Contestarea deciziei de încetare a contractului individual de muncă. decizie emisă în timpul perioadei de probă. incapacitate temporară de muncă. lipsa certificatului de concediu medical. consecințe. art. 31, al 3 codul muncii h.g. 1186/2000 art. 31 din o
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 30/A din data de 19.01.2017
Potrivit dispozițiilor art. 50 lit. b) din Codul muncii, contractul individual de muncă se suspendă de drept în ipoteza în care angajatul se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă. O eventuală stare de incapacitate temporară de muncă nu este suficientă, în sine, pentru a determina, din perspectiva normei legale evocate, suspendarea de drept a contractului individual de muncă, fiind necesară, în scopul menționat, existența în posesia angajatului și prezentarea de către acesta la angajator a unui certificat de concediu medical care să-i confirme starea de incapacitate temporară de muncă, întrucât legiuitorul nu a oferit caracter suspensiv însăși stării de incapacitate temporară de muncă, ci concediului pentru o asemenea stare.
Prin urmare, simpla invocare de către apelanta-reclamantă a unei incapacități temporare de muncă (chiar și dovedită fiind, ca stare de fapt, prin actele medicale depuse la dosar) nu poate constitui în cauză temei pentru reținerea suspendării de drept a contratului individual de muncă al acesteia, de natură a atrage, potrivit propriei opinii, sancțiunea nulității măsurii dispuse împotriva sa de către intimata-pârâtă, prin Decizia nr. 1853/21.03.2016 , în sensul încetării contractului individual de muncă.
Prin Sentința civilă nr. 927/22 septembrie 2016, Tribunalul Mureș a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. L.G. S.R.L., în sensul că a obligat-o pe aceasta la plata în favoarea reclamantei a drepturilor salariale cuvenite pentru 5 ore suplimentare lucrate, cu aplicarea sporului de 75% din salariul de bază, drepturi calculate pornind de la salariul de bază lunar brut de 2.100 lei, restul pretențiilor fiind respinse ca nefondate.
În adoptarea soluției menționate, Tribunalul a reținut că cererea de anulare a Deciziei nr. 1853/21.03.2016 și a Notificării nr. 487/21.03.2016, corelativ cu reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite, de la desfacerea contractului de muncă până la reintegrarea efectivă, precum și la plata de daune morale în valoare de 20.000 lei, nu este întemeiată, deoarece așa-zisa ei concediere s-a produs în cursul perioadei de probă, în care caz sunt incidente prevederile art. 31 alin. 3 din Codul muncii, iar instituția juridică aplicabilă este aceea a încetării contractului individual de muncă, iar nu concedierea, textul legal amintit prevăzând că pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la inițiativa oricăreia dintre părți, fără a fi necesară motivarea acesteia.
Relativ la critica potrivit căreia măsura dispusă prin actele contestate ar fi nelegală întrucât acestea au fost emise în perioada suspendării de drept a contractului individual de muncă, potrivit dispozițiilor art. 50 lit. b) din Codul muncii, Tribunalul a reținut că reclamanta nu a probat acest fapt, neprezentându-i fostului său angajator un certificat de concediu medical, chiar aceasta recunoscând faptul că nu l-a avut, în care sens s-a apărat susținând că s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a-l obține, întrucât pârâta a refuzat să-i elibereze o adeverință care să-i ateste calitatea de asigurat, necesară în scopul menționat la medicul de familie.
Analizând din această perspectivă critica reclamantei, Tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi primită, deoarece situația medicală în care s-a aflat - entorsă grad I glezna dreaptă - reprezenta o urgență medico-chirurgicală, iar în această situație certificatul de concediu medical se putea elibera fără adeverință de la angajator, relevantă din acest punct de vedere fiind Anexa I din H.G. nr. 1186/2000 pentru aprobarea Listei cuprinzând urgențele medico-chirurgicale, precum și bolile infectocontagioase din grupa A, pentru care asigurații beneficiază de indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă fără condiții de stagiu de cotizare, precum și prevederile art. 3^1 din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate.
De asemenea, s-a apreciat că nu este susținută cu probe teza potrivit căreia imposibilitatea obiectivă de a obține certificatul de concediu medical s-ar fi datorat refuzului de a-l elibera, primit din partea medicului care a consultat-o la Secția de Ortopedie și Traumatologie din cadrul Spitalului Județean de Urgență Târgu Mureș, în condițiile în care medicul curant a comunicat instanței faptul că în data de 21.03.2016 era posibilă eliberarea certificatelor de concedii medicale, din punct de vedere al funcționalității sistemului informatic, însă reclamanta nu a solicitat un astfel de act.
Totodată, Tribunalul a apreciat că și în situația în care s-ar accepta o atare variantă, reclamanta tot nu s-ar fi aflat într-o imposibilitate obiectivă de a obține respectivul certificat din partea medicului de familie, întrucât putea să solicite prezența acestuia la propriul său domiciliu, dacă durerile pe care le avea erau atât de mari încât să o împiedice să se deplaseze până la cabinetul acestuia, după cum a susținut.
În ceea ce privește cererea de obligare a angajatorului la plata contravalorii a 56 ore suplimentare pretins lucrate în perioada 01.03.2016 - 18.03.2016, Tribunalul a reținut că singurul aspect de natură obiectivă pe care l-a susținut reclamanta și care putea fi verificat, a constat în aceea că la sfârșitul programului zilnic de lucru (ora 16:30) ea era aceea care făcea înscrierile în programul informatic REVISAL, de evidență a contractelor individuale de muncă, program gestionat de către inspectoratele teritoriale de muncă organizate în fiecare județ.
Verificând din această perspectivă solicitarea reclamantei, instanța a apreciat că aceasta este doar în parte întemeiată, din verificarea extraselor REVISAL transmise de Inspectoratul Teritorial de Muncă Târgu Mureș (filele 135-211 din vol. I și filele 1-186 din vol. II dosar) reieșind că în data de 01.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 16:31, în data de 02.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 17:55, în data de 03.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 18:05, în data de 04.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 16:45, în data de 07.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 16:36, în data de 14.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 16:38, în data de 16.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 17:12, în data de 17.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 16:38, iar în data de 18.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 16:37.
Tribunalul a subliniat sub același aspect și faptul că din analiza acestor împrejurări se poate observa o depășire a orei de finalizare a programului normal de lucru în jumătate din zilele intervalului 01.03.2016-18.03.2016, ceea ce înseamnă că această depășire nu era nicidecum excepțională, ci una relativ uzuală, iar înscrierile uzuale în REVISAL erau efectuate, potrivit declarației martorului P.M.-T., de către reclamantă, acesta mai arătând că atât el, cât și managerul D. M. realizau astfel de operațiuni numai cu titlu excepțional, or, în condițiile în care același martor a declarat că el nu presta ore suplimentare, iar în privința activității managerului nu a putut fi identificată nicio situație excepțională, de natură a-l determina să intervină în REVISAL după încheierea programului de lucru, se impune a se concluziona că toate înscrierile astfel realizate au fost efectuate de către reclamantă, aceasta totalizând în respectiva modalitate un număr de 5 ore suplimentare, pentru care urmează a fi remunerată cu un spor de 75% din salariul de bază, în conformitate cu prevederile art. 123 alin. 2 din Codul muncii.
Pentru considerentele anterior relevate, Tribunalul a admis în parte acțiunea, potrivit descrierii din dispozitivul sentinței pronunțate.
Împotriva respectivei soluții au declarat apel ambele părți, reclamanta solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii integrale a acțiunii, iar pârâta, în sensul respingerii tuturor pretențiilor acesteia.
Reclamanta a susținut prin intermediul memoriului de apel că soluția primei instanțe este nefondată, deoarece indiferent de denumirea folosită - concediere sau încetarea contractului de muncă, criticile aduse actului de desființare țin de caracterul nelegal al măsurii luate, care constă în desfacerea contractului de muncă în ziua în care a suferit un accident de muncă, respectiv în timp ce se deplasa la serviciu (fapt pe care l-a comunicat telefonic angajatorului), iar potrivit dispozițiilor legale, în asemenea situație nu încetează contractul de muncă.
Sub același aspect, reclamanta a mai arătat că a sesizat accidentul și la Inspectoratul Teritorial de Muncă, însă influența intimatei asupra respectivei instituții este mai mult decât evidentă, din moment ce aceasta a declarat în scris că nu a fost un accident de muncă, deoarece contractul a încetat vineri, 10.03.2016, în condițiile în care notificarea și decizia de încetare au fost emise în data de 21.03.2016 și i-au fost comunicate reclamantei în data de 26.03.2016.
S-a mai susținut că potrivit actelor medicale depuse la dosar, contractul de muncă i-a încetat când se afla în incapacitate temporară de muncă, nefiind fondată reținerea instanței de fond, în sensul că ar fi trebuit să meargă la medicul de familie, câtă vreme acesta a fost de serviciu în ziua respectivă (luni, 23.03.2016) de dimineață, iar fișa medicală de la serviciul de urgență a fost finalizată în jurul orei 13,30, când medicul de familie nu se mai afla la cabinet, iar când a sunat la locul de muncă pentru eliberarea unei adeverințe de angajat i s-a spus că acest lucru nu este posibil, întrucât în cursul aceleiași zile i s-a desfăcut contractul de muncă.
Referitor la serviciul de urgență și la faptul că de acolo nu i se putea elibera certificat de concediu medical, reclamanta a arătat că acest fapt a fost recunoscut de către medicul de gardă care a consultat-o (potrivit înregistrării pe CD atașate în probațiune), iar în aceste condiții trebuie interpretată ca fiind parțial adevărată informația furnizată primei instanțe de către medicul primar G. O., căreia într-adevăr nu i-a solicitat concediu medical, întrucât nu o cunoaște și nici nu a văzut-o în ziua respectivă.
Sub același aspect, reclamanta a susținut că nu se află în culpă pentru că a ascultat de sfatul medicului de gardă care a consultat-o și nu a insistat ca acesta să-i elibereze certificat de concediu medical, însă circumstanțele de fapt în care s-au petrecut evenimentele descrise conduc la concluzia că s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a obține un astfel de act în ziua accidentului.
Pentru motivele arătate, reclamanta a conchis că i-a fost desfăcut contractul de muncă în perioada în care acesta era suspendat de drept, fapt ce atrage sancțiunea nulității actelor pe care pârâta le-a emis în scopul menționat, impunându-se, prin urmare, anularea acestora și repunerea în situația anterioară, respectiv reintegrarea în muncă și plata tuturor drepturilor salariale cuvenite.
În fine, relativ la numărul de ore lucrate suplimentar, s-a susținut că instanța de fond a luat în calcul, la minut, doar timpul alocat transmiterii pentru înregistrare în REVISAL a desfacerii contractelor de muncă, însă potrivit informațiilor furnizate de Inspectoratul Teritorial de Muncă, reclamanta a transmis spre înregistrare și angajările efectuate în aceeași perioadă, conform tabelului anexat în probațiune.
De asemenea, a mai arătat reclamanta, la aceste ore suplimentare trebuie adăugată cel puțin ½ oră în fiecare zi, altfel ar însemna că ea a transmis și a plecat acasă, ceea ce nu se poate realiza în mod obiectiv, iar susținerea primei instanțe, în sensul că nu ar fi făcut dovada tuturor orelor suplimentare solicitate, nu este fondată, deoarece intimata nu are cartelă pentru înregistrarea intrărilor și ieșirilor, singura probă veridică fiind transmiterea informațiilor către REVISAL.
În susținerea apelului declarat, reclamanta a depus în probațiune un tabel cuprinzând data și ora prelucrării în REVISAL/REGES a angajărilor și desfacerilor de contracte individuale de muncă în perioada 01.03.2016 - 18.03.2016, după ora 16, precum și o înregistrare pe CD a unei pretinse discuții purtate cu medicul curant în legătură cu neacordarea concediului medical (filele 6-7 dosar apel).
Relativ la apelul declarat de pârâtă, Curtea constată că aceasta a criticat hotărârea primei instanțe din perspectiva dispoziției de obligare a sa la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite pentru 5 ore suplimentare, solicitând respingerea integrală a pretențiilor formulate cu acest titlu.
Prin intermediul memoriului de apel, pârâta a susținut că respectiva soluție este neîntemeiată deoarece, pe de o parte, reclamantei nu i s-a solicitat de către angajator să efectueze ore suplimentare, astfel că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 121 alin. 1 și 2 din Codul muncii (întrucât munca suplimentară nu poate fi prestată din propria inițiativă a salariatului, trebuind să existe un acord de voință între acesta și angajator), iar pe de altă parte, extrasele din REVISAL nu dovedesc în mod cert că doar reclamanta este cea care a efectuat înscrierile pe care le-a reținut ca probă în sensul menționat Tribunalul, din declarația martorului P. M.-T. reieșind că la sfârșitul programului de lucru (orele 16,30) o vedea pe reclamantă pregătindu-se de plecare, însă nu același lucru îl făcea și administratorul societății, d-na D. M., la rândul ei împuternicită cu efectuarea înregistrărilor în REVISAL.
Sub același aspect, pârâta a susținut că este greșită reținerea de către prima instanță a nedovedirii situațiilor excepționale pentru care administratorul ar fi trebuit să efectueze el însuși respectivele înregistrări, deoarece tocmai încheierea programului de lucru constituie o astfel de situație excepțională, în condițiile în care contractele individuale de muncă trebuie înregistrate cu o zi înainte, amânarea respectivei operațiuni fiind de natură a crea unele probleme cu Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Prin întâmpinările formulate relativ la apelul advers, ambele părți și-au reiterat susținerile din propria cale de atac.
Examinând apelurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate și în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 - 478 din Codul de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 50 lit. b) din Codul muncii, contractul individual de muncă se suspendă de drept în ipoteza în care angajatul se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, ipoteză care în mod evident nu se regăsește în speța dedusă judecății, deoarece, astfel cum corect a sesizat prima instanță, o eventuală stare de incapacitate temporară de muncă nu este suficientă, în sine, pentru a determina, din perspectiva normei legale evocate, suspendarea de drept a contractului individual de muncă, fiind necesară, în scopul menționat, existența în posesia angajatului și prezentarea de către acesta la angajator a unui certificat de concediu medical care să-i confirme starea de incapacitate temporară de muncă, întrucât legiuitorul nu a oferit caracter suspensiv însăși stării de incapacitate temporară de muncă, ci concediului pentru o asemenea stare.
Prin urmare, simpla invocare de către apelanta-reclamantă a unei incapacități temporare de muncă (chiar și dovedită fiind, ca stare de fapt, prin actele medicale depuse la dosar) nu poate constitui în cauză temei pentru reținerea suspendării de drept a contratului individual de muncă al acesteia, de natură a atrage, potrivit propriei opinii, sancțiunea nulității măsurii dispuse împotriva sa de către intimata-pârâtă, prin Decizia nr. 1853/21.03.2016 și Notificarea nr. 487/21.03.2016, în sensul încetării contractului individual de muncă potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 3 din Codul muncii.
În ceea ce privește criticile invocate sub aspectul imposibilității obiective de a obține și prezenta un certificat de concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, se constată că aprecierile primei instanțe sunt, de asemenea corecte, întrucât, chiar și reală fiind susținerea potrivit căreia angajatoarea-pârâtă i-ar fi refuzat eliberarea adeverinței de asigurat solicitate, situația medicală de urgență în care s-a aflat reclamanta (entorsă grad I glezna dreaptă) nu necesita, în vederea obținerii certificatului de concediu medical, prezentarea respectivei adeverințe.
Curtea a constatat că Tribunalul a reținut în mod corect sub acest aspect relevanța prevederilor Anexei I din H.G. nr. 1186/2000 pentru aprobarea Listei cuprinzând urgențele medico-chirurgicale, precum și bolile infectocontagioase din grupa A, pentru care asigurații beneficiază de indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă fără condiții de stagiu de cotizare, în cuprinsul căreia, la pct. I.162, se menționează că sunt urgențe medico-chirurgicale traumatismele aparatului locomotor (fracturi, luxații, entorse, rupturi de tendoane, rupturi musculare).
De asemenea, se constată că potrivit dispozițiilor art. 3^1 din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, pentru a beneficia de concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate, persoanele prevăzute la art. 1 trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a) să îndeplinească stagiul minim de cotizare prevăzut de prezenta ordonanță de urgență;
b) să prezinte adeverința de la plătitorul de indemnizații din care să reiasă numărul de zile de concediu de incapacitate temporară de muncă avute în ultimele 12 luni, cu excepția urgențelor medico-chirurgicale sau a bolilor infectocontagioase din grupa A.
Rezultă, deci, că în condițiile în care nu avea nevoie de o adeverință de la angajator, dată fiind situația de urgență medicală în care se afla, refuzul eliberării acesteia nu este de natură a o fi plasat pe reclamantă într-o veritabilă imposibilitate obiectivă de a obține certificatul de concediu pentru incapacitate temporară de muncă, nefiind întemeiată din această perspectivă critica apelantei-reclamante.
Totodată, Curtea a constatat că nu poate fi primită în susținerea aceleiași idei nici apărarea invocată relativ la imposibilitatea obținerii certificatului în discuție de la medicul care a consultat-o la Secția de Ortopedie și Traumatologie din cadrul Spitalului Județean de Urgență Târgu Mureș, care i-ar fi spus că nu îi poate elibera un astfel de act (neinteresând în speță pentru care argumente), observațiile primei instanțe fiind corecte și sub acest aspect, în sensul în care reclamanta ar fi putut obține certificatul în discuție din partea medicului de familie, unde la fel nu ar fi avut nevoie de adeverința angajatorului.
De asemenea, se constată că în privința imposibilității obiective de a fi recurs la această din urmă variantă, criticile apelantei-reclamante s-au rezumat la simple afirmații, fără producerea vreunei probe în combaterea celor reținute sub aspectul menționat de către prima instanță, nefiind suficientă susținerea potrivit căreia medicul de familie nu se mai afla la cabinet la ora la care ea a plecat de la serviciul de urgență ortopedică (13,30) ori că durerile mari pe care le avea nu i-au permis să se deplaseze la cabinetul acestuia sau că a doua zi avea program de după-masă, câtă vreme avea posibilitatea de a solicita prezența medicului de familie la propriul domiciliu (fiind pacient nedeplasabil în acele momente), iar într-o atare ipoteză ar fi putut obține în timp util certificatul de concediu medical (sub care acest aspect reclamanta nu a susținut și nici nu a probat faptul că ar fi întreprins vreun minim demers în scopul contactării medicului de familie).
Pentru considerentele anterior expuse, Curtea a constatat că argumentele pentru care Tribunalul a constatat că în cauză dedusă judecății nu a intervenit suspendarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantei sunt corecte, întrucât aceasta nu a beneficiat de concediu pentru incapacitate temporară de muncă și nici nu s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a obține certificatul de concediu medical, proba de care a înțeles să se folosească sub acest ultim aspect în apel (înregistrarea pe CD a unei discuții purtate cu medicul care a consultat-o la serviciul de urgență ortopedică în legătură cu neacordarea concediului medical) nefiind suficientă pentru a-i susține criticile invocate relativ la soluția primei instanțe.
Prin urmare, atât Decizia nr. 1853/21.03.2016, cât și Notificarea nr. 487/21.03.2016 - prin care pârâta a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei cu respectarea prevederilor art. 31 alin. 3 din Codul muncii - sunt acte valide și neafectate de nicio cauză de nulitate, în care situație soluția respingerii cererii de anulare a acestora, precum și a petitelor subsecvente (reintegrare, plata drepturilor salariale și daune morale) este perfect legală, impunându-se păstrarea ei.
În ceea ce privește cererea având ca obiect orele suplimentare, Curtea a constatat că argumentele apelantei-reclamante nu sunt în măsură a combate, din perspectiva probatoriului administrat în cauză, constatările primei instanțe, din cuprinsul tabelului anexat cererii de apel nerezultând o altă stare de fapt decât cea avută în vedere la pronunțarea hotărârii atacate.
Astfel, se observă că reclamanta a invocat prin acțiune prestarea unui număr de 56 ore suplimentare în perioada 01.03.2016 - 18.03.2016, susținând că în fiecare zi din intervalul de timp menționat a lucrat peste programul normal aproximativ 3-4 ore pe zi, pentru a înregistra și transmite în programul informatic REVISAL operațiunile efectuate în legătură cu evidența contractelor individuale de muncă, însă sub aspect probator s-a bazat doar pe extrasele transmise primei instanțe de Inspectoratul Teritorial de Muncă Târgu Mureș (filele 135-211 vol. I, filele 1-186 vol. II, dosar fond), extrase din analiza cărora rezultă depășirea programului de lucru cu doar 5 ore.
Nici în fața instanței de apel reclamanta nu a probat contrariul, Curtea observând din această perspectivă că tabelul centralizator pe care l-a depus în sprijinul criticii potrivit căreia Tribunalul s-ar fi raportat doar la înregistrarea operațiunilor de desfacere a contractelor de muncă, iar nu și a celor privind angajările efectuate în aceeași perioadă, nu confirmă o atare susținere, ci chiar vine în sprijinul soluției atacate, iar afirmația acesteia, în sensul că pentru fiecare zi din intervalul în litigiu ar trebui să se adauge cel puțin ½ oră ca muncă suplimentară nu a fost însoțită de niciun argument concret și explicit care să-i susțină pretenția, de natură a permite instanței de control judiciar să procedeze la efectuarea unei minime verificări sub acest aspect a legalității hotărârii primei instanțe.
Pentru considerentele arătate, Curtea a reținut că apelul reclamantei nu este întemeiat, urmând a fi respins ca atare.
În ceea ce privește criticile invocate de către apelanta-pârâtă, se constată că nici argumentele acesteia nu sunt de natură a conduce la reformarea soluției atacate sub aspectul invocat, în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea sa la plata contravalorii a 5 ore suplimentare în favoarea reclamantei.
Astfel, Curtea nu a împărtășit opinia potrivit căreia hotărârea primei instanțe ar fi nelegală din perspectiva încălcării prevederilor art. 121 alin. 1 și 2 din Codul muncii, în sensul în care pârâta nu i-ar fi solicitat reclamantei să presteze muncă suplimentară, câtă vreme s-a probat prin extrasele REVISAL prezența acesteia în anumite zile la locul de muncă după încheierea programului (orele 16,30), ceea ce prezumă în mod implicit existența unui acord tacit între angajator și angajat, apelanta-pârâtă nedovedind luarea vreunei măsuri prin care să interzică rămânerea propriilor angajați la locul de muncă după epuizarea timpului normal de lucru.
De asemenea, relativ la critica privind reținerea prestării celor 5 ore suplimentare de către reclamantă, Curtea a constatat că argumentele pârâtei nu pot fi primite în sensul pretins prin apelul declarat, Tribunalul apreciind în mod corect că împrejurările de ordin faptic desprinse din înregistrările programului REVISAL, coroborate cu aspectele relevate de martorul P. M.-T. exclud efectuarea respectivelor operațiuni de către administratorul-manager D. M., în condițiile în care din analiza înregistrărilor informatice amintite se poate observa o depășire a programului normal de lucru în jumătate din zilele intervalului în discuție (01.03.2016-18.03.2016), ceea ce înseamnă că transmiterea de informații în REVISAL după orele 16,30 nu era nicidecum o practică de natură excepțională, ci una uzuală.
De asemenea, martorul a mai arătat că el nu prestează ore suplimentare și că operațiunile în REVISAL erau efectuate, de regulă, de către reclamantă, în timp ce martorul sau managerul realizau astfel de operațiuni numai cu titlu excepțional, respectiv atunci când apărea un volum foarte mare de muncă, în sensul că fiind făcute mai multe angajări într-o singură zi, tot atunci trebuiau să fie înscrise în REVISAL și contractele individuale de muncă.
Se observă însă, după cum corect a sesizat și prima instanță, că în cauză nu s-a probat intervenirea unei astfel de situații excepționale în perioada din litigiu (01.03.2016 - 18.03.2016), de natură a-l fi determinat pe administratorul societății să procedeze el însuși la efectuarea unor operațiuni în programul informatic, în condițiile în care reclamanta ocupa postul de inspector resurse umane, iar pârâta nu a dovedit, spre exemplu, că în zilele în care extrasele din REVISAL au evidențiat cele mai semnificative depășiri ale programului normal de lucru, respectiv 02.03. 2016 (când ultima înscriere a fost efectuată la ora 17:55) și 03.03.2016 (când ultima înscriere a fost efectuată la ora 18:05), ar fi fost necesară înregistrarea de urgență a unui număr foarte mare de noi contracte individuale de muncă.
Prin urmare, nefiind identificată în cauză nicio situație excepțională dintre cele descrise de martorul P. M.-T. și care să reclame intervenția de urgență în REVISAL a administratorului societății-pârâte, Curtea a constatat că aprecierile primei instanțe sunt corecte sub aspectul analizat, în sensul că toate înscrierile realizate cu depășirea programului normal de lucru au fost efectuate de către reclamantă, cumulând astfel un număr de 5 ore suplimentare.
Din perspectiva celor anterior expuse, Curtea a constatat că soluția criticată prin apelurile deduse judecății era temeinică și legală, astfel că aceasta a fost păstrată, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin respingerea căilor de atac ca nefondate.
| ← încadrare în grupa de muncă. condiții. ordonanța 50/1990... | 2. litigiu de muncă și asigurări sociale. accident de muncă.... → |
|---|
