Conflict de muncă având ca obiect acţiune în anulare decizie de concediere.

Jurisprudenţă şi speţe de dreptul muncii

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 2070 din data de 11.12.2014

Conflict de muncă având ca obiect acțiune în anulare decizie de concediere. Nerespectarea condițiilor prevazute de lege pentru valabilitatea deciziei de concediere. Sancțiune aplicabila. Apel respins.

- Codul Muncii, art. 76.

Decizia nr.1 din 28.02.2013 a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 76 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii, privind concedierea pentru motive care nu au legătură cu persoana salariatului, aceasta nefiind nemotivată în fapt și în drept, iar sancțiunea care intervine în lipsa acestei mențiuni este nulitatea absolută conform art. 78 din Codul muncii. De asemenea, decizia în cauză nu conține nici mențiunile obligatorii conform art. 252 alin. (2) din Codul muncii, în cazul unei concedierii disciplinare, sancțiunea fiind tot nulitatea deciziei emise.

Or, decizia în cauză conține un temei ce nu este prevăzut de Codul muncii în cazul unui salariat și anume rezilierea contractului de muncă ce a fost luată prin votul Comitetului Executiv, organul de conducere al pârâtei neavând dreptul legal conferit de Codul muncii pentru a dispune rezilierea contractului individual de muncă al reclamantei. Contractul individual de muncă al reclamantei nu poate înceta decât în situațiile, condițiile și termenele prevăzute de Codul muncii.

(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALĂ, DECIZIA NR. 2070 din 11.12.2014)

Prin sentința civilă nr. 4564 din 14.04.2014 pronunțată în dosarul nr. 11956/3/2013 de către Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a dispus:

"Admite în parte acțiunea privind pe contestatoarea C.S., in contradictoriu cu intimata Asociația de Locatari...

Anulează deciziile nr. 1/28.02.2013 și nr.1/12.03.2013. Dispune reintegrarea contestatoarei pe postul deținut anterior concedierii.

Obligă intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egală cu salariile indexate,majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi ce i s-ar cuvenii, începând cu data de 28.02.2013 și pană la data reintegrării efective.

Obligă intimata la plata către contestatoare a sumei de 500 lei cu titlu de daune morale. Respinge în rest acțiunea.";

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta și pârâta.

Prin apelul formulat de reclamantă se solicită schimbarea în parte a sentinței atacate, considerând că sentința apelată este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:

Apelanta susține că în mod greșit instanța de fond a dispus reintegrarea sa în postul deținut anterior concedierii în condițiile în care nu a solicitat reintegrarea, ci doar despăgubiri constând într-o sumă egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data de 28.02.2013 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

A doua critică se referă la faptul că deși a solicitat restituirea garanției , instanța de fond în mod netemeinic a respins această cerere.

Prin cea de-a treia critică se arată faptul că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, respectiv onorariu de avocat, în condițiile în care acțiunea pe trei dintre cele patru capete de cerere a fost admisă.

Prin apelul său pârâta a solicitat modificarea în totalitate a acesteia și pe fond respingerea contestației cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, invocând următoarele critici la adresa acesteia:

Apelanta consideră că sentința pronunțată este motivată doar parțial, ocupându-se pe larg de drepturile salariale ale contestatoarei, instanța schimbând înțelesul vădit neîndoielnic și clar al măsurilor care au precedat și condus efectiv la încetarea raporturilor de muncă cu contestatoarea.

În acest sens se arată că a existat un singur post de administrator care a fost ocupat de către contestatoare și ulterior contractul său de muncă a fost modificat prin act adițional, iar postul s-a transformat în post de administrator-casier.

Ulterior din cauza stării de sănătate, contestatoarea a solicitat în scris încetarea contractului de administrator, care a arătat că nu mai poate face față activității de casier, iar după aceea a intrat în concediu medical.

Dată fiind această situație, Comitetul Executiv a hotărât la data de 22.02.2013 rezilierea contractului individual de muncă, iar adresa respectivă a fost intitulată în mod nefericit decizia nr. 1 fără a se constitui în realizate într-o decizie.

Apelanta mai susține că ulterior realizând că se impune o rezolvare temeinică și legală a fost emisă decizia nr. 1 din 12.03.2013 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă cu data de 15.03.2013 conform art. 55 lit. b din Codul muncii.

Consideră apelanta că prima decizie nu are caracter de decizie, ci doar de adresă de comunicare, deoarece nu a fost întocmită de o persoană cu studii juridice.

O altă critică se referă la faptul că instanța de fond a dispus reintegrarea contestatoarei deși aceasta nu-și mai dorește că să lucreze ca administrator. Mai mult decât atât apelanta consideră că în realitate a fost de acord cu încetarea pașnică a contractului de muncă la cererea acesteia, ceea ce diferă radical de măsura de concediere.

De asemenea, apelanta aduce critici sentinței atacate sub aspectul acordării daunelor morale, menționând că din petitul acțiunii daunele morale nu rezultă că ar fi datorate.

Apelanta susține de asemenea că și Inspecția Muncii a efectuat un control și a menționat că măsura luată nu contravine legii, deoarece contestatoarea a cerut motivat că nu mai poate lucra ca administrator.

Apelanta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului reclamantei cu privire la despăgubirile solicitate. De asemenea, reclamanta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului pârâtei ca nefondat.

În apel nu au fost administrate probe noi.

La termenul de judecată din data de 04.12.2014, apelanta-reclamantă prin avocat a solicitat să se ia act că renunță la capătul de cerere privind restituirea garanției.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate cât și din perspectiva dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza I C. pr. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererilor de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, Curtea pentru considerentele ce se vor arăta, în temeiul art. 480 alin. (2) C. pr. civ., va admite cererile de apel, urmând să dispună următoarele: va schimba în parte sentința atacată; va lua act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind restituirea garanției; va lua act că reclamanta nu a solicitat reintegrarea în postul deținut anterior concedierii; va obliga pârâta la plata către reclamanta a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, începând cu data de 28.02.2013 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a prezentei hotărâri - 11.12.2014; urmează a fi respinse ca neîntemeiate pretențiile privind daunele morale; vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate și va compensa integral cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel.

Curtea constată și reține că în fapt prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâta anularea deciziilor nr. 1/28.02.2013 și 1/12.03.2013, obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, restituirea garanției materiale în cuantum de 5217,08 lei; obligarea la 60.000 lei daune morale conform art. 253 din Codul muncii, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamantă, Curtea constată că acesta se impune a fi admis doar în ceea ce privește renunțarea la capătul de cerere privind restituirea garanției materiale în cuantum de 5217.08 lei deoarece pârâta i-a restituit această garanție.

În ceea ce privește critica referitoare la capătul de cerere privind plata cheltuielilor de judecată omise a fi acordate de către instanța de fond, Curtea urmează să mențină aceste dispoziții ale sentinței instanței de fond, întrucât apelanta-reclamantă nu poate solicita aceste pretenții pe cale apelului, ci doar pe calea unei cereri de completare a sentinței pronunțată de instanța de fond.

Astfel, din cererea de chemare în judecată și din înscrisurile aflate la dosarul de fond rezultă că reclamanta a solicitat și a dovedit existența cheltuielilor de judecată efectuate în faza judecății în fond, însă instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestor pretenții.

Or, în aceste condiții singurul remediu procesual pe care reclamanta îl are la dispoziție potrivit legii procesuale civile este completarea hotărârii judecătorești pronunțată de instanța de fond.

În acest sens, sunt dispozițiile art. 444 alin. (1) C. pr. civ. care statuează următoarele:

"Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare";.

Prin urmare, având în vedere că cererea de cheltuieli de judecată este o cerere accesorie, aceasta se încadrează în ipoteza prevăzută de textul de lege, astfel că aceste pretenții nu pot fi solicitat pe calea apelului, fiind obligatoriu potrivit legii ca solicitarea acestora să aibă loc pe calea unei cereri de completare a sentinței menționate.

În ceea ce privește apelul formulat de către pârâtă, Curtea urmează să-l admită și să dispună schimbarea în parte a sentinței atacate, urmând să ia act de faptul că reclamanta nu a solicitat reintegrarea în postul deținut anterior concedierii, să dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta începând cu data de 28.02.2013 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a prezentei hotărâri - 11.12.2014.

Astfel, în ceea ce privește reintegrarea în postul deținut anterior concedierii, Curtea reține că reclamanta nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată o asemenea pretenție, iar instanța de fond în mod greșit a admis ceea ce nu s-a cerut.

Prin urmare, Curtea urmează să ia act de faptul că reclamanta nu a solicitat reintegrarea în postul deținut anterior concedierii.

În ceea ce privește criticile referitoare la nemotivarea sentinței apelate, precum și cele referitoare la respectarea dispozițiilor legale privind încetarea raporturilor de muncă prin acordul părților, Curtea reține că acestea sunt nefondate, urmând a fi menținute dispozițiile sentinței sub acest aspect.

Astfel, în mod temeinic și legal instanța de fond a dispus anularea celor două decizii emise de către pârâtă.

Afirmația că acest înscris nu este o decizie, ci o simplă adresă nu are nicio relevanță pentru că provine de la angajator, și menționează explicit faptul că prin vot, Comitetul Executiv a dispus rezilierea contractului individual de muncă al acesteia.

Cât privește afirmația formulată în apel că cei care au întocmit înscrisul respectiv nu au pregătire juridică, Curtea reține că această afirmație nu prezintă nicio relevanță din punct de vedere juridic, atâta timp cât necunoașterea legii nu constituie nici pentru persoanele fizice și nici pentru persoanele juridice o cauză de înlăturare a răspunderii juridice.

Cu privire la cea de-a doua decizie, emisă sub numărul 1 din data de 12.03.2013, Curtea reține de asemenea, că în mod temeinic și legal instanța de fond a dispus anularea acesteia.

Criticile potrivit cărora această decizie de încetarea a raporturilor de muncă a fost întemeiată pe cererea formulată în acest sens de către reclamantă este lipsită de temeinicie.

Curtea reține că la fila 11 din dosarul de fond se află o cerere prin care reclamanta a solicitat modificarea raporturilor de muncă, adică trecerea din postul de administrator în cel de casier.

Prin urmare, în mod greșit a reținut pârâta că prin cererea respectivă se solicita încetarea raporturilor de muncă, atâta timp cât din conținutul acesteia rezultă fără dubiu că nu este vorba despre o încetare a acestor raporturi, ci de schimbarea felului muncii, adică din administrator în casier.

Nu prezintă absolut nicio relevanță faptul că cele două funcții erau exercitate de către reclamantă, pârâta avea dreptul să accepte ori să respingă o asemenea cererea și chiar să nu ofere acesteia nici un răspuns, atât timp cât potrivit art. 41 alin. (1) din Codul muncii, "Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților";.

Curtea reține că în toate situațiile de încetare a raporturilor de muncă prin acordul părților conform art. 55 alin. (1) din Codul muncii, angajatorul are sarcina probei, conform art. 272 din Codul muncii, prin care ar fi trebuit să dovedească existența fără dubiu a acordului dat de salariat la încetarea contractului individual de muncă, și nu să emită o asemenea decizie ca urmare a propriei interpretări sau percepții din care nu rezultă existența unui asemenea acord.

Or, în aceste condiții și cea de-a doua decizie este lovită de nulitate absolută, deoarece apelanta-pârâtă nu a făcut dovada consimțământului reclamantei în ceea ce privește presupusa dorință a acesteia de încetare a raporturilor de muncă.

În aceste condiții, consecințele nulității celor două decizii pentru motive de nelegalitate impun acordarea către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, conform dispozițiilor art. 80 alin. (1) din Codul muncii.

Având în vedere că prin cererea de chemare nu a solicitat reintegrarea în postul deținut anterior concedierii, Curtea va dispune ca obligația de plată a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta să aibă loc începând cu data primei încetări a raporturilor de muncă (28.02.2013) și până la data rămânerii definitive și irevocabile a prezentei hotărâri judecătorești (11.12.2014), conform art. 80 alin. (3) din Codul muncii.

În ceea ce privește pretențiile reclamantei privind acordarea de daune morale în cuantum de 60.000 lei, Curtea pentru motivele ce se vor arăta urmează să dispună respingerea acestor pretenții ca neîntemeiate.

Prima instanță a admis în mod greșit și în parte acest capăt de cerere fără a demonstra existența condițiilor care atrag o asemenea răspundere potrivit art. 253 din Codul muncii.

În primul rând, în materia dreptului muncii, răspunderea patrimonială a angajatorului trebuie să aibă loc întotdeauna în temeiul dispozițiilor art. 253 alin. (1) ce statuează următoarele:

"Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.";

Din interpretarea logico-gramaticală a acestui text de lege rezultă că la baza răspunderii patrimoniale stau întotdeauna normele și principiile răspunderii civile contractuale, ceea ce înseamnă că răspunderea patrimonială de tip moral trebuie să aibă un temei contractual.

Or, din clauzele contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă ori legii nu rezultă existența în mod expres a unor astfel de dispoziții cu privire la răspunderea patrimonială morală a angajatorului.

În al doilea rând, prin admiterea în parte a acțiunii, instanța de fond a dispus și anularea deciziilor de încetarea a raporturilor de muncă, obligând pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariul și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta începând cu data concedierii și până la reintegrarea efectivă, ceea ce înseamnă că, prejudiciul material suferit de către reclamantă va fi recuperat, în condițiile în care textul de lege precitat folosește modalitatea alternativă și nu cumulativă de plată a despăgubirilor pe care trebuie să le suporte angajatorul, respectiv "…un prejudiciu material sau moral";.

Prin urmare, în situația în care reclamantă considera că angajatorul i-a produs un prejudiciu moral, avea obligația să facă dovada îndeplinirii condițiilor privind răspunderea patrimonială constând în următoarele: fapta ilicită a angajatorului, (faptă care să fi fost săvârșită de către organele de conducere sau de oricare salariat în calitate de prepus al persoanei juridice), prejudiciul moral suferit de reclamantă (adică elementele nepatrimoniale ale persoanei în cauză) în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, legătura de cauzalitate dintre faptă ilicită și prejudiciul suferit.

Acordarea unor daune morale este condiționată de producerea unui minimum de probe și de indicii din care să rezulte atât existența prejudiciului moral adus salariatului, cât și întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existența și nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însuși faptul luării unei măsuri disciplinare, chiar netemeinică sau nelegală.

Pe de altă parte, pentru a fi reparat prejudiciul trebuie să aibă o anumită gravitate, să fie cauzat de culpa angajatorului, care să o fi sancționat-o pe nedrept și să fi rezultat în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, ceea ce în cauza de față nu este cazul.

În plus, Curtea consideră că prin anularea deciziei contestate și repunerea părților în situația anterioară emiterii actului, recurentei-reclamante i s-a reparat întreg prejudiciul suferit, situație în care se poate vorbi despre realizarea conținutului principiului asigurării unei satisfacții echitabile, principiu aplicat în mod constant în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în apel de către ambele părți, Curtea constată că acestea sunt în cuantumuri egale, și având în vedere că pretențiile acestora au fost admise în parte, în temeiul art. 453 alin. (2) teza a II a C. pr. civ., Curtea va dispune compensarea acestora.

← Litigiu de muncă având ca obiect acţiune în anulare decizie...		Modificarea unilaterală a contractului individual de muncă →

Conflict de muncă având ca obiect acţiune în anulare decizie de concediere.

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre Conflict de muncă având ca obiect acţiune în anulare decizie de concediere.