Contestație decizie de concediere. Decizia 1505/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr- (8672/2008)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1505/
Ședința publică de la 10.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER:
********************************
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă -, împotriva sentinței civile nr.5943 din daza de 29.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.25.565/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurenta-pârâtă, prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2008 și intimatul-reclamant, prin avocat, fără delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Intimatul-reclamant, prin avocat, depune la dosar întâmpinare și comunică un exemplar prin intermediul președintelui completului și recurentei-pârâte.
Reprezentantul avocat al recurentei-pârâte solicită amânarea cauzei, pentru a lua cunoștință de cuprinsul întâmpinării.
Curtea constată că intimatul-reclamant nu este reprezentat, întrucât nu s-a făcut dovada cu vreo împuternicire.
Dl. avocat care a răspuns pentru intimatul-reclamant solicită strigarea cauzei mai la urmă, pentru a depune la dosar împuternicire avocațială.
Curtea lasă cauza la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei, au răspuns recurenta-pârâtă, prin dl. avocat, cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2008 și intimatul-reclamant, personal și asistat de dl. avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentantul avocat al intimatului-reclamant depune la dosar împuternicire avocațială și, la cererea președintelui completului, prezintă spre vizualizare și contractul de asistență juridică.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Recurenta-pârâtă, prin avocat, solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea recursului pentru argumentele prezentate în întâmpinare. Arată că recursul nu este motivat în drept, că instanța de fond, în mod corect a reținut, ca fiind o decizie de concediere, această calificare, atrăgând consecințele respingerii excepției inadmisibilității contestației și anulării deciziei informe. Nu solicită cheltuieli de judecată.
În temeiul dispozițiilor art.150 din Codul d e procedură civilă, Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, deliberând, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.5943 din data de 29.09.2008, pronunțată în dosarul nr.25565/3/LM/2008, Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a admis acțiunea formulată de reclamantul lurii, în contradictoriu cu pârâta -
A constatat nulitatea actului nr.179/2.06.2008, emis de intimată.
A dispus reintegrarea contestatorului în postul deținut anterior emiterii actului.
A obligat intimata la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul în perioada de la data concedierii, pâna la reintegrare.
A obligat intimata la plata către contestator a drepturilor salariale aferente perioadei mai și iunie 2008 și la 5.000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin înscrisul intitulat notificare, înregistrat la intimată cu nr.179/2.06.2008, s-a comunicat reclamantului încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 27.05.2008, în baza art.65 din Codul muncii. Intimata a susținut că actul contestat nu constituie decizia de concediere propriu-zisă, ci numai o notificare a termenului de preaviz.
Din conținutul acestui înscris nu rezultă, însă, că angajatorul a interpretat în acest mod actul pe care l-a comunicat salariatului, neexistând nici-o mențiune expresă în acest sens, astfel încât, față de efectele pe care le-a avut față de contestator, care, în acest mod, a luat cunoștință despre concediere, ca urmare a desființării postului său (actul nefiind urmat de comunicarea unei decizii de concediere), instanța de fond a analizat actul ce face obiectul contestației, ca având natura unei decizii de concediere.
Tribunalul a avut în vedere prevederile art.62 alin.2, art.65, art.74 alin.1 și art.268 alin.2 din Codul muncii.
Procedând la verificarea conținutul actului de concediere, prima instanță a constatat că aceasta nu cuprinde mențiunea obligatorie reglementată de art.62 alin.2 din Codul muncii, respectiv termenul în care măsura poate fi contestată și instanța competentă să judece contestația, astfel că a apreciat că actul contestat este lovit de nulitate absolută.
De asemenea, instanța a constatat că, având în vedere că măsura concedierii a fost consecința desființării postului contestatorului, societatea intimată, care avea sarcina probei potrivit art.287 din Codul muncii, nu a probat faptul că măsura concedierii este legală, în condițiile art.65 alin.2 din Codul muncii și anume, nu a administrat probe din care să rezulte că desființarea locului de muncă a fost efectivă, respectiv că postul nu se mai regăsește în organigrama acesteia, că are o cauză reală și că este serioasă, respectiv că este impusă de dificultăți sau de alte cauze economice și că nu disimulează realitatea. Singurul înscris depus la dosar îl constituie organigrama existentă la dat de 01.06.2008, din care rezultă că postul de director executiv nu există. Însă, a apreciat instanța de fond, acest înscris nu este suficient pentru a se stabili că desființarea postului reclamantului a fost efectivă, că a avut la bază o cauză reală și serioasă.
De asemenea, a reținut că nici critica în sensul că măsura concedierii s-a dispus în perioada incapacității de muncă nu este fondată. Art.60 alin.1 din Codul muncii stabilește interdicția de a se dispune concedierea pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical potrivit legii, însă, pe de o parte, starea de incapacitate de muncă vizează data încetării contractului de muncă, iar nu data emiterii deciziei de concediere, în speță, concedierea operând, potrivit mențiunilor actului comunicat salariatului reclamant, după expirarea termenului de preaviz, de 60 de zile de la comunicarea actului, iar starea de incapacitate invocată de reclamant viza perioada emiterii actului de concediere. Pe de altă parte, certificatele de concediu medical depuse de contestator la dosar nu poartă viza angajatorului, astfel că se prezumă că societatea pârâtă nu a fost înștiințată despre incapacitatea muncă a salariatului.
Astfel, măsura concedierii dispusă cu nerespectarea condițiilor de formă prevăzută de lege este lovită de nulitate absolută, potrivit art.76 din Codul muncii.
Față de această situație, în baza art.78 din Codul muncii, tribunalul a dispus repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei de concediere, căci fără repunerea părților în situația anterioară concedierii atingerea adusă dreptului la muncă al salariatului nu s-ar repara și nu s-ar asigura stabilitatea raporturilor de muncă. Reclamantul va fi reintegrat în funcția deținută, iar angajatorul va fi obligat la plata, către acesta, a despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii și până la data reintegrării efective.
Prin emiterea și comunicarea actului prin care salariatului i se făcea cunoscută măsura concedierii sale, măsură care s-a dovedit a fi nelegală, se prezumă că i s-a produs reclamantului un prejudiciu moral, constând în suferința și stresul determinat de situația lipsirii de mijloacele necesare traiului zilnic și întreținerii sale, prejudiciu care se impune a fi acoperit de pârâtă, potrivit art.269 alin.1 din Codul muncii, contravaloarea prejudiciului fiind apreciată la suma de 5.000 lei.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, motivat în termenul legal, pârâta -, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta pârâtă susține că instanța de fond a respins excepția inadmisibilității contestației împotriva
notificării nr.179/02.06.2008, în condițiile în care, pe de o parte, a reținut afirmația contestatorului însuși, prin care acesta recunoaște că nu i s-a comunicat decizia de desființare a postului și nu i s-au indicat nici termenul și instanța judecătorească la care poate face contestație, iar, pe de altă parte, aceeași instanță, susține că"mențiunile referitoare la termenul de contestare și la instanța competentă sunt, de asemenea, obligatorii",invocând, în acest sens, dispozițiile art.62 alin.2 din Codul muncii.
Recurenta precizează că, pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat, în mod eronat, faptul că notificarea nr.179/02.06.2008 reprezintă decizia de concediere, în condițiile în care, prin întâmpinare, societatea angajatoare a afirmat și motivat contrariul. Astfel, s-a susținut netemeinic: "intimata. nu a probat faptul că. desființarea locului de muncă a fost efectivă, respectiv că postul nu se mai regăsește în organigrama acesteia", deși, în continuare, recunoaște că, din noua organigramă a societății, rezultă că postul ocupat de contestator nu mai există.
Mai arată că instanța de fond a invocat în considerente și faptul că "actul (notificarea sus-amintită) nefiind urmat de comunicarea unei deciziide concediere", dar nu a ținut cont de afirmațiile societății-pârâte, conform cărora decizia de concediere urma a se emite și comunica angajatului după trecerea termenului de preaviz, neîmplinit încă la data punerii concluziilor pe fondul cauzei. Sub acest aspect, învederează faptul că decizia de concediere a fost emisă la data de 06.10.2008 și comunicată angajatului, sub semnătură, la data de 13.10.2008.
Totodată, învederează că prima instanță nu a ținut cont de faptul că încetarea raporturilor de muncă se înscrie în cartea de muncă, în baza deciziei de concediere și nu a unei notificări de natura celei care face obiectul prezentei cauze.
Mai precizează că acordarea de daune morale s-a făcut fără să se administreze vreo probă în dovedirea acestora, de către contestator.
Față de cele susmenționate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, iar pe fondul cauzei solicită respingerea contestației, ca neîntemeiată.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art.299 și următoarele din Codul d e procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței atacate, invocând apărări de fond la motivele de recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate prin cererea de recurs, prin prisma apărărilor invocate prin întâmpinare, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.3041Cod proc. civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Întrucât recurenta-pârâtă - nu a indicat temeiurile juridice ale cererii sale de recurs, indicând doar generic dispozițiile art.299 și următoarele din Codul d e procedură civilă, Curtea, făcând aplicarea dispozițiilor art.306 alin.3 din Codul d e procedură civilă, apreciază că dezvoltarea motivelor de fapt invocate face posibilă încadrarea acestora în dispozițiile art.304 pct.8 și pct.9 din Codul d e procedură civilă, astfel că va analiza recursul prin prisma acestor temeiuri de drept.
Cât cererea de recurs, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art.58 din Codul muncii (adoptat prin Legea nr.53/2003) - legea cadru în materia raporturilor juridice de muncă și în cea a conflictelor de muncă,
"(1) Concedierea reprezinta incetarea contractului individual de munca din initiativa angajatorului.
(2) Concedierea poate fi dispusa pentru motive care tin de persoana salariatului sau pentru motive care nu tin de persoana salariatului.".
Potrivit dispozițiilor art.65 din Codul muncii:
(1) Concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta incetarea contractului individual de munca, determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat ca urmare a dificultatilor economice, a transformarilor tehnologice sau a reorganizarii activitatii.
(2) Desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aibao cauza reala si serioasa, dintre cele prevazute la alin. (1).".
Conform dispozițiilor art.74 din același cod:
(1)Decizia de concedierese comunică salariatuluiîn scrisșitrebuie să conținăîn modobligatoriu:
a) motivele care determina concedierea
b) durata preavizului;
c) criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, conform art. 70 alin
(2) lit. d);
d) lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si
termenul in care salariatii urmeaza saopteze pentru a ocupa
un loc de munca vacant, în conditiile art. 64.".
Față de dispozițiile legale suscitate, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că de vreme ce și-a produs efectele constând în concedierea salariatului, Notificarea privind desființarea postului (fila 2 din dosasrul de fond) este, de fapt, o decizie de concediere. La rândul ei, Curtea reține că Notificarea în discuție este, practic, o decizie de concediere informă, prin care s-a luat, de către angajator, măsura concedierii salariarului. Această măsură, însă, nu respectă cerințele impuse de textele de lege menționate mai sus, astfel că este sancționată cunulitatea absolută, pe care chiar legiutorul a reglementat-o folosind această sintagmă, pentru a elimina orice dubiu în ceea ce privește felul nulității ce intervine.
Ca urmare, în mod justificat instanța de fond a constatat că este nul actul nr.179/02.06.2008, denumit Notificare.
Astfel, câtă vreme recurenta-pârâtă -, căreia, în calitate de angajator, potrivit dispozițiilor art.287 din Codul muncii, îi revine sarcina probei în acest conflict de muncă, nu a făcut dovada că Notificarea pe care a emis-o a avut doar caracterul unei înștiințări și că, deci, acest act nu a avut drept efect încetarea raporturilor de muncă ale salariatului intimat-reclamant, Curtea apreciază că susținerile recurentei-pârâte sunt doar simple susțineri formale, lipsite de conținut juridic, motiv pentru care vor fi înlăturate, ca nefondate.
Ori, din probele administrate în cauză, rezultă indubitabil că raporturile juridice de muncă dintre părți au încetat chiar în temeiul Notificării.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel că o va menține ca atare.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod proc. civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă -
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă -, împotriva sentinței civile nr.5943 din data de 29.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.25.565/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10.03.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
red. / tehnored.
2 ex. / 28.04.2009
Jud.fond:;
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Petre Magdalena, Ilie
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 162/2009. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 1753/2009. Curtea... → |
|---|
