Conflict de muncă. Decizia 1503/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1503
Ședința publică din 17 iunie 2008
PREȘEDINTE: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 2: Mihail Decean
JUDECĂTOR 3: Maria Ana
GREFIER:
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de către pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B și Ministerul Economiei și Finanțelor B prin C-S, împotriva sentinței civile nr. 54/16.01.2008, pronunțată de în dosar nr-, în contradictoriu reclamanții, și pârâții intimați Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatându-se că s-a solicitat judecarea în lipsă, conform prevederilor art. 242 alin.2 Cod procedură civilă, cauza este lăsată în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele.
Prin sentința civilă nr. 54/16 ianuarie 2008 Tribunalului C-S pronunțată în dosar nr-, s-a admis cererea de chemare în judecată a reclamanților, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Ministerul Economiei și Finanțelor și, în consecință, pârâții Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA au fost obligați la calculul și plata drepturilor bănești cuvenite reclamanților, reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din luna iulie 2004 pe perioada cuvenită raportat la calitatea de grefier, precum și la plata acestui spor și în viitor, actualizate în raport cu indicele de inflație la data plății efective, dispunând efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Totodată, a fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar acesta a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plății sumelor respective fiind respinsă excepția lipsei calității sale procesuale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții fac parte din personalul unităților de justiție (unități bugetare), aflându-se în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul salarial.
Ori, toate persoanele din acest cadrul al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, prestând o muncă, și ca efect al acestor premise, se impun obligații de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută) iar conform art. 26 raportat la art. 1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, pe perioada în care o persoană prestează munca, îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă, o clauză obligatorie, și deși reclamanții se află într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, să-și execute obligația de confidențialitate, nu li se recunoaște dreptul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar, rezultând că ei nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impus de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională.
În conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, avându-se în vedere devalorizarea continuă a sumelor de bani datorate, s-a dispus actualizarea lor, în raport de indicele de inflație.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor a fost respinsă, ținându-se cont de prevederile art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, răspunderea acestui minister rezultând și din prevederile art. 3 din G nr. 208/2005 și art. 3 din G nr. 386/2007.
Împotriva sentinței au declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În recursul declarat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat sentința pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 4 și 9 Cod procedură civilă cu aplicarea art. 3041Cod procedură civilă, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Reșița, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea competenței altei instanțe, întrucât față de dispozițiile art. 27 alin. 1 din G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, competența de soluționare a cauzei aparține judecătoriei, potrivit dreptului comun.
A mai invocat recurenta și inadmisibilitatea acțiunii, întrucât tribunalul și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin acordarea în mod nelegal a majorărilor solicitate, adăugându-se în acest mod la legea specială de salarizare a magistraților (G nr. 27/2006, aprobată prin Legea nr. 45/2007), precum și greșita reținere a stării de tratament discriminatoriu al reclamanților, deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 2 din G nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare.
A apreciat de asemenea, recurenta că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este instituție bugetară, neputând înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
În cererea de recurs Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând excepția lipsei calității sale procesuale pasive învederându-se dispozițiile art. 19 lit. a din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice în sensul că Ministerul Economiei și Finanțelor pregătește legile de rectificare bugetară și nu adoptă asemenea proiecte, atribuție de revine Parlamentului.
De asemenea, s-a mai arătat că cererea de chemare în garanție este inadmisibilă, deoarece neavând calitate procesuală pasivă nici nu trebuia chemat în garanție, iar acest minister nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat, fiind ordonator principal de credite și neexistând raporturi de muncă cu reclamanții, pentru a se justifica în vreun fel implicarea lui.
Examinând recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosarul cauzei și a prevederilor art. 304 pct. 4, 9 coroborate cu art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată recursurile neîntemeiate pentru următoarele considerente:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor se constată că acest minister are calitate procesuală pasivă în cauză, prin însăși rolul său de a răspunde de elaborarea proiectului local de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Calitatea procesuală pasivă a acestui minister nu rezidă din calitatea de ordonator principal de credite ci din calitatea de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice.
Astfel, în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate cu ocazia rectificării bugetare, Ministerul Justiției s-ar afla în imposibilitatea respectării hotărârilor judecătorești, căci potrivit Legii nr. 500/2002 între cele două ministere s-a născut un raport juridic bugetar, în care unul dintre subiecte este Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor iar celălalt subiect fiind tot o instituție publică este finanțată din bugetul statului potrivit Legii de organizare judiciară.
Se va observa totodată, că Ministerul Economiei și Finanțelor este în eroare cu privire la calitatea sa procesuală în acest proces, el dobândind calitate de pârât ci nu de chemat în garanție, ca urmare a chemării sale în judecată prin acțiunea reclamanților.
Cu privire la recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică cu respectarea dispozițiilor legale incidente în cauză.
Astfel, este de atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, neputându-se reține o imixtiune a autorității judecătorești în sfera puterii legiuitoare, așa cum s-a susținut în motivele de recurs.
Ca atare, Tribunalul nu și-a depășit atribuțiile, și nu a intrat în sfera puterii legiuitoare, analizând situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificate, și criteriile tratamentelor diferențiate, concluzionând că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1-3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-au fost refuzate sporurile de confidențialitate, nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui, ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin.1 din OUG nr.137/2000).
În ce privește fondul cauzei, reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile de justiție care sunt finanțate de la bugetul statului, iar raporturile juridice de muncă ale acestora sunt guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
Persoanele din acest cadru al sistemului bugetar fiind parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri, precum și dreptul la un tratament egal în materie de salarizare(art. 5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a,art. alin. 2 lit.c și lit.f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003).
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație(a depunerii unei activități în muncă într-o unitate bugetară), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același spor salarial: de confidențialitate.
Astfel, reclamanților, în calitatea avută, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică,de confidențialitate" prin Legea de organizare judiciară, Codul deontologic și respectiv Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Din însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), așa încât aceștia se află într-o situație identică (nu doar comparabilă cu celălalt personal din unitățile bugetare) cărora li s-a recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială, ca urmare a faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate. Rezultă deci că reclamanții deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În speță prezintă relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, respectiv existența obligației de confidențialitate în sarcina reclamanților (magistrați, asistenți judiciari, personal auxiliar de specialitate al instanțelor), nefiind determinant criteriul categoriei socio-profesionale pentru că acest aspect al categoriei socio-profesionale nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege.
În concluzie, după cum corect a sesizat și tribunalul, prin neacordarea adaosurilor salariale, constând în sporul de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalul.
De altfel, doctrina și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Așa fiind, Curtea constată ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Actualizarea în raport de rata inflației nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de ale conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale.
De fapt, acesta este și scopul și obiectul executării silite, reglementare statuată în art. 3712alin.3 Cod procedură civilă, dispoziția de actualizare a sumelor în raport de rata inflației, fiind de asemenea corect stabilită de prima instanță.
Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții: Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 54/16.01.2008 a Tribunalului C-S, pronunțată în dosar nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B și Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 54/16.01.2008 a Tribunalului C-S, pronunțată în dosar nr-, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 iunie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
În concediu de odihnă
VICEPREȘEDINTE,
- -
GREFIER,
Red. /28.07. 2008
Tehnored. /29.07.2008
2 ex.
Prima instanță: și -Trib. C-
Președinte:Vasilica SandoviciJudecători:Vasilica Sandovici, Mihail Decean, Maria Ana
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 330/2008. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 82/2009. Curtea de... → |
|---|
