Contestație decizie de concediere. Decizia 1500/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1500
Ședința publică din 23 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 3: Lucian
GREFIER:
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 1071 din 25 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată PRIMĂRIA COMUNEI - prin PRIMAR, având ca obiect contestație la decizia de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanta recurentă lipsă, avocat, lipsă fiind pârâta intimată Primăria Comunei prin Primar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul reclamantei recurente depune la dosar chitanța nr. -/22.10.2009 în cuantum de 1.500 lei, reprezentând onorariu de avocat și notificarea intimatei emisă către recurentă, precum și sentința civilă nr. 897 din 2 iunie, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Se constată că pârâta a depus întâmpinare, prin registratura instanței, la data de 12.10.2009, în două exemplare, din care unul se comunică reprezentantului reclamantei recurente care învederează instanței că a luat cunoștință de conținutul acesteia și că pricina se poate soluționa.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată din ambele instanțe.
Arată că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea reclamantei, apreciind eronat că intimata a respectat prevederile legale incidente în cauză, câtă vreme în realitate, intimata a eludat condițiile imperative menționate expres în art.74 alin.1 lit.a și d din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, iar potrivit art.76 Codul muncii, decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, întrucât aceasta se limitează doar la invocarea unui referat întocmit de secretarul comunei prin care se propune direct sancțiunea concedierii reclamantei. Mai mult, din probele administrate în cauză, rezultă clar că la data concedierii reclamantei în unitate existau 3 posturi vacante, acest aspect nu a fost avut în vedere că către prima instanță.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin contestația înregistrată la 14.04.2009 și precizată la 15.06.2009, reclamanta a chemat în judecată Comuna reprezentată prin Primar, solicitând constatarea nulității Deciziei nr.87/01.04.2009 prin care s-a desfăcut contractul individual de muncă cu repunerea în situația anterioară, acordarea drepturilor salariale cuvenite în perioada 01.04.2009 până la data reîncadrării indexate, majorate și reactualizate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestației se arată că dispoziția nu îndeplinește condițiile prevăzute de art.74, 76 din Legea nr.53/2003, fiind lovită de nulitate absolută, întrucât în decizie nu sunt arătate motivele care determină concedierea, durata preavizului și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care contestatoarea poate opta pentru ocuparea locului de muncă vacant, în condițiile în care în unitate există un loc vacant, iar postul ocupat de contestatoare în realitate nu s-a desființat. Pârâta nu a solicitat nici sprijinul Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă în vederea redistribuirii contestatoarei, astfel cum prevăd disp.art.64 Codul muncii. Apoi deși în aliniatul doi al art.1 din decizie se arată că persoana beneficiază de un preaviz de 15 zile de la comunicare, de acest preaviz nu a beneficiat. Nici temeiul de drept nu este indicat corect în decizie, deoarece nu se precizează în baza cărei aliniat al art.65 din Legea nr.53/2003 produce efecte, 1 sau 2. Mai arată contestatoarea că decizia este lovită de nulitate absolută și pentru considerentul că măsura a fost luată în perioada când se afla în concediu medical, perioada 30-31.03.2009, unitatea fiind informată și prin depunerea concediului medical la sediul primăriei la 31.03.2009, după care a informat unitatea că este internată în Spitalul Orășenesc
Pârâta a formulat întâmpinare prin care arată că prin nr.18/30.03.2009 prin care a fost aprobată organigrama începând cu 01.04.2009, s-a procedat conform art.65 din Codul muncii, ambele aliniate la desființarea locului de muncă ocupat de reclamantă aceasta desființare fiind efectivă și având o cauză reală și serioasă datorată dificultăților financiare pentru anul 2009 prin care se confruntă comuna datorită lipsei banilor la buget. Cu referire la nerespectarea prevederilor art.60 alin.1 lit.a din Legea nr.53/2003, arată că reclamanta se afla la serviciu în data de 30.03.2009 și a aflat măsurile ce urmau a fi luate în acea zi, în aceeași zi a semnat condica de prezență și a susținut un proiect de hotărâre în ședința de consiliu, iar în seara de 30.03.2009 aflând de măsura luată, a desființării postului ei, ședința fiind încheiată seara, în data de 31.03.2009 nu s-a mai prezentat la serviciu și a trimis doar certificatul medical datată a fi fiind eliberat în data de 31.03.2009, valabil însă și pentru data de 30.03.2009.
Deoarece reclamanta nu s-a mai prezentat la serviciu i s-a comunicat prin poștă dispoziția de concediere și preavizul, acte administrative care își vor produce efectele la terminarea sau întreruperea concediului medical.
Prin Sentința civilă nr. 1071 din 25 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- a fost respinsă contestația formulată și precizată de reclamanta împotriva pârâtei Comuna reprezentată prin Primar pentru anularea Deciziei de concediere nr. 87/01.04.2009 și drepturi salariale.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut în fapt că reclamanta a fost încadrată în baza unui contract individual de muncă la Primăria Comunei în postul de agent agricol cu atribuții de operator de rol și datorită dificultăților financiare cu care se confruntă Comuna pe anul 2009 în sensul că bugetul local nu dispune de fonduri bănești pentru cheltuielile de personal decât pe o perioadă de 7 luni, a fost necesară restructurarea activității prin desființarea posturilor vacante și a unor posturi care nu se mai justificau a fi bugetate cum este și cea a reclamantei, atribuțiile acesteia fiind preluate de alți angajați.
Astfel în baza referatului nr.70/30.03.2009 întocmit de secretarul comunei (fila 43) s-a emis nr.18/30.03.2009 (fila 47) prin care s-a aprobat desființarea posturilor vacante și a altor 2 posturi printre care și cel ocupat de către reclamantă, măsură necesară pentru reducerea cheltuielilor de personal, în baza căreia s-a aprobat noua organigramă și statul de funcții (filele 33, 34 și 48) din care rezultă că reducerea postului a fost efectivă și reală, neexistând posibilitatea oferirii unui alt post reclamantei, în condițiile date pârâta neavând această obligație conform art.64 Codul muncii, întrucât desfacerea contractului de muncă s-a făcut din motive neimputabile angajatului.
Pârâta a respectat și preavizul de 15 acordat, astfel că Dispoziția de concediere nr.87/2009 își produce efectele doar după expirarea termenului de preaviz (fila 39) și la terminarea concediului medical al reclamantului.
În consecință, instanța a respins contestația și a reținut ca legală și temeinică dispoziția de desfacere a contractului de muncă, întemeiată pe dispozițiile art.65 din Codul muncii.
Împotriva sentinței sus menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta,recurs înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA la data de 31.08.2009, solicitând admiterea lui, modificarea hotărârii atacate și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată în scris, cu cheltuieli de judecată în ambele instanțe.
Sintetizând motivele de recurs ale reclamantei,care,in opinia sa se circumscriu prevederilor art. 304 pct.8-9 /pr.civ., Curtea constată că acestea s-au referit in esență la interpretarea eronată de către prima instanță de fond a prevederilor art.74 alin.1 lit.d) din Legea nr. 53/2003,reținând in mod nejudicios că intimata nu avea obligația de a oferi contestatoarei un alt loc de muncă,cu argumentul că desfacerea contractului individual de muncă s-a făcut din motive neimputabile acesteia. Se susține că,din interpretarea prevederilor art.74 alin.1 lit.d) din Legea nr. 53/2003,este evident faptul că legiuitorul a impus obligația in discuție tuturor angajatorilor,nu doar acelora care urmează să procedeze la desfacerea contractului individual de muncă pentru motive ce țin de persoana salariatului,făcându-se trimitere la normele art.64 din același act normativ doar cu privire la procedura de urmat de către angajator.
Recurenta mai susține că judecătorii fondului au neglijat și faptul că, dincolo de încălcarea art.74 alin.1 lit.d) din Codul muncii,angajatoarea a mai ignorat și alte prevederi legale imperative,cum ar fi cele ale art. 60 alin.1 lit.a) din Codul muncii,in contextul in care la data de 01.04.2009 contractul individual de muncă al contestatoarei era suspendat de drept pentru motivul prevăzut de art.50 lit.b) din Legea nr. 53/2003,deoarece reclamanta se afla in concediu medical,iar intimata nu putea să dispună concedierea.
Mai mult, susține recurenta,au fost nesocotite prevederile art. 76 din Codul muncii, dar și clauzele Contractului colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010,norme in care sunt stabilite reguli cu privire la procedura concedierii.
Tot astfel,prin emiterea deciziei de concediere contestată,intimata a eludat prevederile art. 73 alin.1 din Legea nr. 53/2003,referitoare la acordarea preavizului,motiv pentru care in speță este incidentă sancțiunea la care se referă art. 76 din același cod.
In fine, recurenta a mai adăugat că decizia de concediere nu cuprinde toate mențiunile obligatorii impuse prin normele art. 62 alin.2 din Legea nr. 53/2003,in sensul că nu este indicat in mod complet temeiul de drept al concedierii,nici motivele de fapt ale desființării postului și nu s-a consemnat in mod corect termenul in care decizia in discuție se poate ataca in justiție.
Poziția procesuală a intimatei a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 12-14,prin care aceasta a solicitat respingerea recursului,cu motivarea că in speță nu sunt aplicabile prevederile art. 64 alin.1 și nici cele ale art. 73-75 din Codul muncii și că decizia contestată cuprinde toate mențiunile obligatorii prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.
In fața instanței de recurs reclamanta a mai depus la dosar Notificarea emisă de intimată cu nr. 1557/27.07.2009,Sentința Civilă nr. 897/2009 pronunțată de Tribunalul Arad și chitanță avocațială.
Analizând recursul reclamantei,prin prisma motivelor invocate,precum și a actelor de procedură efectuate in dosarul primei instanțe,cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind.1 și art. 312 alin.1 /pr.civ.,Curtea constată că acesta nu este întemeiat, cu următoarele argumente:
Așa cum corect au reținut judecătorii fondului, raporturile de muncă dintre părți au încetat prin efectul Dispoziției nr. 87/2009,emisă de Primăria Comunei in urma desființării postului de agent agricol ocupat de reclamantă in baza nr.18/30.03.2009 emisă de Consiliul Local al Comunei.
In privința interpretării și aplicării prevederilor art. 74 alin.1 din Codul muncii,Curtea observă că prima instanță de fond a reținut in mod corect că mențiunea conținută de litera d) a textului in discuție,referitoare la obligația angajatorului de a preciza in conținutul deciziei de concediere lista tuturor locurilor de muncă disponibile in unitate și termenul in care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant nu sunt aplicabile in speță,de vreme ce încetarea raporturilor de muncă ale contestatoarei au avut loc in condițiile art. 65 din Codul muncii,adică pentru motive ce nu țin de persoana sa.
O atare concluzie este îngăduită observându-se că prevederile in discuție fac trimitere la art. 64 din Codul muncii,care reglementează cazuri de desfacere a contractului individual de muncă pentru motive ce țin de persoana salariatului, precum și încetarea de drept la care se referă art. 56 lit.f). Susținerea recurentei că trimiterea la alte cazuri de încetare a contractului de muncă decât cel in speță este exclusiv cu privire la procedura de urmat este neîntemeiată și lipsită de suport logico-juridic.
In privința pretinsei încălcări a interdicției de concediere in perioada concediului medical,instituită prin art. 50 lit. b) din Codul muncii, Curtea reține că potrivit adeverințelor de concediu medical depuse la dosarul cauzei, raporturile de muncă dintre părți au fost suspendate in perioada 01.05.2009-11.05.2009, in vreme ce încetarea contractului individual de muncă prin Dispoziția nr. 87 /01.04.2009 s-a produs după expirarea perioadei de preaviz de 15 zile lucrătoare care,potrivit art. 1 alin.2 din respectiva decizie,a început să curgă după comunicarea actului, deci cel mai devreme la 21.04.2009 când încetase deja cauza de suspendare a contractului. Normele imperative ale art. 50 lit. b) din Codul muncii nu au fost încălcate,iar motivul de recurs nu este întemeiat.
In plus, suspendarea termenului de preaviz in perioada concediului medical al reclamantei, nu reprezintă o problemă a cărei dezlegare să determine anularea ori nulitatea absolută a concedierii in sine,ci o aplicație practică a prevederilor art. 73 alin.3 din Codul muncii legată de stabilirea datei încetării contractului individual de muncă suspus analizei,chestiune care excede cadrului procesual pendinte.
Aspectele de fapt și de drept mai sus reținute sunt tot atât de elocvente in a combate argumentele recurentei relative la omisiunea angajatorului de a acorda preavizul reglementat de art.74 lit.b) din Codul muncii.
Curtea mai reține că recurenta se află in eroare cu privire la aplicarea in cazul său concret a art. 74 alin. 1 lit. c) din Codul muncii și prevederi similare din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național,vizând criteriile de stabilire a ordinii de priorități,in contextul in care ele sunt incidente exclusiv in cazul concedierilor colective,așa cum se prevede in mod expres in textul in discuție.
Nu au putut fi reținute de către instanța de recurs in orientarea sa spre o soluție contrară celei dispusă prin sentința atacată nici criticile referitoare la încălcarea art. 74 lit.a) din Codul muncii, referitoare la obligația unității angajatoare de a indica in conținutul deciziei de concediere motivele care determină încetarea raporturilor de muncă. Curtea constată că in dispoziția criticată se face referire clară la prevederile art. 65 din Codul muncii.In condițiile in care textul legal in discuție reglementează o singură cauză de concediere -desființarea locului/postului ocupat de salariat- precizarea alineatului nu are nici o relevanță.
Cât privește situația de fapt care a determinat reorganizarea schemei de personal,cu consecința desființării locului de muncă al reclamantei,pârâta a făcut referire atât la dificultățile economice ale instituției,cât și la conținutul Hotărârii nr. 18/2009 a Consiliului Local referitoare la reducerea cheltuielilor de personal.
In fine,nu este întemeiată nici susținerea recurentei potrivit căreia indicarea eronată a termenului legal imperativ in interiorul căruia contestatoarea poate ataca decizia de concediere ar conduce automat la nulitatea absolută a acesteia,conform prevederilor art. 62 alin 2 din Codul muncii.
Într-adevăr,exigențele formale conținute de art. 62 alin. 2 din Codul muncii impun angajatorului să menționeze in cuprinsul actului de concediere, sub sancțiunea nulității absolute, "precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și la instanța judecătorească la care se contestă."
Curtea împărtășește opinia potrivit căreia, chiar dacă suntem in prezența unei nulități exprese,ceea ce înseamnă că prejudiciul cauzat de angajator persoanei concediate,prin omisiunea sau eroarea in indicarea celor două elemente, este prezumată de legiuitor, situația in care angajatul îndreptățit atacă actul in termenul legal și la instanța competentă decizia de concediere echivalează cu o dovadă clară a inexistenței vreunei vătămări și astfel nulitatea nu operează.
Concluzionând asupra argumentelor de fapt și de drept mai sus expuse, Curtea constată că instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente in cauză,prin prisma probatoriului administrat,astfel că,in baza art. 304 ind.1 și art. 312 alin.1 /pr.civ. va respinge recursul reclamantei,ca neîntemeiat.
In temeiul art. 274 și urm./pr.civ.,vor fi respinse pretențiile accesorii vizând plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta împotriva Sentinței Civile nr. 1071/2009, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr-, ca neîntemeiat.
Fără cheltuieli de judecată în recurs
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, - - - - - -
GREFIER,
Red. / 26.11.2009
Thred.//.26.11.2009Ex.2
Prima inst. - - - Tribunalul Arad
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Raluca Panaitescu, Lucian
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 265/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 1631/2009. Curtea... → |
|---|
