Contestație decizie de concediere. Decizia 1/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR nr-
DECIZIA CIVILĂ nr.1
Ședința publică din 13 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 2: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 3: Mihail Decean
GREFIER. - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de către pârâta SC SRL, împotriva Sentinței Civile nr.428/07.04.2008, pronunțată de Tribunalul C-S in Dosarul nr-, in contradictoriu cu reclamanta C, având ca obiect contestarea deciziei de concediere și drepturi salariale.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanta intimată lipsă avocat, prezentă recurenta prin avocat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta recurentului depune la dosar borderou, însoțit de Adeverință nr.517/2007 emisă de Primăria, Adresa nr. 18/2008 emisă de PJ C S, Adresa nr. 38/2009,a SC ROMANIA SRL - Sucursala, Adresa nr. 103 /2009 emisă de SC SA, cerere de angajare, state de plată a salariilor pe luna iulie 2007 și Factura Fiscală nr. -/2008, ultimele in copii xerox.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului, modificarea in tot a sentinței supusă reformării, in sensul respingerii in totalitate a cererii de chemare in judecată a reclamantei astfel cum a fost formulată in primul ciclu procesual. În subsidiar, aceeași recurentă solicită casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul C - S, cu motivarea că in mod greșit cauza a fost soluționată pe excepția prescripției de către instanța de fond, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul reclamantei solicită respingerea recursului, reiterând considerentele întâmpinării, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr.428/07.04.2008, pronunțată in Dosarul nr-, Tribunalul C-S a admis in parte acțiunea reclamantei C, promovată in contradictoriu cu pârâta SC SRL, și în consecință a anulat Dispoziția de concediere nr.15/25.06.2007, a obligat pârâta să o reintegreze pe contestatoare pe postul avut anterior concedierii nelegale și să-i plătească drepturile salariale de la data încetării raporturilor de muncă prin dispoziția anulată și până la reintegrarea efectivă, actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective.
Prin aceeași hotărâre judecătorească, pârâta a mai fost obligată și la plata contravalorii concediului de odihnă neefectuat și a sumei de 250 lei reprezentând cheltuielile de judecată avansate de contestatoare. A fost respinsă cererea având ca obiect plata orelor suplimentare pe perioada 2005-2007 și cea vizând acordarea daunelor morale.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut în esență că încetarea raporturilor de muncă ale reclamantei, ca sancțiune disciplinară, a avut loc prin Dispoziția nr. 15/25. 06.2007, începând cu data de 1 iulie 2007, pe motiv că aceasta din urmă ar fi avut un comportament agresiv și necivilizat față de călători.
Analizând declarațiile martorilor G și, instanța de fond a observat că faptele imputate angajatei SC SRL s-au petrecut în vara anului 2006, respectiv in luna octombrie 2006, în vreme ce sancțiunea disciplinară a concedierii a fost dispusă abia la 25 iunie 2007, împrejurare ce contravine prevederilor imperative ale art. 268 alin.1 din Codul Muncii, potrivit cărora sancțiunea se aplică in 30 de zile de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Tribunalul a mai reținut că in conținutul deciziei de concediere a reclamantei au fost invocate in mod generic prevederile din Statutul societății și ale regulamentului intern, fără a se preciza in mod concret care anume prevederi au fost încălcate, angajatorul ignorând la momentul desfacerii contractului individual de muncă in discuție și prevederile art. 268 alin.2,lit.b) din Codul Muncii ce impun, sub sancțiunea nulității absolute, precizarea clară a normelor din statutul de personal,regulamentul intern ori contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat. Decizia de concediere este prin urmare nulă absolut.
Asupra petitului ce a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești cuvenite pentru concediul neefectuat, tribunalul a luat in considerare prevederile art. 287 din Codul Muncii potrivit cărora in cadrul litigiilor de muncă sarcina probei revine angajatorului iar acesta nu a probat plata drepturilor salariale solicitate.
În fine, au fost respinse cererile vizând plata orelor suplimentare și a daunelor morale pretinse prin contestație, reținându-se că autoarea acțiunii nu a probat nici faptul că a lucrat peste programul normal de muncă și nici că ar fi suferit vreun prejudiciu prin concedierea nelegală.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal pârâta SC SRL, recurs înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA la data de 15.08.2008, solicitând modificarea in tot a sentinței supusă reformării, in sensul respingerii in totalitate a cererii de chemare in judecată a reclamantei astfel cum a fost formulată in primul ciclu procesual. În subsidiar, aceeași recurentă a cerut casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul C -
Sintetizând motivele de recurs ale pârâtei, Curtea reține că acestea au vizat în primul rând interpretarea eronată de către instanța de fond a materialului probator administrat in dosar, dar și a dispozițiilor art. 268 alin.1 din Codul Muncii, fără a fi luată in considerare împrejurarea că momentul la care conducerea unității a luat cunoștință de săvârșirea abaterilor disciplinare de către contestatoare a coincis cu data emiterii convocării angajatei in discuție in vederea efectuării cercetării disciplinare.
Cât privește termenul de 6 luni avut in vedere de art. 268 din Codul Muncii, recurenta susține că și acesta ar fi fost respectat, câtă vreme comportamentul reclamantei la locul de muncă, concretizat prin insulte, acte de violență verbală și agresivitate la adresa călătorilor, s-a manifestat in mod continuu până la data de 12.06.2007, când s-a încheiat procesul verbal de cercetare disciplinară prealabilă, așa încât aprecierile tribunalului asupra prescripției dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară, prin luarea in considerare in mod izolat a faptelor descrise de martorii G și sunt greșite.
În final, recurenta a mai adăugat că nelegalitatea dispoziției atacate, sub aspectul încălcării prevederilor art. 268 din Codul Muncii, pe motiv că in actul de concediere nu au fost indicate decât generic prevederile din Statutul societății și ale Regulamentului intern, fără a fi precizate in concret normele încălcate, este una pur formală, in măsura in care faptele săvârșite de contestatoare au fost descrise foarte clar de angajator.
În drept, recurenta a invocat ca motiv de recurs pe cel prevăzut de art. 304 pct.9/pr.civ.
Poziția procesuală a intimatei Caf ost exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 9-10, prin care aceasta a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu motivarea că sentința primei instanțe este legală și temeinică și că desfacerea contractului său individual de muncă s-a făcut in mod abuziv, datorându-se in realitate renunțării de către concubinul reclamantei la funcția de șofer de autobuz pe care o îndeplinea in cadrul aceleași societăți angajatoare.
În fața instanței de recurs, părțile au mai depus la dosar următoarele înscrisuri: împuterniciri avocațiale, chitanțe avocațiale, Adeverință nr.517/2007 emisă de Primăria, Adresa nr. 18/2008 emisă de PJ C S, Adresa nr. 38/2009, a SC ROMANIA SRL - Sucursala, Adresa nr. 103/2009 emisă de SC SA, cerere de angajare, state de plată a salariilor pe luna iulie 2007 și Factura Fiscală nr. -/2008, ultimele in copii xerox.
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, a înscrisurilor prezentate in fața instanței de control judiciar, precum și a actelor de procedură efectuate in dosarul de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind.1 și art. 312 alin.1, Curtea reține că acesta nu este întemeiat, cu următoarele argumente.
Într-adevăr, normele art. 268 alin.1 din Codul Muncii impun angajatorului ca, pentru constatarea abaterii disciplinare, să respecte două termene legale imperative de prescripție, anume termenul de 30 de zile, care începe să curgă de la data la care conducerea unității a luat cunoștință despre săvârșirea faptei și termenul de 6 luni, care se determină prin raportare la momentul săvârșirii faptei.
În speță, așa cum rezultă din conținutul actelor care au stat la baza emiterii dispoziției de concediere, la baza aplicării sancțiunii disciplinare s-au aflat mai multe sesizări ale unor persoane fizice, care au călătorit in mijlocul de transport in comun in care reclamanta era taxatoare și care au reclamant un comportament neadecvat al contestatoarei in relațiile cu călătorii.
Totuși, Curtea reține că sigurele persoane autoare ale reclamațiilor la adresa reclamantei, care au putut preciza cu aproximație momentul la care s-au petrecut faptele sesizate au fost martorii G și, audiați de instanța de fond. Aceștia au precizat că au asistat la incidentele provocate de reclamantă in perioada iunie -octombrie 2006, adică înainte cu aproape un an de momentul aplicării sancțiunii desfacerii contractului individual de muncă prin dispoziția criticată, in cuprinsul dosarului de fond neexistând nici un înscris menit să evidențieze o altă dată la care reclamanta ar fi săvârșit faptele reținute in sarcina sa.
Curtea apreciază că angajatorul nu poate susține cu succes că atitudinea nepotrivită a reclamantei in relațiile cu persoanele care circulau in autobuzul unde ea era taxatoare a avut un caracter repetat și că ultimele incidente s-au petrecut in intervalul de 6 luni la care se referă art. 268 alin.1 din Codul Muncii, fără un probatoriu solid in acest sens. De aceea, singura adresa care menționează cu o oarecare aproximație perioada in care s-ar fi primit sesizări la adresa reclamantei, emisă de IPJ C S și depusă in recurs la fila 25 nu este suficientă pentru a face dovada celor susținute in recurs, in contextul in care respectiva adresa nu conține date concrete referitoare la o anumită faptă ori o anumită reclamație care să fi fost primită de autorități cu cel mult 6 luni înainte de concedierea reclamantei.
În contextul celor de mai sus, Curtea reține că aprecierile instanței de fond cu privire la incidența in cauza a prescripției dreptului de aplicare a sancțiunii disciplinare a desfacerii contractului de muncă al reclamantei, ca urmare a nerespectării art. 268 alin.1 din Codul Muncii este corectă și nu poate fi înlăturată.
Curtea reține că sunt nereale și afirmațiile recurentei privind pretinsul formalism de care ar fi dat dovadă judecătorul fondului in analizarea modului in care angajatorul și-a îndeplinit obligația de a menționa in mod expres prevederile din statutul personal,regulamentul intern ori contractul colectiv de muncă aplicabil, conform art. 268 alin.2 lit. b) din Codul Muncii. Prevederile menționate sunt norme edictate in favoarea angajatului, ele fiind de strictă interpretare și aplicare, mai ales că precizarea exactă a articolului, alineatului, ori a literei dispozițiilor nesocotite de contestatoare realizează premisele unui control judiciar cât mai eficient al temeiniciei aplicării sancțiunii disciplinare, permițând a se stabili și verifica dacă intr-adevăr fapta salariatului constituie abaterea disciplinară și dacă se încadrează printre obligațiile impuse acestuia.
În privința modului de soluționare a petitului având ca obiect plata drepturilor salariale aferente concediului de odihnă al reclamantei, Curtea reține că statul de salarii depus de recurentă la ultimul termen de judecată nu menționează numărul de zile de concediu de odihnă care i-au fost achitate reclamantei - deși există o atare rubrică in conținutul înscrisului - așa încât nu se poate aprecia asupra naturii drepturilor salariale achitate.
Pentru motivele de fapt și de drept mai sus reținute, recursul pârâtei va fi respins în temeiul art. 312 alin.1/ pr. civ. cu consecința evidentă a menținerii sentinței instanței de fond,considerată a fi legală și temeinică.
În temeiul art. 274/pr.civ. recurenta va fi obligată să plătească intimatei reclamante suma de 700 lei, reprezentând cheltuieli de judecată dovedite prin chitanțele avocațiale depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SC SRL, împotriva Sentinței Civile nr. 428/07.04.2008, pronunțată de Tribunalul C-S in Dosarul nr-, in contradictoriu cu reclamanta C, ca neîntemeiat.
Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 700 lei cu titlul de cheltuieli de judecată in recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 13 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER - -
Red.
Tehnored. 2 ex./ /23.01.2009
Prima instanță: și
Președinte:Aurelia SchnepfJudecători:Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu, Mihail Decean
| ← Contestație decizie de pensionare. Decizia 280/2010. Curtea de... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 951/2009. Curtea... → |
|---|
