Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 736/2014. Tribunalul NEAMŢ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 736/2014 pronunțată de Tribunalul NEAMŢ la data de 03-06-2014 în dosarul nr. 1438/103/2014
Dosar nr._ - acțiune în constatare –
ROMÂNIA
TRIBUNALUL N.
SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 736/C
Ședința publică din 03 iunie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – C.-E. C. – judecător
- B. V. - asistent judiciar
- B. C. - asistent judiciar
- M. M. - grefier
Pe rol se află soluționarea litigiului de muncă intervenit între reclamanta V. L., domiciliată în R., ., ., în contradictoriu cu pârâtul S. M. de Urgență R., cu sediul în R., .-30, județul N..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru pârâtul S. M. de Urgență R., avocat H. G. cu împuternicirea avocațială ._ din 05.05.2014, lipsă fiind reclamanta V. L..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței următoarele:
- obiectul dosarului este litigiu de muncă – acțiune în constatare, drepturi bănești;
- cauza se află la primul termen de judecată;
- stadiul procesual – fond;
- procedura de citare este legal îndeplinită;
- în urma verificărilor efectuate în sistemul ECRIS pentru primul termen de judecată s-a constatat că, nu există alte dosare formate ca urmare a unor cereri formulate de aceleași părți, împotriva acelorași persoane și având același obiect ca în prezenta cauză, drept pentru care s-a întocmit referatul anexat, în conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. 1 ind. 1 din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești;
Constatând că, termenul de astăzi reprezintă primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, tribunalul procedează la verificarea competenței generale, materiale și teritoriale, conform art.131 din Noul Cod de procedură civilă, stabilind că este competent să judece pricina sub toate aspectele astfel:
- competența generală aparține instanței sesizate potrivit art.126 din Constituția României și art.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, precum și art.269 alin.1 Codul muncii și art.208 din Legea nr.62/2011;
- în privința competenței materiale constată că acest tribunal este competent potrivit art.269 alin.1 Codul muncii, art.208 Codul muncii și art.95 pct.1 NCPC;
- din punct de vedere teritorial competența în această cauză aparține Tribunalului N. potrivit dispozițiilor art.269 alin.2 Codul muncii și art.210 din Legea nr.62/2011.
Instanța invocă prioritatea dreptului Uniunii Europene conform art. 4 NCPC precum și neconstituționalitatea dispozițiilor art.231 (2) prima teză :”Instanța va înregistra ședințele de judecată”, raportat la Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele Conexate C-293/12 și C-594/12 prin care a fost declarată nevalidă Directiva privind păstrarea datelor precum și la dispozițiile art.22(1), 23(1) și 26(1) din Constituția României și Legea nr.677/2001 pentru următoarele motive:
Înregistrarea ședințelor presupune stocarea în mediul electronic a unor date de identificare personală temporală și spațială.
Aceste informații nu pot fi reținute decât după exprimarea consimțământului expres și informat al tuturor persoanelor aflate în sala de judecată: justițiabili, avocați, juriști și martori cărora li se vor prelua datele personale într-un sistem de stocare, fără ca instanța – cea care are în atribuții să înregistreze ședințele – să aibă și elementele de garantare a drepturilor și libertăților consfințite de dispozițiile constituționale enunțate.
În fapt, deși s-a instituit obligația de înregistrare instanței aceasta nu are pârghiile necesare de a controla baza de date constituită prin preluarea informațiilor din ședințele de judecată, nu poate garanta că acestea nu vor fi folosite și transferate în diverse alte scopuri și nu are prevederi legale, în dispozițiile actualului cod sau alte legi speciale de a prelua în scris, expres, sub semnătură proprie a consimțământului conform dispozițiilor Legii privind protecția datelor personale, nr.677/2001. Aceasta ar presupune o prevedere specială care să permită judecătorului ca, anterior fiecărei ședințe de judecată, să dea explicații amănunțite cu privire la această procedură de înregistrare, să notifice practic toate persoanele existente în sala de judecată că, prin acceptarea înregistrării datele lor de identificare personală vor rămâne într-un sistem electronic de date pe care nu îl poate nimeni garanta că nu va fi fraudat sau preluat de hackeri.
Potențialul de nelegalitate transpare astfel și din imposibilitatea depistării scopului pentru care Noul cod de procedură civilă a introdus acest text. Ar fi fost un scop procedural acceptabil doar dacă încheierile de ședință nu s-ar fi putut redacta decât pe baza înregistrării. Or, dispozițiile art. 232(1) Noul cod de procedură civilă prevăd că încheierea de ședință este redactată pe baza notelor de ședință ale grefierului și numai dacă este cazul pe baza înregistrărilor efectuate.
Instanța apreciază astfel că acest text nu vizează ”publicitatea ședinței de judecată” în sensul art. 17 din Noul cod de procedură civilă. publicitatea este asigurată prin faptul că ședința de judecată se desfășoară în prezența publicului față de ședințele de cameră de consiliu unde dezbaterile au caracter secret, cu participarea unui număr limitat de persoane apropiate părților.
Instanța califică astfel ”înregistrarea electronică a ședinței de judecată” ca făcând parte din categoria măsurilor Big Brother asupra cărora deja s-a pronunțat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în sensul că stocarea datelor personale încalcă drepturile și libertățile cetățenești.
În motivare, instanța pune în discuție Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele Conexate C-293/12 și C-594/12 prin care a fost declarată nevalidă Directiva privind păstrarea datelor, ce presupune o ingerință deosebit de gravă în drepturile fundamentale la respectarea vieții private.
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată terminată cercetarea judecătoreasca, iar partea prezentă prin apărător fiind întrebată arată că este de acord ca dezbaterile fondului să urmeze la acest termen de judecată. Totodată instanța constată că nu mai este necesară aplicarea dispozițiilor art. 238 Cod procedură civilă referitoare la estimarea duratei procesului și acordă cuvântul pe cererea de repunere în termen formulată de reclamantă, pe excepția prescripției dreptului material la acțiunea invocată de pârât prin întâmpinare și pe fondul cauzei.
Pârâtul, prin avocat H. G., solicită admiterea excepției învederând că a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, motivat de faptul că dreptul la acțiune pentru perioada 01.04._09
s-a prescris în termenul de prescripție general de 3 ani.
Față de cererea de repunere în termen, solicită respingerea acesteia, motivat de faptul că reclamanta nu a probat motivele temeinic justificate pentru care nu a formulat acțiune în termenul general de prescripție.
Pe fondul cauzei, avocat H. G., pentru pârâtul S. M. de Urgență R. solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că, în conformitate cu prevederile art.17 alin.1 din OUG nr.115/2004, modificată și completată, încadrarea în noile grile de salarizare pentru anul 2008 se putea realiza doar cu condiția încadrării în nivelul alocațiilor prevăzute cu salariile pentru anul 2008. Pârâta mai artă că nu cunoaște motivele pentru care managerul spitalului din perioada dedusă judecății, respectiv, dr. P. C. G., după . OG nr. 17/2008 nu a emis decizia pentru încadrarea reclamantei în noua grilă de salarizare și nu a cerut întocmirea fondului de salarizare în care să se țină cont de transformarea spitalului municipal în spital municipal de urgență.
În temeiul art. 394 din Noul cod de procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL,
Asupra conflictului de drepturi de față, constată că :
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului N., sub numărul_ din data de 19.03.2014, reclamanta V. L. domiciliată în R., . . a chemat în judecată pe pârâtul S. M. de Urgență R. pentru ca în contradictoriu cu acesta și pe baza probelor administrate să se dispună obligarea unității sanitare pârâte la plata diferențelor salariale, reprezentând creșterea salariului de bază, în funcție de noua grilă de salarizare, stabilită prin Legea nr. 115/2004 modificată prin O.G. nr. 17/2008 pentru spitalele de urgență, pentru perioada 01.04.2008 – 30.06.2009.
S-a mai solicitat efectuarea în carnetul de muncă a mențiunilor corespunzătoare noului salariu de bază, precum și plata cheltuielilor de judecată.
Totodată, reclamanta a formulat și cerere de repunere în termenul general de prescripție de 3 ani, motivat de faptul că pârâta nu i-a comunicat niciodată modul în care este salarizată, iar din vina exclusivă a pârâtei, a fost prejudiciată.
În motivarea cererii a arătat că este angajată a Spitalului M. de Urgență R. și în această calitate consideră că este îndreptățită să beneficieze de salariile de bază prevăzute în grila de salarizare din anexa nr. 1 din Legea nr. 115/2004 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului contractant din unitățile sanitare publice din sectorul sanitar astfel cum a fost modificată începând cu 1.04.2008 de O.G. nr. 17/2008.
Unul din motivele care a stat la baza refuzului angajatorului de a acorda majorările solicitate a fost acela că unitatea sanitară nu se încadrează în niciuna din categoriile enumerate în anexa 1 a Legii nr. 115/2004.
Anexa 1 a Legii nr. 115/2004, astfel cum a fost modificată de O.G. nr. 17/2008 prevede categoriile de unități sanitare cărora le este aplicabilă noua grilă de salarizare. Printre acestea se numără și spitalele de urgență.
Ori, S. M. R. a devenit spital de urgență încă din anul 2006, în baza Ordinului MSP nr. 1242/12.10.2006 iar din 10.04.2008 prin Ordinul nr. 738 al MSP a fost aprobată structura organizatorică a acestuia.
În aceste condiții, în mod evident, le sunt aplicabile dispozițiile legale invocate, iar personalul sanitar angajat ar fi trebuit să aibă în raport de funcția ocupată și de punctajul obținut în urma verificărilor anuale (art. 12 din H.G. nr. 150/1999 modificată de H.G. nr. 414/2000) un salariu de bază cuprins în limitele minime și maxime prevăzute de grila din anexa 1 a Legii nr. 115/2004 astfel cum a fost modificată de O.G. nr. 17/2008.
Diferențierea între limita minimă și maximă a salariului de bază prevăzută în textul de lege invocat, pe două perioade (1.04._08 și după 1.10.2008), se va face în funcție de punctajul realizat corespunzător valorii ponderate totale a criteriilor de evaluare, calculate potrivit fișei de apreciere pe anul 2007 pentru 2008. Acest criteriu a fost impus tot de legiuitor încă din 1999 prin art. 12 din H.G. nr. 150/1999. Textul de lege prevede o creștere procentuală a salariului de bază în funcție de punctajul obținut la evaluări.
Prin cererea de repunere în termenul general de prescripție, reclamanta arată că a luat cunoștință abia în luna ianuarie 2014 asupra faptului că ceilalți colegi ai ei încasează drepturi bănești motivat de majorarea de salariu stabilită de Legea 115/2004 și O.G. 17/2008. Arată reclamanta că nu a formulat acțiune deoarece nu a știut la momentul respectiv despre acest aspect, iar pârâta nici nu i-a comunicat modalitatea de salarizare, motiv pentru care a fost prejudiciată.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, motivat de faptul că dreptul la acțiune pentru perioada 01.04._09 s-a prescris în termenul de prescripție general de 3 ani .
Față de cererea de repunere în termen, pârâtul solicită respingerea acesteia, motivat de faptul că reclamanta nu a probat motivele temeinic justificate pentru care nu a formulat acțiune în termenul general de prescripție.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că, în conformitate cu prevederile art.17 alin.1 din OUG nr.115/2004, modificată și completată, încadrarea în noile grile de salarizare pentru anul 2008 se putea realiza doar cu condiția încadrării în nivelul alocațiilor prevăzute cu salariile pentru anul 2008. Mai arată pârâtul că pentru justa soluționare a cauzei trebuie identificate posibilitățile reale de plată ale instituției, conform limitei impuse de același act normativ care instituie aceste drepturi pentru salariați și că, în consecință, în cauză nu poate fi reținută culpa sa în ceea ce privește neacordarea drepturilor salariale pretinse de reclamantă.
Pârâta a mai arătat că nu cunoaște motivele pentru care managerul spitalului din perioada dedusă judecății, respectiv, dr. P. C. G., după . OG nr. 17/2008 nu a emis decizia pentru încadrarea reclamantei în noua grilă de salarizare și nu a cerut întocmirea fondului de salarizare în care să se țină cont de transformarea spitalului municipal în spital municipal de urgență.
Analizând cererea de repunere în termenul general de prescripție urmează a se reține că aceasta este neîntemeiată motivat de faptul că nu s-au adus motive temeinic justificate pentru care reclamanta nu a putut formula acțiune. Singura susținere a reclamantei, aceea că nu a avut cunoștință de cum este salarizată și că este culpa pârâtului, nu poate fi reținută. De asemenea, salarizarea reclamantei se realizează în baza unor acte normative cu acest obiect, ori nimeni nu poate invoca necunoașterea legii ca să își justifice propria culpă. Mai mult de atât, salariata a luat cunoștință de salariul său, în fiecare lună prin înmânarea fluturașului de plată.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât, prin întâmpinare, instanța constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată la data de 18.03.2014 (trimisă prin poștă) prin care a solicitat acordarea drepturilor salariale rezultate în urma majorărilor intervenite potrivit OUG nr. 115/2004 modificată prin OG nr. 17/2008, începând cu data de 01.04.2008 până la data de 30.06.2009.
Potrivit art. 171 alin. 1 din Codul Muncii republicat „Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate”.
Având în vedere dispozițiile legale sus-citate și față de prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul Muncii republicat, cererea reclamantei este prescrisă.
Față de toate aceste considerente, Tribunalul va admite excepție prescripției dreptului material la acțiune și va respinge acțiunea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca nefondată cererea repunere în termen formulată de reclamanta V. L. domiciliată în R., ., ..
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul S. M. de Urgență R., județul N. și respinge în consecință ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta V. L., domiciliată în R., ., ., împotriva acestei pârâte, având ca obiect plată drepturi salariale.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, ce se poate depune de partea interesată la Tribunalul N..
Pronunțată în ședință publică, astăzi 03.06.2014.
PREȘEDINTE, ASISTENȚI JUDICIARI, GREFIER,
C.-E. C. B. V. B. C. M. M.
Red. B.V. 23.06.2014/tehnored. M.M. 23.06.2014, ex. 4
| ← Despăgubire. Sentința nr. 1973/2014. Tribunalul NEAMŢ | Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... → |
|---|
