dobânda legala);

- obligarea paratului Ministerului Finanțelor Publice sa asigura paratului Ministerului P. sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat faptul că dreptul solicitat a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - în soluționarea unui recurs în interesul legii -, a statuat "dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009, ci reprezintă în continuare o creanță lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011 - respectiv prin creșterea, în mod corespunzător a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază".

Or, raportat la această concluzie, trebuie să se rețină că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009, începând cu luna ianuarie 2011. In acest sens, aceeași instanță a stipulat că majorarea salarială din anul 2011 - rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază -, este acordată și în continuare.

Curtea Constituțională, prin această interpretare cu caracter obligatoriu, a statuat asupra modalității în care subzistă dreptul de creanță al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, astfel încât el nu mai poate fi acordat în forma anterioară prevăzută de art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009.

Din acest punct de vedere, nu se poate analiza includerea premiului în majorările salariale prev. de art. 1 din Legea nr. 285/2010 ca argument de menținere a dreptului la plata premiului în forma anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulate cu forță obligatorie de Curtea Constituțională.

Dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat, s-a stins odată cu abrogarea Legii cadru nr. 330/2009, fiind înlocuită cu o nouă modalitate de plată - prevăzută de lege -, prin executare succesivă.

Interpretarea textului din motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este de natură ai îndreptăți pe reclamanti la introducerea în salariu a premiului anual sub forma unei majorări a salariului lunar. De altfel, atât Înalta Curte, cât și instanțele ordinare au interpretat în același sens textul Legii nr. 221/2009 pentru acordarea unor diferențe salariale profesorilor.

Mai mult decât atât, poate cel mai important argument vine chiar din dispozitivul Deciziei nr. 21/2013 care nu prevede imposibilitatea acordării acestui drept salarial, ci stabilește că, "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2010 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma vechii reglementări".

În acest sens, art. 25 din Legea nr. 330/2009, prevede că:

"(1) Pentru activitatea desfășurată personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul în care se face premierea.

(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.

(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.

(4)Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul".

Dispozițiile anterior menționate au fost abrogate de art. 39, pct. W din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877/28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011 (art. 46).

De asemenea, prin art. 8 din Legea nr. 285/28 decembrie 2010 - privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice -, publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010), s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, aceste fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.

În opinia reclamanților, dreptul de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispoziții legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității.

În legătură cu acest principiu, este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat - în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. 2 din Constituție -, principiul neretroactivității legilor.

Potrivit acestui principiu, o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință, prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară, în mod explicit sau implicit.

D. consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

De aceea, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp, trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate, valabile după legea existentă în momentul încheierii lor.

Norma neretroactivității se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-a epuizat toate efectele.

Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi excepția, și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.

Or, în speță, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010 era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, legile ce au abrogat posibilitatea acordări respectivului premiu intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzute pentru acordarea lui.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României - intitulat "Tratele internaționale privind drepturile omului" -, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Așadar dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

În speță, reclamanții apreciază că au fost nesocotite prevederile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: "1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociație cu alții; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa ."

Lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamantei de acest bun, în sensul celei de-a doua faze primului paragraf al art. 1 din protocolul nr. 1. Astfel, introducerea premiului anual în salariu se impune prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor anterior menționate deoarece, pentru perioada de referință nu s-a acordat al 13-lea salariu - premiul anual - și nici majorarea salariată, iar prin Decizia nr. 21/2013 s-a statuat acordarea majorării in mod succesiv.

De asemenea, trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în cauza C-310 - având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău - Secția civilă -, privind interpretarea art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JOL 180 din 19.07.2000) cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE (JOL 303 din 02.12.2000) de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Concluziile Comisiei Europene au fost că: "Dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru generai în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le consideră contrare dreptului Uniunii".

Așadar, judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii. În acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.

În drept, au fost invocate disp. art. 25 din Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, art. 1 din Codul civil, art. 15, alin. 2, 20, 41, 44, 124, 125 din Constituția României, art. 1 din primul protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În dovedirea acțiunii, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

A solicitat judecarea cauzei în lipsă.

M. P. - P. de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, în calitate de pârât în cauza ce formează obiectul dosarului nr._, aflat pe rolul Tribunalului D. - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în temeiul prevederilor art. 205 și următoarele din Noul Cod de procedură civilă, formulează, prin reprezentant legal, Procuror General, T. M. N., întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii reclamanților C. G., M. G., M. Z. Eufimia ș.a.ca neîntemeiată.

Arată că prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului D.-Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr._, reclamanții C. G., M. G., M. Z. Eufimia ș.a. -în calitate de funcționari publici și personal contractual în cadrul P. de pe lângă Tribunalul D. au chemat în judecată M. P.-Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel C. și P. de pe lângă Tribunalul D. și M. Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual („al 13 - lea salariu") în salariul lunar începând cu 1 ianuarie 2011 până la zi, reactualizat în funcție de indicele inflație la data plății efective, precum și obligarea pârâților la plata de daune interese moratorii respectiv dobânzi legale

Începând cu 1 ianuarie 2011 potrivit Ordonanței de Guvern nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în vigoare până la data de 1 septembrie 2011 când a devenit aplicabilă Ordonanța de Guvern nr. 13/2011 privind dobânda legala.

I. Chestiuni prealabile

l. In temeiul dispozițiilor art. 193 din Noul Cod de procedură civilă „sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată".

Având în vedere aceste dispoziții legale, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, în absența procedurii prealabile cerute de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 285/2010.

Astfel, potrivit acestui text de lege: „(1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite.

(2)Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a

actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de

credite.

(3)Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile.

(4)împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită

se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței

judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării

soluționării contestației".

Aceste dispoziții sunt reluate și în art. 7 din Legea nr. 284/2010. Or, este evident că reclamanții nu au urmat această procedură prealabilă, ceea ce se constituie într-un „fine de neprimire" al acțiunii.

Față de aceste aspecte și de normele legale incidente în cauză, a solicitat admiterea excepției și respingerea acțiunii reclamanților pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

2. Față de data formulării acțiunii de către reclamanți respectiv 5 ianuarie 2015, raportată la data pronunțării hotărârilor judecătorești care fac obiectul prezentei acțiuni, apreciem necesar să invocăm excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților cu privire la capătul de cerere privind dobânda legală, în perioada 1 ianuarie 2011-4 ianuarie 2012, cu următoarea motivare:

Debitorul nu a negat niciodată drepturile creditorilor, însă executarea hotărârilor judecătorești reprezentând drepturi salariale ale personalului din justiție se circumscrie dispozițiilor imperative ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin legea nr. 230/2011.

A învederat instanței faptul că prin Decizia nr.1/2014 pronunțată în ședința publică din data de 17 februarie 2014 și publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din data de 17 aprilie 2014, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și în consecință s-a stabilit:

„în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

Potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 1 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 - privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. 1 din același act normativ „dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", respectiv în termen de 3 ani.

Totodată potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr.167/1958: "Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge si dreptul la acțiune privind drepturile accesorii ".

In esență această prevedere este o aplicație a principiului de drept accesorium sequitur principale iar în jurisprudența s-a statuat faptul că dobânda, fiind un accesoriu al creanței principale, prescripția dreptului la acțiune în realizarea acestuia, atrage și prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor, fiind de principiu ca accesoriul este supus acelorași consecințe ca și principalul.

Astfel, consideră că dreptul material pentru acest capăt de cerere este prescris pentru pretențiile din perioada menționată.

Totodată, practica Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că rolul prescripției este, între altele, acela de a garanta securitatea juridică, prin stabilirea unui termen fix de introducere a acțiunilor și că modificarea unei situații care a devenit definitivă datorită expirării termenului de prescripție este incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice.

Instituirea unor termene de prescripție pentru sesizarea unei, instanțe este admisibilă fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului substanțial dedus judecății și fără ca prin aceasta să se limiteze protecția socială instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

S-a stabilit în acest sens că limitarea dreptului de acces la o instanță, prin instituirea unui termen de prescripție, trebuie să se facă în mod rezonabil, astfel încât persoanele vătămate să aibă un interval de timp suficient, in funcție de caracteristicile fiecărui tip de litigiu.

Așadar, a apreciat că excepția invocată de M. P. -P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este întemeiată, solicitând admiterea acestei excepții și respingerea acțiunii ca prescrisă.

Față de cele expuse, a solicitat admiterea excepției invocate și respingerea acestui capăt de cerere în perioada 1 ianuarie 2011-4 ianuarie 2012 ca prescris.

Il.Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

1. Față de primul capăt de cerere a apreciat că potrivit art. 39 alin.l lit.w din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă... Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare" .

Din aceste dispoziții reiese că s-a abrogat Legea nr. 330/2009 în integralitatea ei, inclusiv art. 25 care prevede acordarea premiului anual.

Ulterior, având în vedere practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata al celui de-al treisprezecelea salariu, Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - în temeiul art. 329 alin.l din codul de procedură civilă - a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.

Recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a făcut obiectul dosarului nr. 16/2013 al înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii și a fost soluționat conform Deciziei nr. 21/18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul oficial nr. 37 din 16 ianuarie 2014.

Astfel, potrivit deciziei menționate înalta Curte de Casație și Justiție „admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și în consecință:

Stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări

Obligatorie potrivit dispozițiilor art. 517 alin.4 din Noul Cod de procedură civilă.

După cum se poate observa și după cum au precizat chiar reclamanții în motivarea acțiunii, dispozitivul deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. 16/2013 al înaltei Curți de Casație și Justiție precizează fără echivoc faptul că premiul anual a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011.

Decizia instanței supreme nu menționează că acesta va fi inclus, ci arată fără dubiu că a fost inclus.

2. Momentul plății premiului anual aferent anului 2010, în sensul art. 25 din Legea - cadru nr.330/2009, se află sub imperiul prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

In conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28.12.2010:

„Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."

După data de 31 decembrie 2010, dată la care și-a încetat aplicabilitatea Legea nr. 330/2009, au intrat în vigoare noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Ținând cont de faptul că legiuitorul stabilește expres că acest premiu anual pentru anul 2010 nu se acordă, precum și modalitatea de „compensare" a acestui neajuns, pretențiile reclamanților privind plata acestui premiu în temeiul unei legi abrogate, sunt nefondate.

Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului și, în acest sens, au fost elaborate noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, "ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri Ia indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006). A se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010.

După cum rezultă expres din textul art. 8 al Legii nr. 285/2010, este evident că premiul aferent anului 2010 nu se plătește în anul 2011, sumele corespunzătoare plății acestuia fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.

In aceste condiții, în speța dedusă judecății, faptul că Legea nr. 285/2010 prevede că în 2011 nu se realizează plata premiului anual aferent anului 2010 nu poate fi considerată o afectare a unui drept câștigat, însă modifică momentul în care respectivul drept poate fi plătit.

In ceea ce privește criticile reclamanților privind încălcarea principiului neretroactivității legii, consideră că acestea sunt neîntemeiate.

Legea nr. 330/2009 - abrogată expres la data de 31 decembrie 2010 prin Legea - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010 - act normativ ce prevedea acordarea premiului anual, stabilea momentul plății acestui drept pentru întregul personal salarizat din fonduri publice, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

In condițiile în care legea nouă stabilește că premiul anual nu se plătește este evident că, fără a avea caracter retroactiv, plata drepturilor respective nu mai poate fi făcută în anul 2011.

Mai mult, doctrina relevantă în materie, stabilește că unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel conform căruia legea nouă se aplică în principiu tuturor situațiilor juridice născute, modificate sau stinse după . juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor juridice ale situațiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, aceasta trebuie să se aplice tuturor faptelor pendinte și celor viitoare, căci tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună.

In acest sens, Curtea Constituțională a reținut că aplicarea legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este imediată, începând cu 1 ianuarie 2011. Analizând rațiunile care au stat la baza impunerii acestui termen, Curtea a constatat că data intrării în vigoare ține cont de influența pe care o are această lege asupra bugetului de stat și de asigurări sociale, bugete care sunt elaborate anual și aprobate, desigur, tot anual de către Parlament - a se vedea art. 138 alin. (2) din Constituție. Astfel, data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, această condiție de temporalitate este susținută, în mod obiectiv și rațional, de natura implicațiilor sale.

In consecință noțiunea de retroactivitate a Legii nr. 285/2010 ar trebui raportată la momentul plății drepturilor salariale corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010, care potrivit legii se situează în cursul anului următor celui pentru care se acordă premiul.

2. Legea nr. 285/2010 nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare a personalului plătit din fonduri publice și restrângerea, pentru o perioadă determinată, a beneficiului acordării drepturilor bănești în discuție nu reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Caza Beyeler împotriva Italiei, 2000). Or, în cauza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este adoptată pe o perioadă determinată (până la 31 decembrie 2011) și este justificată de salvarea securității naționale. Dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (dreptul la indemnizație nu s-a stins, ci a fost amânată plata), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa.

Măsurile de restrângere adoptate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că, în absența acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic. Legea nr. 285/2010 îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind act normativ accesibil, precis și previzibil, nediscriminatoriu și motivat în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Soluția legislativă cuprinsă în art.8 din Legea nr. 285/2010 a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale. Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general" și de „cauză de utilitate publică".

3. Jurisprudența relevantă a Curții în privința dreptului statului

de a diminua, prin lege, salariile personalului bugetar.

"Bunul", în sensul Convenției, este creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. în acest context, este de subliniat că jurisprudența împotriva României (Cauza M. contra României, Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza A. P. contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului personalului bugetar. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenței "bunului" este mult mai puțin clar.

In această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58). Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale Curții Europene a Drepturilor Omului privind salariile, sunt stabilite următoarele principii:

Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007: "Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum (...) O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată" (par. 94).

Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005: "(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare...." (par. 23).

4. Nu ne aflăm în situația unei privări de proprietate, iar lipsa

despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al

Protocolului nr. 1. Considerații cu privire la proporționalitatea ingerinței.

Statul se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).

Prima constatare reieșită din analiza practicii este aceea că o astfel de ingerință nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, o hotărâre recentă - Aizupurua Ortiz c. Spaniei, 2 februarie 2010, unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sa salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". în consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.

Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. E poate aprecia că această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.

Spre exemplu, în materie de pensie, Curtea acceptă reduceri substanțiale ale cuantumului pensiei și/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1: aprox. 43% (T. c. Suediei - reducere de la 8625 coroane la 4950 coroane -neîncălcare); aprox 38% (Jankovic contra Croatei, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz contra Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgea din acesta (10% din salariul mediu lunar; reduceri de 50% din prețul transportului, consumului de electricitate, căldura, gaz etc, 50% din prețul asigurării pentru automobile - Domalewski contra Poloniei, 15 iunie 1999); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul mai primea alte 2 pensii, și reducerea fusese necesară pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depășească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice - Callejas contra Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocații speciale pentru văduve (A. C. Goudswaard - V. Der Lans contra Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).

Așadar s-ar putea lua în discuție o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), funcționarul și familia sa a fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sa măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39).

In consecință, față de cele anterior menționate, instanța de judecată, verificând dacă aplicarea legii în concret produce efecte contrare Convenției, nu poate face abstracție de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care nu tratează o astfel de ingerință ca „privare de proprietate".

5. Nu în ultimul rând, a învederat instanței că prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la a cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17-18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, "în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situații excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești".

In continuare, în opinia invocată se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului.

Cu alte cuvinte, o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.

Așa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneția, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și financiar; chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneția privește situația particulară a judecătorilor, acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, și nu numai al judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului -, răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică ce afectează statul - qui potest plus, potest minus.

III. A solicitat, de asemenea, respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind actualizarea sumelor rezultate în funcție de rata inflației.

Astfel, fondurile alocate Ministerului P. pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate prin legea anuală a bugetului de stat, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.

Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială."

Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, „cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol."

Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Întrucât M. P. este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, a apreciat că obligarea pârâților la plata sumelor ce ar putea fi acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.

M. P. nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.

Deci, M. P. - P. de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.

Mai mult, a apreciat că aplicarea indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-1 determina să-și execute obligația asumată.

In cauză, M. P. - P. de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție nu poate fi ținut să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, obligarea la plata sumelor actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.

IV. In ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune interese respectiv dobânzi legale începând cu data de 1 ianuarie 2011, a făcut următoarele precizări:

Așa cum a demonstrat sumele reprezentând premiul anual au fost deja incluse în salariul lunar, motiv pentru care nu datorează nici diferențele solicitate, nici actualizarea acestora cu indicele de inflație și cu atât mai puțin dobânda legale calculată la aceste sume.

Dar chiar în cazul în care aceste sume ar fi datorate apreciază că dobânda legală nu ar putea fi acordată în mod legal.

Astfel, prin cererea formulată, reclamanții au solicitat atât actualizarea sumelor prin aplicarea indicelui de inflație precum și acordarea dobânzilor legale pentru aceste sume în temeiul prevederilor Ordonanței Guvernului nr.9/2000.

Potrivit art.l din Ordonanța Guvernului nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, „Părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligații bănești".

Or, în prezenta cauză, nu există nici o convenție între reclamanți și pârâți cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care actul normativ nu își găsește aplicarea în speță.

Având în vedere inaplicabilitatea dispozițiilor art.3 alin.3 din Ordonanța Guvernului nr.9/2000, a solicitat instanței să constate că prin acordarea atât a indicelui de inflație cât și a dobânzilor legale, s-ar realiza o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților.

Mai mult, a menționat că deși Decizia nr. 2, pronunțată în ședința publică din data de 17 februarie 2014 și publicată în Monitorul Oficial nr. 411 din data de 3 iunie 2014, stabilește faptul că pot fi acordate daune-interese sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, totuși sintagma "pot fi acordate" exclude din start imperativul categoric, nu exprimă obligația, ci lasă la aprecierea instanțelor latitudinea, posibilitatea de a aprecia dacă sunt întrunite toate condițiile legale privind acordarea dobânzilor.

"In ceea ce privește posibilitatea cumulului dintre actualizarea creanței și daunele-interese moratorii, deși, de principiu, nu este exclusă, pornindu-se de la principiul reparării integrale a prejudiciului, dată fiind natura juridică a dobânzii (lucrum cessans) diferită de cea a actualizării obligației cu indicele de inflație (damnum emergens), în privința creanțelor ce intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, în circumstanțele date cumulul nu poate fi admis întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor-interese moratorii, iar, pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile a debitorilor."

Totodată,a învederat instanței că prin Decizia nr. 838/2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 631/03.07.2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 146 lit. e din Constituție.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte, în sensul că „în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin.3 din Constituție, înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României. înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".

Decizia Curții Constituționale fundamentează dreptul judecătorilor de a analiza cauzele prin prisma elementelor de legalitate fără a atribui dispozițiilor legale o interpretare extinsă.

Prin Decizia Curții Constituționale s-a statuat definitiv și obligatoriu că înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat atribuțiile constituționale, modificând norme juridice cu putere de lege. Așa fiind, instanța are obligația să dispună soluționarea prezentei cauze în considerarea respectării dispozițiilor legale în materie.

In acest sens, în raport de starea de fapt și de drept incidență și pentru argumentele expuse se impune respingerea acestui capăt de cerere ca nefondat.

In concluzie, pentru considerentele expuse, a solicitat admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, precum și respingerea ca prescrise a pretențiilor privind dobânda. legală în perioada 1 ianuarie 2011-4 ianuarie 2012, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii formulate de C. G., M. G., M. Z. Eufimia ș.a.ca neîntemeiată.

In drept, și-a întemeiem prezenta pe dispozițiile art. 205 și următoarele din Codul de procedură civilă.

In conformitate cu prevederile art. 223 alin.3 din Codul de procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsa noastră.

M. P. — P. de pe lângă Curtea de Apel C., și P. de pe lângă Tribunalul D., prin procuror general - L. C., reprezentantul legal potrivit art. 89 alin. 3 și art.92 alin.l din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, în temeiul prevederilor art. 205 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, au formulat prezenta întâmpinare la dosarul nr._ aflat pe rolul Tribunalului D. - Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care au solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanții C. G. și alții, prin reprezentant L. I., având în vedere următoarele considerente:

In fapt, prin acțiunea înregistrată la 5.01.2015, reclamanții, în calitate de funcționari publici, personal contractual și specialiști IT, la P. de pe lângă Judecătoria Tribunalul D., au chemat în judecată M. P. - P. de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel C., P. de pe lângă Tribunalul D. și M. Finanțelor Publice, au solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual („al 13 - lea salariu") aferent anului 2010, începând cu 01.01.2011 și în continuare până la includerea acestuia în salariu, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânda legală începând cu 01.01.2011.

Și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, art. 1 din Codul civil, art. 15 alin. 2, art. 20, art. 41, art.44, art. 124, art. 125 din Constituția României, art. 1 din primul protocol adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului, Directiva Consiliului nr._/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curți de Casație și justiție .

Acțiunea a fost promovată la data de 05.01.2015, după . noului Cod civil, astfel că aplicabile sunt dispozițiile art. 6 și art. 116- 110² din Legea nr. 71/2011 privind Codul civil, conform cărora regulile noului cod civil se aplică și creditorilor ale căror creanțe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare.

Acțiunea are ca obiect, după cum arată reclamanții, obligarea la plata unui drept principal - premiul anual, începând cu 01.01.2011 și a dreptului accesoriu la acesta, daune - moratorii pentru prejudiciul produs prin neplata dreptului principal.

Potrivit art. 2501 alin. 1 din Noul Cod Civil: ,,dreptul la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel".

ART. 2503 alin . 2 din noul cod civil, prevede :,,In cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate ".

In același sens, sunt dispozițiile art. 2517, art. 2523 și art. 2524 din Codul Civil precum și art. 171 din Codul muncii, care prevede: „(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. "

De asemenea, art.268 alin.(l) dispune: "(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: ... c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator;"

Practica Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că rolul prescripției este, între altele, acela de a garanta securitatea juridică, prin stabilirea unui termen fix de introducere a acțiunilor și că modificarea unei situații care a devenit definitivă datorită expirării termenului de prescripție este incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice.

Instituirea unor termene de prescripție pentru sesizarea unei instanțe este admisibilă fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului substanțial dedus judecății și fără ca prin aceasta să se limiteze protecția socială instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

S-a stabilit, în acest sens, că limitarea dreptului de acces la o instanță, prin instituirea unui termen de prescripție, trebuie să se facă în mod rezonabil, astfel încât persoanele vătămate să aibă un interval de timp suficient, în funcție de caracteristicile fiecărui tip de litigiu.

Raportat la momentul de la care curge prescripția în materia obligațiilor s-a pronunțat decizia nr. 1 din 17 februarie 2014 adoptată în interesul legii de către înalta Curte de Casație și Justiție care, lămurind problema de drept și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201, art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009privind Codul civil și ale art. 6 alin .4, art. 2512, art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanța de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigiile începute după 1 octombrie 2011.

Art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat: „ Instanța judecătorească și organul arbitrai sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris. "

Referitor la daunele - interese, în principiu, art. 2503 alin. (1) din noul Cod civil: redă vechea reglementare a art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

In esență, această reglementare este o aplicație a principiului de drept accesorium sequitur principale, iar în jurisprudența s-a statuat faptul că prescripția dreptului la acțiune în realizare în cazul dobânzii, ca accesoriu al creanței principale, atrage și prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor, fiind de principiu ca accesoriul este supus acelorași consecințe ca și principalul. Acest principiu este reluat din art. 12 al Decretului nr. 167/1958 .

Au considerat astfel că atât dreptul principal - plata premiului anual începând cu 01.01.2011 solicitat cât și dreptul accesoriu - daunele - interese echivalente cu dobânda s-a prescris întrucât au trecut mai mult de trei ani de la data de la care reclamanții ar fi trebuit să solicite acordarea acestora.

Au solicitat astfel, respingerea acțiunii, pe excepție, ca prescrisă.

II. ART. 33 Noul Cod de procedură civilă:

Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

Potrivit teoriei în materia dreptului procesual civil, pentru a se bucura de protecție judiciară, dreptul subiectiv civil trebuie să întrunească anumite cerințe: să fie recunoscut și ocrotit de lege; să fie exercitat în limitele sale externe, de ordin material și juridic, precum și în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului economic și social în vederea căruia este recunoscut de lege; să fie exercitat cu bună - credință ; să fie actual.

Folosului practic al acțiunii promovate îi lipsesc două din cele trei condiții de existență: să fie legitim ( să fie protejat prin lege ) și să fie născut și actual (deci să existe în momentul în care se exercită acțiunea și art. 25 din lege presupus a fi încălcat, a fost abrogat). Sancțiunea, pentru lipsa cerințelor, este respingerea acțiunii lipsite de interes, ca inadmisibilă.

Potrivit teoriei generale a obligațiilor izvor al obligației poate fi legea, contractul sau fapta ilicită.

In speță, izvorul obligației este legea întrucât reclamantele au solicitat acordarea premiului anual prevăzut de art. 25 al Legii nr. 330/2009 privind legea cadrul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice. Art. 39 Ut. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară personalului plătit din fonduri publice, a abrogat în integralitate Legea nr. 330/2009 și deci și articol 25 care prevedea acordarea premiului anual.

Prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, legiuitorul a prevăzut în mod expres că : „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fund avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi. "

Întrucât legiuitorul a abrogat actul normativ referitor la acordarea și plata premiului anual, cererea de chemare în judecată nu poate fi admisă întrucât s-ar ajunge la un sistem de salarizare paralel, unul stabilit de instanța de judecată iar unul de către puterea legiuitoare.

In consecință, instanța, analizând prezenta acțiune, nu poate decât să constate existența unei norme juridice în vigoare și să facă aplicarea acesteia, iar solicitarea reclamantelor, ca instanța să oblige ordonatorul secundar de credite la emiterea unei noi decizii de salarizare în conformitate cu hotărârea pronunțată, într-un cuantum care nu este prevăzut în actul normativ de salarizare, este inadmisibilă tocmai pentru că dreptul solicitat nu este protejat de lege .

Curtea Constituțională a precizat că, în ceea ce privește autoritatea judecătorească, conduita conformă Constituției presupune, exercitarea competențelor stabilite de lege în conformitate cu prevederile constituționale referitoare la separația puterilor în stat și, deci, abținerea de la orice acțiune care ar avea ca efect subrogarea în atribuțiile altei autorități publice. Prin urmare, înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate a acestora."

Au apreciat că prezenta acțiune nu poate fi admisă, întrucât acest fapt ar însemna ca instanța să depășească atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, întrucât numai legiuitorul poate stabili acordarea sa neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor drepturi. Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive.

Obligarea la plată în sensul celor pretinse de reclamante ar reprezenta o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, a constat următoarele: ,, Pornind de la principiul constituțional al separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, și având în vedere și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, Curtea Constituțională a statuat că "Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective."

De asemenea, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 108/2006, a statuat că sporurile, premiile și alte stimulente, acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

In situația în care instanța ar admite cererea reclamanților nu ar face altceva decât să adauge la textul Legii nr. 285/2010, deoarece numai legiuitorul -respectiv puterea legislativă — poate stabili acordarea sa neacordarea unor sporuri.

Prin urmare, instanța de fond nu poate cenzura soluția aleasă de legiuitor și nu poate dispune măsuri care „completează" textul Legii nr. 285/2010, creând astfel pe cale judiciară noi modalități de stabilire a salariilor. Finalitatea urmărită de legiuitor nu poate fi inechitatea în cadrul aceleiași categorii de personal din sistemul judiciar, o altă soluție adoptată încălcând principiile statuate în lege.

III. ART. 35 din Noul Cod de procedură civilă:

,, Constatarea existenței sau inexistenței unui drept

Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

In speță, avem cadru legal special de realizare a dreptului. Acesta decurge din calitatea reclamanților, aceea de personal care își desfășoară activitatea în cadrul unor unități de parchet, salarizate de la bugetul de stat potrivit unor legi speciale.

Astfel, art. 60 din LEGEA Nr. 567 din 9 decembrie 2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, prevede:

„.... (3) Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea beneficiază de salarii de bază, spor de vechime, prime și de alte drepturi salariale, în condițiile legii.

4) Salarizarea personalului auxiliar de specialitate, a funcționarilor publici și a personalului contractual din cadrul instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul Ministerului Justiției, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri se stabilește prin lege specială (Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, modificată prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice).

(5) Până la . legii speciale de salarizare, rămân aplicabile în continuare dispozițiile legale referitoare la salarizarea personalului prevăzut la alin. (4). "

Legea 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, dispune, la ART. 1:

,, (1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.

(2) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege. "

ART. 20 (1) Sporurile, indemnizațiile, primele și compensațiile specifice domeniului de activitate ce se acordă personalului bugetar sunt prevăzute în anexele nr. I - VIII.

Potrivit principiului specialia generalibus derogant, în speță se aplică legea specială de salarizare, respectiv ART. 7 CAPITOLUL VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției, Anexa VI la Legea - Cadru de salarizare nr. 284/2010, care dispune: ,,(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri.

In virtutea rolului activ pe care îl are potrivit art. 22 din Legea nr. 134/2010 din Codul de procedură civilă și fără a schimba obiectul acțiunii, instanța este obligată să dea calificarea juridică exactă a acțiunii, chiar dacă această calificare este alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată( pag . 237 și 201 Codul de procedură civilă, comentat și adnotat) .

Au solicitat instanței să constate că, față de dispozițiile art. 35 alin .2 teza a II-a din Codul de procedură civilă, de natura dreptului solicitat (drept salariat stabilit prin lege specială) și de obiectul cererii de chemare în judecată (recunoașterea unor drepturi salariale) suntem sub jurisdicția unei legi speciale care prevede o procedură prealabilă de realizare a dreptului pe care reclamantele nu au urmat-o și că actele administrative emise sub jurisdicție specială, necontestate în termen, sunt definitive, intră în circuitul civil, produc efecte juridice, bucurându-se de prezumția de legalitate.

In doctrină, cererile de chemare în judecată sunt clasificate după mai multe criterii: calea procedurală aleasă de parte pentru a obține protecția judiciară a dreptului subiectiv: cereri principale, cereri accesorii, adiționale și cereri incidentale; scopul material urmărit ( de a obține executarea obligației sau recunoașterea unui drept), în funcție de care deosebim, acțiunile patrimoniale, care se subclasifică în acțiuni personale și mixte.

In funcție de scopul material urmărit se disting:

• cereri în realizare (denumite și în condamnare, în adjudecare sau în executare), consacrate de art. 30 alin . 1 din Noul Cod de procedură civilă, sunt acelea prin care reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv solicită instanței să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului;
• Cereri în constatare( numite și cereri în recunoașterea dreptului sau în confirmare), reglementate de art. 35 din Noul Cod de procedură civilă, prin care reclamantul solicită instanței să recunoască existența unui drept subiectiv al său.

Cererea reclamanților se încadrează în categoria acțiunilor clasificate după scopul urmărit în acțiunea în recunoaștere reglementată de art. 35 din Noul Cod de procedură civilă. Acțiunea are caracter subsidiar celei în realizare, care presupunea contestarea actului administrativ de salarizare prin urmarea procedurii prevăzute de legea specială (potrivit principiului specialia generalibus derogant).

Activitatea autorității administrative, conform legii organice speciale în materie, este înfăptuită de ordonatorul secundar de credite potrivit art. 92 alin. 1, art. 93 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 1 alin .1, alin .3 și alin . 5, art. 4 alin. 3, art. 7 alin. 1-2 din Legea nr. 285/2010, art.ll alin. 1-4, art. 12, art. 13, art. 15 alin 1, art. 20 alin 1 și art 33 alin 1 din Legea nr. 284/2010 Lege - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Capitolul II, Capitolul V și Capitolul VIII, art. 17 alin 1-4, art. 21 alin. 1 și art 23 alin.2 Ut b din Anexa la Legea nr. 284/2010.

In acest sens s-au emis ordine colective de salarizare.

Calea realizării dreptului este contestarea ordinului de salarizare presupus a fi emis cu încălcarea legii. Procedura administrativ - jurisdicțională este obligatorie și prealabilă chemării în judecată.

Neurmarea procedurii administrativ — jurisdicționale speciale pentru realizarea dreptului (potrivit art. 7 din Legea 285/ 2010 ) atrage respingerea acțiunii ca inadmisibilă (C.S.J dec. 134/1991, în probleme de drept 1990-1992 ,p 645; dec.416/1995, în BJ1995, p. 588).

Au solicitat instanței să constate că, față de dispozițiile art. 35 teza a II- a din Noul Cod de procedură civilă, de natura dreptului solicitat ( stabilirea unui drept salariat care, prin lege specială, este un atribut exclusiv al ordonatorului de credite și respectiv al Curții de apel București care verifică legalitatea actelor emise de ordonatorii de credite ) și de obiectul cererii de chemare în judecată, judecătorul unei acțiuni în recunoaștere ,cum este acțiunea de față, nu se poate substitui judecătorului acțiunii în realizare și nu poate primi cererea de chemare în judecată.

IV. Pe fond, au considerat că acțiunea este neîntemeiată, motiv pentru care au solicitat respingerea acesteia.

Potrivit principiului înscris în art. 9 alin.3 din Noul Cod civil: ,,Interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății."

4.1. In speță, instanța este chemată să interpreteze dispozițiile actelor normative ce reglementează acordarea premiului anual aferent anului 2010, apreciind că dreptul de a beneficia de acest premiu a fost câștigat atâta timp cât prevederile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor.

Susținerile reclamanților sunt neîntemeiate întrucât dispozițiile legale incidente nu amână plata premiului anual, ci stipulează expres că aceasta se face începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se datorează premiul.

Art. 25 alin. 4 din Legea nr. 330/2009 prevede: „ (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul. "

Prin prisma acestor dispoziții legale, rezultă în mod indubitabil că dreptul de a primi premiul anual se naște începând cu data de întâi ianuarie a anului următor perioadei pentru care se face premierea și nu anterior acestei date.

In concret, dreptul reclamanților de a încasa premiul anual aferent anului 2010 s-a născut la data de 01 ianuarie 2011, dată la care era în vigoare Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Acest act normativ, prin art. 39 Ut. w, a abrogat în integralitate Legea nr. 330/2009 și deci și articol 25 care prevedea acordarea premiului anual.

Ori, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, legiuitorul a prevăzut în mod expres că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."

Prin urmare, prin . Legii nr. 285/2010 a dispărut temeiul legal pentru acordarea premiului anual solicitat de către reclamanți, motiv pentru care ordonatorul principal de credite nu a alocat în anul 2011 credite bugetare pentru acordarea acestui drept salarial.

In plus, din conținutul art. 8 al sus menționatului act normativ, rezultă fără echivoc destinația sumelor corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010, și anume, folosirea acestora la majorările salariale din anul 2011.

Astfel, legiuitorul a schimbat regimul juridic al premiului anual dintr-un drept salariat accesoriu într-o suplimentare a dreptului salariul principal. Substanța dreptului salariat accesoriu există, plata acestuia s-a făcut începând cu 01 ianuarie 2011 și a îmbrăcat forma juridică a unui drept salariat principal majorat.

4.2. In altă ordine de idei, dreptul reclamanților de a beneficia de premiul anual aferent anului 2010 s-a născut data de la data de 01 ianuarie 2011, iar interdicția acordării acestui drept a fost prevăzută expres de dispozițiile Legii nr. 285/2010, care erau în vigoare la acea dată, astfel încât nu se poate vorbi de retroactivitatea legii, așa cum greșit susțin reclamantele

Legea nr. 330/2009, abrogată expres la data de 31 decembrie 2010 prin Legea nr. 284/2010 — cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ ce prevedea acordarea premiului anual, stabilea momentul plății acestui drept pentru întregul personal salarizat din fonduri publice, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

In condițiile în care legea nouă stabilește că premiul anual nu se plătește este evident că, fără a avea caracter retroactiv, plata drepturilor respective nu mai poate fi făcută în anul 2011 și în continuare în anul 2012 ,2013, 2014 așa cum solicită reclamanții.

Mai mult, doctrina relevantă în materie, a stabilit că unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel conform căruia legea nouă se aplică în principiu tuturor situațiilor juridice născute( tempus regit actum), modificate sau stinse după . situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor juridice ale situațiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, aceasta trebuie să se aplice tuturor faptelor pendinte și celor viitoare, căci tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună.

In acest sens, Curtea Constituțională a reținut că aplicarea legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este imediată: 1 ianuarie 2011. Analizând rațiunile care a stat la baza impunerii acestui termen, Curtea a constatat că data intrării în vigoare ține cont de influența pe care o are această lege asupra bugetului de stat și de asigurări sociale, bugete care sunt elaborate anual și aprobate, desigur, tot anual de către Parlament - a se vedea art. 138 alin. (2) din Constituție. Astfel, data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, această condiție de temporalitate este susținută, în mod obiectiv și rațional, de natura implicațiilor sale.

In consecință, noțiunea de retroactivitate a Legii nr. 285/2010 ar trebui raportată la momentul plății drepturilor salariale corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010, care, potrivit legii, se situează în cursul anului următor celui pentru care se acordă premiul.

4.3.Momentul plății premiului anual aferent anului 2010, în sensul art. 25

din Legea - cadru nr. 330/2009, se află sub imperiul prevederilor Legii nr.

285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri

publice.

Ținând cont de faptul că legiuitorul stabilește expres că acest premiu anual pentru anul 2010 nu se acordă, precum și modalitatea de „compensare" a acestui neajuns, pretențiile reclamantelor privind plata acestui premiu în temeiul unei legi abrogate, așa cum am arătat supra, sunt nefondate.

Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului și, în acest sens, a fost elaborate noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice precum și legile ulterioare de salarizare în anii 2012, 2013, inclusiv anul 2015.

Statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, "ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sa chiar anula" (Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006). A se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010.

In aceste condiții, în speța dedusă judecății, faptul că Legea nr. 285/2010 prevede că în 2011 nu se plătește premiului anual aferent anului 2010, nu poate fi considerată o afectare a dreptul câștigat întrucât a fost modificat numai momentul în care respectivul drept poate fi plătit

4.4.Adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare

a personalului plătit din fonduri publice și restrângerea, pentru o perioadă

determinată, a beneficiului acordării drepturilor bănești în discuție nu reprezintă o

ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor în sensul celei de-a

doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Caza Beyeler împotriva Italiei, 2000). Or, în caza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este adoptată pe o perioadă determinată (până la 31 decembrie 2011) și este justificată de salvarea securității naționale. Dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (dreptul la indemnizație nu s-a stins, ci a fost amânată plata), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa.

Măsurile de restrângere adoptate ( așa cum am arătat supra) sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că, în absența acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic. Legea nr. 285/2010 îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind act normativ accesibil, precis și previzibil, nediscriminatoriu și motivat în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Soluția legislativă cuprinsă în art. 8 din Legea nr. 285/2010 a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale. Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „ scop legitim de interes general" și de „ cauză de utilitate publică ".

4.5. Jurisprudența relevantă a Curții în privința dreptului statului de a diminua, prin lege, salariile personalului bugetar.

"Bunul", în sensul Convenției, este creanța de natură salariată stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. în acest context, este de subliniat că jurisprudența împotriva României (Cauza M. contra României, Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza A. P. contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului personalului bugetar. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească — în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenței "bunului" este mult mai puțin clar.

In această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58). Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale Curții Europene a Drepturilor Omului privind salariile, sunt stabilite următoarele principii, enunțate si supra:

Hotărârea Marii Camere în caza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007: "Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum (...) O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată " (par. 94).

Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005: "(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sa anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare.... " (par. 23).

4.6. Nu ne aflăm în situația unei privări de proprietate iar lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art 1 al Protocolului nr. 1. Considerații cu privire la proporționalitatea ingerinței

Statul se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura exista soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sa Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).

Prima constatare, reieșită din analiza practicii, este aceea că o astfel de ingerință nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, o hotărâre recentă — Aizupurua Ortiz c. Spaniei, 2 februarie 2010, unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sa salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". In consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.

Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Putem aprecia că această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.

Spre exemplu, în materie de pensie, Curtea acceptă reduceri substanțiale ale cuantumului pensiei și/sa ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1: aprox. 43% (T. c. Suediei - reducere de la 8625 coroane la 4950 coroane - neîncălcare); aprox 38% (Jankovic contra Croatei, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz contra Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgea din acesta (10% din salariul mediu lunar; reduceri de 50% din prețul transportului, consumului de electricitate, căldura, gaz etc, 50% din prețul asigurării pentru automobile — Domalewski contra Poloniei, 15 iunie 1999); reducerea cu 66%o a pensiei principale (reclamantul mai primea alte 2 pensii, și reducerea fusese necesară pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depășească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice — Callejas contra Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocații speciale pentru văduve (A. C. Goudswaard — V. Der Lans contra Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).

Așadar s-ar putea lua în discuție o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), funcționarul și familia sa a fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sa măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39).

In consecință, față de cele anterior menționate, instanța de judecată, verificând dacă aplicarea legii în concret produce efecte contrare Convenției, nu poate face abstracție de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care nu tratează o astfel de ingerință ca „privare de proprietate".

4.7. Nu în ultimul rând, au învederăat instanței că prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la a cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17-18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, "în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situații excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești". în continuare, în opinia invocată se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului

Cu alte cuvinte, o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.

Așa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneția, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și financiar; chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneția privește situația particulară a judecătorilor, acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, și nu numai al judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului -, răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică ce afectează statul - qui potest plus, potest minus.

4.8. Anterior adoptării Legii nr. 284/2010 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, acestea a fost supuse controlului de constituționalitate.

In ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate a Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 20 ianuarie 2011, constatând că dispozițiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale. In motivarea soluției pronunțate se arată că, în continuare există o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă, această restrângere neaducând atingere substanței dreptului. Analizând aplicabilitatea criteriilor prevăzute la art. 53 din Constituție, așa cum s-a procedat cu prilejul adoptării Deciziilor nr. 872 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea constată că aceste cerințe sunt întrunite.

In spiritul practicii constante a Curții Constituționale (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, Decizia nr. 1415/2009, Decizia nr. 414/2010, Decizia 415/2010, Decizia nr. 291/2010, Decizia 294/2010), puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reține că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. In consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor.

Prin sintagma ,, actualizarea cu indicele de inflație" instanța de fond este obligată să analizeze daunele — interese înainte de obținerea unei hotărâri de condamnare. Aceasta întrucât evaluarea legală a daunelor - interese ( obligarea la repararea prejudiciului cauzat de întârzierea executării sau neexecutarea obligației) înseamnă, potrivit teoriei și practicii în materie. Instituții de drept civil - C. selectiv pentru licență - 2009-2010, pag . 278), stabilirea daunelor - interese moratorii, care sunt egale cu dobânda legală.

Nu se poate pune problema unei neexecutări a obligației din partea debitorului până la obținerea hotărârii de condamnare. Astfel, numai după obținerea sentinței,se poate vorbi de calitatea de debitor, iar creditorul poate apela la forța de constrângere a statului, situație în care daunele moratorii, așa cum solicită reclamanții, se datorează de la data introducerii acțiunii.

De asemenea, plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, nu are susținere legală de acordare și în considerarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr.500/2002 — privind finanțele publice, prevăd că „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială, iar art. 29 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind Finanțele publice, dispune: „ cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".

M. P. nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând actualizarea cu indicele de inflație, putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.

In cauză, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.

Față de considerentele expuse, de decizia nr. 21/2013 din data de 18 noiembrie 2013 pronunțată în interesul legii de Inalta Curte de Casație și Justiție, de prevederile legale incidente în cauză,au solicitat admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii ca atare. In subsidiar, au solicitat respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată.

In susținerea celor afirmate înțeleg să se folosească de proba cu înscrisuri, precum și orice mijloace de probă pe care instanța le va aprecia ca fiind utile, concludente și pertinente cauzei.

In drept, și-au întemeiem prezenta pe dispozițiile art. 205 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Reclamanții C. G., M. G., M. Z.- Eufimia, L. I., B. G., R. D., I. G., S. M., M. Lucreția, C. D.- I., S. G., D. E., B. T., R. A., reclamanți in dosarul nr._ al Tribunalului D., intemeiul art 201 din Codul de procedura civila, in termen legal au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicit sa se respingă excepțiile si apărările invocate de parata prin întâmpinare, cu precizarea ca își mențin punctele de vedere exprimate prin cererea de chemare in judecata, referitor la starea de fapt si temeiul de drept, precum si dovezile indicate.

Părîtii P. de pe lînga Inalta Curte de Casație si Justiție si P. de pe langa Curtea de Apel C., au solicitat respingerea acțiunii ca fiind inadmisibila pentru lipsa procedurii prealabile.

Nu poate fi reținuta critica vizând respingerea de către instanța a excepției neîndeplinirii procedurii prealabile, prevăzute de Codul de procedura civila, fiind aplicabile in cauza, dispozițiile legale ce guvernează jurisdicția muncii si care nu prevăd îndeplinirea vreunei proceduri prealabile introducerii acțiunii in justiție.

De asemenea, au solicitat respingerea excepției in ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere privind dobânda legala, făcând trimitere chiar la Decizia nr. 1/2014 pronunțata de înalta Curte de Casație si Justiție, prin care s-a admis recursul in interesul legii, invocat de parata, având in vedere data introducerii acțiunii fata de data de 01.01.2011.

Lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat, reprezintă indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea noastră de acest bun, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din protocolul nr.l,, astfel că introducerea premiului anual în salariu se impune prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor antemenționate, deoarece pentru perioada de referință nu s-a acordat al 13-lea salariu-premiu anual - și nici majorarea salariată, iar prin decizia nr.21/2013 s-a statuat acordarea majorării în mod succesiv.

A apreciat că dreptul de a beneficia. de acest premiu este câștigat,

atâta timp cât dispozițiile legale ce prevedeau erau in vigoare la data de

31.12.2010.

In cazul nostru, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile ce au abrogat posibilitatea acordării lui intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.

F. de aceste susțineri, au solicitat respingerea excepțiilor si apărărilor invocate de către parate prin întâmpinare si admiterea acțiunii noastre așa cum a fost formulata.

In drept, și-au întemeiat prezenta pe dispozițiile art. 201 din Codul de procedura civila.

In temeiul art 223 si 411 alini pct.2 din C.p.civ, au solicitat judecarea cauzei si in lipsa noastră.

Pârâta Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice C. cu sediul în C., în numele Ministerului Finanțelor Publice, in calitate de parat în dosarul nr._ , prin reprezentantul său legal, Director General S. M. P., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantul C. G. s.a în contradictoriu cu pârâtul M. Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fară calitate procesuală pasivă, având în vedere următoarele motive:

In fapt, prin acțiunea formulata la Tribunalul D., reclamanta C. G. s.a a solicitat obligarea paraților M. P., P. de pe lînga Curtea de Apel C., P. de pe lînga Tribunalul D. si M. Finanțelor Publice la:

- obligarea paratelor la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual in salariul lunar, începând cu 01.01.2011 pana la includerea acestuia în salariu, reactualizat in funcție de indicele de inflație la data plății efective

- obligarea paraților la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu 01.01.2011 si in continuare potrivit OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești in vigoare pana la data de 01.09.2011 când a devenit aplicabila OG nr.13/2001 privind dobânda legala

Pe excepție

1. Acțiunea este promovata împotriva unui parat fără calitate procesuala pasiva

In ceea ce privește chemarea in judecata a Ministerului Finanțelor Publice, a apreciat ca acesta nu are calitate procesuala pasiva in cauza.

Astfel, drepturile solicitate de reclamanti sunt drepturi salariale, in temeiul raporturilor juridice pe care le au cu angajatorul .

Statul R., prin M. Finanțelor Publice nu are nici un raport juridic cu reclamanții, in consecința nu exista nici un temei legal potrivit căruia acest parat sa poată fi obligat sa aloce in mod direct fondurile necesare plații drepturilor salariale solicitate de acesta. Potrivit art. 2, alin 2, lit e, din HG 34/2009, privind organizarea si funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, acesta are printre alte funcții si pe aceea de concepție bugetara si fiscala. Potrivit art. 3 din același act normativ

«1) în realizarea funcțiilor sale, M. Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (...)

6.elaborează pe bază de metodologii proprii, menținând în permanență un echilibru bugetar corespunzător, proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare;

7.analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu indicatorii macroeconomici, precum și modul de utilizare și/sau administrare a fondurilor și/sau patrimoniului public, la nivelul instituțiilor publice definite la art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, prezentând Guvernului, spre dezbatere și aprobare, propuneri și/sau proiecte de acte normative care să conducă la îmbunătățirea procesului de programare și execuție bugetară; (...)

11.aprobă, în condițiile legii, repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare;

12.aprobă, în condițiile legii, deschiderea de credite bugetare.»^

Așadar atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice sunt expres si limitativ prevăzute de lege, acesta nu poate sa aloce fondurile necesare plații drepturilor salariale pretinse, in afara dispozițiilor legale care reglementează atribuțiile sale.

M. Finanțelor Publice întocmește, pe baza propunerilor de buget înaintate de fiecare Minister, proiectul bugetului de stat precum si proiectul legii de rectificare a bugetului de stat insa aproba, doar în condițiile legii, repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare precum si deschiderea de credite bugetare.

Intre M. Finanțelor Publice și instituția bugetara angajatoare a reclamantei nu există nici un raport juridic obligațional, deoarece potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea bugetară urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor juridice.

De asemenea, art. 28 din același act normativ prevede că M. Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea proiectelor legilor bugetare pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite și rolul de administrator al bugetului statului pn^ț repartizarea sumelor către ordonatorii principali de credite, neavând atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și nici de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.

Pe de altă parte, nici atribuțiile stabilite în sarcina Ministerului Finanțelor Publice prin dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 nu sunt de natură a constitui fundamentul unui asemenea raport juridic obligațional, deoarece prin Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii, iar dispozițiile art. 2 din acest act normativ prevăd expres că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.

In acest sens s-a pronunțat și Inalta Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 10/19 septembrie 2011, adoptată în urma examinării Recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.

2.Au invocat prescripția dreptului material la acțiune

Obiectul cererii deduse judecății îl formează drepturile bănești cuvenite reclamantului pentru care legiuitorul a stabilit un termen de 3 ani în care poate fi formulată o astfel de cerere, potrivit art. 283 lit. c din Codul Muncii, același termen general de prescripție fiind stabilit și de dispozițiile art.1, 3, 7 și 8 din Decretul nr.167/ 1958 privind prescripția extinctivă.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a reținut că regulile care guvernează prescripția în materia drepturilor salariale sunt stabilite în dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, fără însă a fi omisă norma cuprinsă în art. 166 alin. (1) din Codul muncii - „dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescriu în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".

In consecința, primele anuale reprezintă adaosuri la salariul de bază sub forma premiilor acordate din fondul de premiere aflat la dispoziția angajatorului, deci sunt drepturi salariale în sensul prevederilor art. 160 din Codul muncii și art. 1 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 95/1949 privind protecția salariului, iar termenul de prescripție în care pot fi formulate cererile de chemare în judecată este de 3 ani, prevăzut de art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii ,același termen general de prescripție fiind stabilit și de dispozițiile art.1, 3, 7 și 8 din Decretul nr.167/ 1958 privind prescripția extinctivă.

A invocat in acest sens Decizia ÎCCJ nr. 20 din 18 noiembrie 2013 (Decizia 20/2013

In ceea ce privește fondul cauzei,a apreciat ca acțiunea este neîntemeiata

Prin acțiunea formulata s-a solicitat acordarea premiului anual aferent anului 2012, motivat de faptul ca acest drept a fost recunoscut de legislația in vigoare ca un drept câștigat.

Solicitările reclamanților sunt neîntemeiate întrucât prin dispozițiile art 8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice s-a stabilit ca sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acorda începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute in vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acorda in anul 2011, potrivit prevederilor acestei legi.

Potrivit art.1 din Legea nr.285/2010, cuantumul brut al salariilor de baza/soldelor funcției de baza/salariilor funcției de baza/indemnizatiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu !5 %.

Prin urmare, premiul pentru anul 2010 prevăzut de art 25 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice ( in prezent abrogata ) a fost acordat, fiind inclus in majorările salariale stabilite pentru anul 2011.

Creșterea salariala din anul 2011, care includea si premiul anual din 2010 in salariu/solda/indemnizație de bază, este acordata si in continuare, dovada ca de la 1 ianuarie 2012 a rămas in plată același nivel al retribuției, conform prevederilor O.U.G nr.80/2010 pentru completarea art.11 din O.U.G nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar care prevede:

(1)Pentru încadrarea în nivelul anual al deficitului bugetului general consolidat, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Economiei și Finanțelor, se stabilește o limită anuală a finanțărilor rambursabile ce urmează a fi contractate de autoritățile

administrației publice locale și a tragerilor ce se pot efectua din aceste finanțări.

(2)Comisia de autorizare a împrumuturilor locale, constituită în baza prevederilor art din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, autorizează finanțările rambursabile ce urmează a fi contractate de autoritățile publice locale, precum și tragerile anuale din aceste finanțări, în limita cărora se pot efectua plăți, cu încadrarea în limita anuală prevăzută la alin. (1).

(3)Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale au obligația ca, în 15 zile de la

. prezentei ordonanțe de urgență, să raporteze la M. Economiei

și Finanțelor, prin direcțiile generale ale finanțelor publice:

a) situația finanțărilor rambursabile autorizate; b) situația finanțărilor rambursabile contractate și banca finanțatoarec) tragerile efectuate din finanțările rambursabile contractate;d) tragerile pe care urmează a le efectua, eșalonate pe ani. ^

(4)Situațiile prezentate de ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunr analizate în cadrul Comisiei de autorizare a împrumuturilor locale, care aprobă eșalonarea pe ani a tragerilor din finanțările rambursabile contractate înainte de . prezentei ordonanțe de urgență și o comunică beneficiarilor și băncilor finanțatoare, aceasta reprezentând limita maximă în cadrul căreia se pot face plăți.

(5)Pentru finanțările rambursabile autorizate de Comisia de autorizare a împrumuturilor locale și necontractate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, autoritățile administrației publice locale vor solicita acestei comisii, înainte de contractarea finanțărilor rambursabile, autorizarea tragerilor anuale pe care urmează a le efectua.

(6)în cazul în care ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale nu comunică în termen situațiile prevăzute la alin. (3), se autorizează direcțiile generale ale finanțelor publice să aplice măsurile prevăzute la art. 39 alin. (7) din Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare,astfel cum a fost aprobata cu modificări si completări prin Legea nr.283/2011 -

privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar. ț

De asemenea, aceste drepturi au fost menținute in plată si în anul 2013 in temeiul O.U.G nr.84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, in anul 2014 prin O.U.G nr.103/2013 - privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice si in anul 2015 prin O.U.G nr.83/2014.- privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice

Articolul 8 din Legea nr.285/2010 a făcut obiectul analizei de constituționalitate prin Deciziile nr. 115/2012 și Decizia nr. 257/2012.

Curtea Constituționala a constatat ca prin cele doua decizii, faptul ca aceste prevederi legale nu conțin elemente de retroactivitate si nu încalcă dreptul de proprietate, fiind conforme cu normele Constituției României si Primul Protocol adițional la CEDO.

Curtea Constituționala a mai reținut ca premiul anual pe anul 2010 reprezintă o crenta certa, lichida si exigibila pe care angajatul o are asupra angajatorului public si constituie in " bun " in sensul art 1 din Primul Protocol adițional la Convenției, dar dispozițiile legii criticate prevăd doar modalitatea in care Statul urmează sa-și execute aceasta obligație financiara, fara sa fie afectat in niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe.

De altfel, nici art.25 alin 4 teza finala din Legea cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, in prezent abrogata nu impunea o modalitate de executare a obligației de plată, astfel că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil, pe de o parte, între interesele angajatorilor și pe de altă parte, interesul public sub aspectul gestionarii resurselor bugetare in contextul actualei crize economice

In raport de prevederile art 147 alin.4 din Constituție, precum si față de jurisprudența Curții Constituționale, atât dispozitivul cât și considerentele deciziilor instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, in cazul in care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate.

Pe de alta parte, nici raportarea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu este de natura sa conducă la o altă concluzie întrucât măsura legislativă, de plată eșalonată a premiului aferent anului 2010 prin includerea sumelor corespunzătoare în majorările salariale acordate personalului bugetar potrivit dispozițiilor art.1 si 8 din Legea nr.285/2010, nu afectează dreptul angajaților în substanța sa iar măsurile luate au fost destinate echilibrului între veniturile și cheltuielile publice, urmând un scop de utilitate publica.

Au mai solicitat instanței sa observe că, toate aceste considerente au stat și la baza emiterii Deciziei nr.21/18.11.2013 prin care înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție și, în consecință " Stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art .8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art 25 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în_majorarile salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusa vechii reglementări."

Potrivit dispozițiilor art.517 alin 4 din Codul de procedura civilă " dezlegarea data

problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Pentru toate aceste considerente, au solicitat sa se constate faptul că premiul pentru anul 2010( salariul 13 ), prevăzut de art.25 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, nu poate fi acordat, sumele aferente acestuia fiind incluse in majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.285/2010

In concluzie, pentru motivele invocate mai sus, au solicitat sa se admită excepțiile invocate, sa se respingă acțiunea fata de Statul R. prin M. Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane făra calitate procesuala pasiva, iar pe fond ca neîntemeiată.

In drept, și-a întemeiem prezenta întâmpinare pe dispozițiile art.205-208 din Noul Cod procedură civilă.

In temeiul art.223 alin.2 Cod procedură civilă a solicitat judecarea cauzei și în lipsa pârâtului.

Analizând acțiunea formulată de reclamanți, instanța constată următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art 248 alin (1) C. proc civ, "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei"

Excepția inadmisibilității va fi respinsă pe următoarele considerente

În conformitate cu prevederile art. 7 din Legea 285/2010,

: „(1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite.

(2)Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a

actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de

credite.

(3)Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile.

(4)împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită

se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței

judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării

soluționării contestației".

Pe de altă parte, potrivit art. 6 alin 1 din CEDO „ orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială(…) care va hotărî(…) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil(…)

Tribunalul constată, așadar incidența a două norme ce impun o conduită diferită: pe de o parte norma internă ce impune obligarea cetățeanului la o procedură administrativă, prealabilă, fără caracter jurisdicțional și în fața unui organ lipsit de prerogative jurisdicționale și, pe de altă parte, norma europeană ce consacră dreptul cetățeanului la o justiție imparțială și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe independente și imparțiale

In raport de această situație tribunalul se va raporta la dispozițiile constituționale și la jurisprudența Curții Europene de justiție

Trebuie reamintit că, potrivit art. 20 din Constituția României, intitulat „ Tratatele Internaționale privind Drepturile Omului „: „ Dispozițiile constituționale privind Drepturile și Libertățile Cetățenești, vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele și cu celelalte Tratate la care România este parte . Dacă există neconcordante între Pactele și Tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile „.

Împrejurarea că, în examinarea normelor interne Curtea Constituțională a României, a decis că nu este vorba de o încălcare a dispozițiilor Constituționale, nu împiedică judecătorul național să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate Pactelor și Tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte .

Această idee și-a găsit consacrarea și în practica Curții de Justiție a Comunităților Europene care a statuat „ judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competentei sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin a acestor norme, împotriva oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de instanța de control constituțional ( Hotărârea Curții din 9 martie 1978, în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato c Simmenthal, 106/77, R..p.629).

In plus, în temeiul priorității Dreptului Comunitar, „ dispozițiile Tratatului și actele instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre și ca urmare a intrării lor în vigoare, nu doar a face inaplicabilă, potrivit legii, orice dispoziție contrară a legislației naționale existente, ci și – deoarece aceste dispoziții fac parte integrantă, cu rang de prioritate, din Ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre – de a împiedica formarea valabilă a unor noi acte legislative naționale, în măsuraîn care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare ( Hotărârea Curții 106/77- pct 17).

In exercitarea atribuțiilor stabilite de lege, tribunalul, ca judecător național, examinează cauza prin raportare la normele europene în condițiile în care Constituția și Legea internă aplicabilă (Legea 285/2010) nu cuprinde dispoziții mai favorabile ci dimpotrivă .

Dintr-o altă perspectivă ce derivă din chiar dispozițiile legale pe care instanța le constată în dezacord cu normele europene, tribunalul apreciază că procedura obligatorie este lipsită de o finalitate practică și nu face decât să tergiverseze judecarea pricinii în termenul rezonabil.

Potrivit art 7 alin 4 din Lege Hotărârile ordonatorilor de credite pot- fi atacate la instanța judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare soluționării contestației

Norma nu condiționează posibilitatea atacării hotărârii emise de ordonatorul de credite de faptul admiterii sau neadmiterii contestației, de faptul de a câștiga sau a pierde raportat la propriul interes. In condițiile în care, oricare ar fi soluția adoptată de comisie, contestatorului i se rezervă posibilitatea de a se adresa instanței competente, procedura prealabilă rămâne fără finalitate.

Desigur, în condițiile în care contestația i-a fost soluționată în mod favorabil, se pune în discuție existența unui interes în a formula o acțiune în justiție, dar existența sau inexistența interesului, ca și condiție esențială pentru acțiunea dedusă judecății, se va examina de către instanță pe excepție sau pe fond, dar numai după ce, prin cererea dedusă judecății se instituie legal investită și competentă să judeca o asemenea pricină.

Sunt considerentele pentru care excepția inadmisibilității va fi respinsă.

Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. FINANȚELOR PUBLICE, raportat la obiectul cauzei, respectiv stabilirea și acordarea diferențelor de drepturi bănești aferente unui raport de muncă, se reține că acesta este atributul exclusiv al angajatorului, ce este subiect pasiv al raportului obligațional dedus judecății, care poate verifica condițiile de acordare și stabilire a drepturilor salariale ale angajaților săi.

Astfel, răspunderea pentru neplata drepturilor bănești către angajați aparține angajatorului, ca fiind instituția cu care reclamanții au stabilite raporturi de muncă, între reclamanți și pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE neexistând un raport juridic de muncă.

Pentru aceste considerente, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE urmează a fi admisă și în consecință, cererea va fi respinsă în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune instanța reține următoarele:

Conform art. 25 alin. 1 și 4 din Legea nr. 330/2009, pentru activitatea desfășurată în cursul anului 2010, salariații "beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea" (al.1), plata acestuia urmând să se facă începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul (al.4).

Din analiza celor două texte legale, rezultă că pentru activitatea prestată în anul 2010 salariații beneficiau de un premiu anual a cărui plată se putea realiza începând cu luna ianuarie 2011 și până la finele anului și anume 31.12.2011 ultima lună în care trebuia plătit premiul anual cuvenit pentru anul anterior.

Potrivit art. 268 alin. 1 lit. c Codul Muncii, "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate … în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator".

Se constată astfel că reclamanții aveau la dispoziție un termen de trei ani pentru a solicita plata premiului anual aferent anului 2010, termen care a început să curgă în ianuarie 2012, data limită până la care trebuia să se facă plata premiului anual aferent anului 2010 (în luna ianuarie 2012 se plătea salariul pentru luna decembrie 2011) și s-a împlinit în ianuarie 2015, acțiunea fiind înregistrată la 13.01.2015, în termenul general de prescripție.

Ca urmare instanța va respinge excepția prescripției extinctive în ce privește plata premiului anual aferent anului 2010 ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei instanța reține următoarele:

Reclamanții îndeplinesc funcția de procurori în cadrul instituției pârâte P. de pe lângă Curtea de Apel C. și solicită acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu 01.01.2011 și în continuare până la includerea acestuia în salariu.

Pentru anul 2010 legea 330/2010 a prevăzut dreptul salariaților la acordarea premiului anual, plata acestuia urmând să se facă începând cu luna ianuarie a anului următor, adică cu ianuarie 2011.

Astfel, potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009 "(1)Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.(2)Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.(3)Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.(4)Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul."

Textul de lege anterior menționat a fost abrogat prin art. 39 lit. w din Legea nr. 284/2010 - privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice -, act normativ intrat în vigoare în data de 01.01.2011.

Conform prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 "Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."

Prin urmare, legiuitorul a stabilit în mod expres că, în anul 2011, nu se mai acordă premiul anual cuvenit pentru munca prestată în anul 2010 - ca o prestație distinctă -, însă sumele aferente vor fi avute în vedere atunci când vor fistabilite majorările salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar. Cu alte cuvinte, suma reprezentând premiul anual a fost acordată personalului bugetar, însă sub altă formă, fiind înglobată în cadrul majorărilor salariale prevăzute de Legea nr. 285/2010.

Ca atare, nu se poate susține că prevederile Legii anterior menționate ar retroactiva, întrucât respectivele dispoziții nu aduc atingere drepturilor salariale câștigate – nu produc nici un efect pentru perioada anterioară intrării în vigoare a actului normativ -, legiuitorul operând o modificare numai în ceea ce privește modalitatea de plată a premiului anual aferent anului 2010 (sumele cuvenite fiind avute în vedere lacalcularea majorărilor salariale acordate în anul 2011), cuantumul acestuia rămânând neschimbat.

În mod similar, nu se poate susține că prevederile Legii anterior menționate ar încălca dreptul de proprietate al reclamanților, întrucât respectivele dispoziții nu aduc atingere drepturilor salariale câștigate – nu produc nici un efect pentru perioada anterioară intrării în vigoare a actului normativ -, legiuitorul operând o modificare numai în ceea ce privește modalitatea de plată a premiului anual aferent anului 2010 (sumele cuvenite fiind avute în vedere lacalcularea majorărilor salariale acordate în anul 2011), cuantumul acestuia rămânând neschimbat.

În acest sens, I.C.C.J, prin Decizia nr. 21/18.11.2012 – prin care a fost soluționat un recurs în interesul legii -, a stabilit că ”... în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.”.

Cu privire la nesocotirea prevederilor art. 1 protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța consideră că respectivele dispoziții nu sunt incidente în cauză, din moment ce reclamanții nu a fost lipsită de un „bun” – premiul anual cuvenit pentru activitatea prestată în anul 2010 putând fi asimilat cu un drept de proprietate asupra unei sume de bani -, ci doar modalitatea de acordare prevăzută de actul normativ care instituia acel drept salarial (art. 25 din Legea nr. 330/2009) a fost schimbată printr-un act normativ adoptat ulterior (art. 8 din Legea nr. 285/2010) – ceea ce constituie prerogativa legiuitorului -, fără însă ca în acest fel să fi fost afectată substanța dreptului.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată nu ar putea fi primită decât în ipoteza în care reclamanții nu ar fi beneficiat de majorarea cu 15% a cuantumului sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care făceau parte, potrivit legii, din indemnizația brută de încadrare acordată pentru luna octombrie a anului 2010 – or, nu există nicio dovadă în acest sens (de altfel, reclamanții nici nu a pretins acest lucru) -, însă nu se poate pretinde ca, în afara respectivei majorări să opereze și o altă majorare a salariului lunar încasat începând cu data de 01.01.2011, prin împărțirea sumei reprezentând premiul anual cuvenit pentru anul 2010 la cele 12 luni ale anului 2011 și adăugarea sumei rezultate la indemnizația de încadrare.

Decizia nr. 21/18.11.2012 a Î.C.C.J. este foarte clară, și stabilește că premiulpentru anul 2010, a fost inclus în majorarea salarială de 15% reglementată de art. 1 alin. 1 din Legea 285/2010 și nu – așa cum înțelege reclamanții – că, în afara respectivului procent de majorare a indemnizației brute de încadrare începând cu data de 01.01.2011, funcționarii publici trebuie să mai beneficieze, în mod distinct, și de o altă creștere salarială, prin adăugarea premiului anual cuvenit pentru anul 2010.

Cu alte cuvinte, nu poate opera o confuzie între noțiunile de "inclus" și "adăugat" iar, din interpretarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 – așa cum a fost realizată de Î.C.C.J -, rezultă în mod indubitabil că reclamantului i-a fost achitată suma reprezentând premiul anual cuvenit pentru anul 2010 – respectiva sumă fiind înglobată în cadrul majorării salariale de 15% prevăzută de art. 1 alin. 1 din Legea 285/2010 -, astfel încât reclamanții nu poate susține că, începând cu data de 01.01.2011, drepturile salariale de care a beneficiat au fost stabilit în mod eronat, și că ar fi fost îndreptățită să i se achite un salariu într-u cuantum superior..

In ceea ce priveste aplicabilitatea in cauza a Cauzei C 310 (A. si altii), Tribunalul retine ca, prin Hotararea Curtii (Camera a patra) din 07.07.2011, CJUE a respins ca inadmisibila cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare.

In ceea ce priveste practica instantei europene in materie, Tribunalul retine ca prin decizia pronunțată la 06.12.2011 în cauzele F. M. împotriva României și A. G. Sentes Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat aceleași susțineri arătând că: "dispozițiile Convenției nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea cauza Vilho Eskelinen și alții c. Finlandei [M.C.], hotărârea din 19 aprilie 2007, nr._/00, par. 94, și mutatis mutandis, cauza Kjartan Ásmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, nr._/00, par. 39). O creanță poate fi considerată drept o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 45-52).

Revine statului, să stabilească, de o manieră discreționară, ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat.

Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Ketchko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, nr._/00, par. 23).

Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ce privește salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (cauza M. c. României, hotărârea din 15 iunie 2010, nr._/05, par. 26). Această situație nu se regăsește însă în speța de față, deci nu se poate reține privarea de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului.

Pentru anul 2011, dacă ar fi fost prevăzut dreptul la premiul anual, plata acestuia ar fi trebuit să se facă începând cu luna ianuarie a anului următor.

Instanța constată însă, că pentru anul 2011 dreptul la premiul anual nu a mai fost reglementat. Prin dispoziții legale exprese – art. 9 alin.2 din legea 285/2010 - s-a prevăzut că în anul 2011 nu se acordă premii.

Această dispoziție a fost reluată apoi an de an până la zi, în actele normative adoptate: legea 283/2011, OUG 84/2012, OUG 103/2013, OUG 83/2014.

Nemaifiind reglementat dreptul la premiul anual, nu se mai poate vorbi nici de o includere a premiului anual aferent respectivilor ani, în salariul lunar.

În plus majorarea salarială din anul 2011 este acordată și în continuare ceea ce ar explica faptul că nu a mai fot reglementat premiul anual distinct.

Pentru considerentele expuse anterior, instanța apreciază acțiunea formulată ca fiind neîntemeiată pentru premiul anual aferent anului 2011 și următorii până la zi, astfel că în consecință, o va respinge ca neînetmeiată.

Având in vedere considerentele de mai sus, instanța urmează sa respingă cererea formulata in contradictoriu în contradictoriu cu pârâții M. FINANȚELOR PUBLICE ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în contradictoriu cu ceilalți pârâți ca fiind neîntemeiată.

Opinia asistenților judiciari este conforma cu hotărârea si considerentele prezente.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge excepția inadmisibilității invocata de paratul M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție in întâmpinare.

Respinge excepția prescripției invocata de paratul M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, paratul P. de pe lângă Curtea de Apel C. si paratul M. Finanțelor Publice in întâmpinare.

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului M. Finanțelor Publice, si in consecința, respinge acțiunea fata de acest parat.

Respinge acțiunea formulată de reclamant C. G., M. G., M. Z. EUFIMIA, L. I., B. G., R. D., I. G., S. M., M. LUCREȚIA, C. D. I., S. G., D. E., B. T., R. A. cu domiciliul procesual ales ales la P. de pe lîngă Tribunalul D., cu ediul în C., ., judetul D. în contradictoriu cu pârât M. P.- P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu ediul în București, ., sector 5, pârât P. DE PE L. CURTEA DE APEL C.,cu sediul în C., ., judetul D., pârât P. DE PE L. TRIBUNALUL D., cu sediul în C., ., judetul D., pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București,., sector 5.

Cu drept de apel, ce se depune la Tribunalul D., in termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică de la 12 Mai 2015

	Președinte, M. N.	Asistenti judiciari, A.D. - I.G.
	Grefier, E. C.

7 ex

Red.Jud.M.N.

22..06.2015

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr....		Nulitate act. Sentința nr. 2610/2015. Tribunalul DOLJ →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 2845/2015. Tribunalul DOLJ Acţiune în constatare. Sentința nr. 2814/2015. Tribunalul DOLJ Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 2825/2015. Tribunalul DOLJ Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 2173/2015. Tribunalul DOLJ Nulitate act. Sentința nr. 2610/2015. Tribunalul DOLJ Obligaţie de a face. Sentința nr. 2167/2015. Tribunalul DOLJ Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 2617/2015. Tribunalul DOLJ Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 2686/2015. Tribunalul DOLJ