Contestație decizie de concediere. Decizia 1543/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.7164/2008
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.1543/
Ședința publică de la 11 martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta - " " -, împotriva sentinței civile nr.5299 din data de 26.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect:"contestație împotriva deciziei de concediere".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 04.03.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 11.03.2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.4329 din data de 22.05.2008, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a admis, în parte, acțiunea formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata -. Vinna Insurance -, s-a anulat decizia nr. 101/11.07.2007 emisă de intimată; s-au respins, ca neîntemeiate, pretențiile reclamantului având ca obiect drepturi salariale indexate și s-a obligat intimata la plata către contestator a sumei de 1428 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, între părți s-au stabilit anterior raporturi juridice de muncă, prin încheierea pe o perioadă nedeterminată a contractului individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial d e Muncă B, sub numărul 4568 din data de 16 noiembrie 1999, contestatorul fiind angajat în funcția de inspector daune auto, iar din 01.06.2001 a fost promovat în funcția de șef al Serviciului expertizare-lichidare daune auto.
S-a avut în vedere că prin decizia nr.41/2005 contestatorul a fost concediat de către angajator, decizie ce a fost anulată prin sentința civilă nr.4243/27.10.2005 a Secției a VIII-a Litigii de Muncă a Tribunalului București, dispunându-se reintegrarea în funcția avută anterior concedierii nelegale și obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă a contestatorului în funcție.
S-a constatat că, deși inițial intimata a comunicat contestatorului prin adresa nr.468/31.03.2006 că la data de 1.12.2005 portofoliul de asigurări a fost transferat societății, astfel încât reintegrarea acestuia pe funcția deținută anterior concedierii nu se mai poate face, ulterior s-a procedat la executarea sentinței menționate, fiind emisă decizia nr.110/5.04.2006 prin care se dispune reintegrarea contestatorului in funcția deținută anterior concedierii.
S-a arătat că decizia de reintegrare nr.110/5.04.2006 a fost contestată de către salariat, care a solicitat printr-o acțiune formulată în contradictoriu cu intimata și cu - - anularea acesteia, obligarea pârâtei - - la emiterea unei decizii de reîncadrare ca urmare a transferului de drepturi și obligații ce decurg din contractul sau de muncă, obligarea celor doua pârâte la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă, așa cum sunt prevăzute în sentința civilă nr.4243/27.10.2005, obligarea pârâtelor la 10000 Euro cu titlu de despăgubiri materiale.
S-a menționat că prin sentința civilă nr.686/12.09.2007 pronunțată de Secția a VIII-a a Tribunalului București, rămas definitivă și irevocabilă prin decizia nr.4212/R/4.12.2007 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a, a fost admisă în parte această acțiune, fiind obligată pârâta - - la reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior concedierii dispuse de - -, dispunându-se respingerea pentru autoritate de lucru judecat a cererii de acordare a despăgubirilor de la data concedierii până la data emiterii deciziei de reintegrare anulate - 5.04.2006, obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul astfel: pentru perioada 5.04.2006- 12.09.2007 (data pronunțării hotărârii), fiind obligată intimata - -, iar pentru perioada 12.09.2007 și până la reintegrarea efectivă fiind obligată - -, fiind respinse despăgubirile materiale în cuantum de 10.000 Euro ca neîntemeiate.
S-a menționat că anterior pronunțării acestei hotărâri, intimata a dispus prin decizia nr.101/11.07.2007 concedierea disciplinară a contestatorului, în temeiul art.61 lit.a din Codul muncii, motivul invocat fiind absențele nemotivate de la programul de lucru în perioada 1.03.2007 - 22.06.2007.
S-a arătat că potrivit art.263 Codul muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară și că abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
S-a reținut că în temeiul art.268 Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei și că termenul de 30 de zile prevăzut de art.268 alin.1 Codul muncii este un termen de prescripție a aplicării răspunderii disciplinare, termen care curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancțiuni disciplinare a luat cunoștința despre săvârșirea abaterii.
S-a considerat că expirarea termenului de 30 de zile calendaristice conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancțiuni disciplinare, ceea ce face ca sancțiunea să fie nelegală.
S-a reținut că abaterea disciplinară imputată contestatorului constă în absențele nemotivate de la programul de lucru, respectiv 80 de ore lucrătoare, în perioada 1.03.2007-22.06.2007, iar sancțiunea a fost aplicată la data de 11.07.2007 pentru fapte petrecute în intervalul 1.03.2007-22.06.2007.
S-a constatat că termenul de prescripție pentru aplicarea sancțiunii disciplinare curge de la data la care angajatorul a luat cunoștință de săvârșirea acestei abateri.
S-au înlăturat apărările intimatei în sensul că a luat cunoștință prin referatul nr.59 din 22.06.2008, invocat în cursul cercetării disciplinare, prin care șeful serviciului resurse umane a solicitat luarea măsurilor ce se impun în vederea sancționării disciplinare a contestatorului pentru cele 80 zile de absentate nemotivate.
S-a menționat că partea contestatoare nu s-a prezentat la serviciu după ce a fost dispusă reintegrarea sa, contestând decizia de reintegrare ca nelegală.
S-a arătat că refuzul de a se prezenta a fost constatat încă din anul 2006 prin procesul-verbal din 10.04.2006, ulterior intimata fiind citată în procesul inițiat de contestator prin care a contestat decizia de reintegrare.
Astfel, instanța de fond a reținut că angajatorul avea cunoștință de refuzul total al contestatorului de a se prezenta la locul de muncă ulterior reintegrării, încă din data de 10.04.2006, iar imputarea faptei doar pentru perioada 1.03.2007-22.06.2007 a fost un artificiu pentru a eluda dispozițiile legale amintite care reglementează prescripția aplicării sancțiunii disciplinare.
Mai mult, s-a considerat că angajatorul nu se poate prevala de faptul că a luat cunoștință de abaterea disciplinară doar la data de 22.06.2007, de vreme ce este vorba de absențe nemotivate pe o perioada de trei luni consecutive, iar angajatorul, în temeiul art.116 Codul muncii, avea obligația de a ține evidența orelor de muncă prestate de fiecare salariat.
S-a arătat că în temeiul obligației reglementate de art.116 Codul muncii, angajatorul trebuia să țină condici de prezență și să alcătuiască pontajele și foile colective de prezență la sfârșitul fiecărei luni, pontajele fiind semnate de conducerea unității, astfel încât, încă de la sfârșitul lunii martie 2007, când a întocmit pontajele aferente acestei luni, angajatorul avea cunoștință de abaterea imputată.
S-a reținut că angajatorul a aplicat sancțiunea la data de 11.07.2007, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art.268 alin.1 Codul muncii, consecința fiind nulitatea deciziei de sancționare disciplinară.
În plus, instanța de fond a constatat că anularea deciziei se impune și prin prisma soluției pronunțate în contestația formulată împotriva deciziei de reintegrare, acesta fiind și motivul pentru care s-a dispus suspendarea prezentei cauze până la soluționarea irevocabilă a acelei acțiuni.
Astfel, s-a arătat că acțiunea reclamantului prin care s-a solicitat anularea deciziei de reintegrare a fost admisă în parte și că soluția pronunțată este definitivă și irevocabilă și se bucură de autoritate de lucru judecat, în integralitatea sa (dispozitivul și considerentele).
Astfel, s-a reținut din analiza sentinței civile nr.686/12.09.2007 pronunțată de Secția a VIII-a a Tribunalului București faptul că instanța a admis capătul de cerere privind anularea deciziei de reintegrare, chiar dacă în dispozitivul hotărârii nu este prevăzut expres acest lucru, în fapt fiind vorba de o omisiune vădită a instanței, care poate oricând face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art.281 Cod procedura civilă, astfel încât nu s-a primit apărarea intimatei în sensul că instanța nu a anulat decizia de reintegrare.
S-au avut în vedere considerentele reținute în sentința amintită, în care s-a arătat că "cererea de anulare a deciziei de reintegrare va fi admisă", ceea ce înseamnă că instanța a analizat fondul acestei cereri.
Mai mult, s-a constatat că hotărârea amintită nu se referă la respingerea acestui capăt de cerere, singurele pretenții respinse fiind cele referitoare la daunele materiale.
Așadar, n condițiile în care a fost anulată decizia de reintegrare, Tribunalul a constatat că la data aplicării sancțiunii disciplinare contestatorul nu săvârșise fapta imputată, deoarece nu fusese efectiv reintegrat în funcția deținută anterior concedierii nelegale. Astfel, cum nu fusese reintegrat, acesta nu putea absenta nemotivat de la serviciu, motiv pentru care decizia contestată este netemeinică.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect drepturilor salariale indexate la nivelul anului 2007 până la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile ce urmează a se pronunța, Tribunalul a arătat că drepturile salariale sunt datorate doar pentru munca prestată, iar contestatorul nu a prestat activitate în perioada la care se refera pretențiile acestuia.
Ca atare, chiar dacă potrivit dispozițiilor art.78 Codul muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța poate dispune obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, din analiza probelor administrate in cauza, Tribunalul a constatat că nu există prejudiciu și legătură de cauzalitate între concedierea dispusă prin decizia nr.101/11.07.2007 și prejudiciul invocat, acestea fiind condiții necesare pentru angajarea răspunderii contractuale, deoarece despăgubirile prevăzute de art.78 au natură contractuală.
Astfel, pentru perioada la care se referă aceste pretenții, prin hotărârile judecătorești amintite anterior s-a stabilit și plata de despăgubiri în urma anularii deciziilor ce au făcut obiectul respectivelor acțiuni, despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, până la efectiva reintegrare.
În acest fel, instanța a reținut că prejudiciul a fost determinat de prima concediere anulată ca nelegală și în continuare, de anularea deciziei de reintegrare și refuzul de a-l reintegra pe contestator.
Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs de căre recurenta intimata S C -, care a criticat-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art.304 pct.7 și 9 pr.civ. pentru următoarele considerente:
Prima instanța a reținut greșit faptul că în speță s-a depășit termenul de 30 de zile prevăzut de legiuitor în art. 268 alin.1 din Codul muncii, raportat la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare de către angajator.
Astfel, s-a arătat că instanța a apreciat în mod greșit că data luării la cunoștință a abaterii disciplinare constând în absențe nemotivate este 10.04.2006, respectiv ziua când intimatul contestator s-a prezentat la locul de muncă, pe care l-a părăsit după doar 20 de minute.
S-a considerat că raționamentul juridic al Tribunalului ar fi fost valabil în situația săvârșirii de către salariat a unor abateri cu executare uno ictu, or în cazul absențelor nemotivate de la locul de muncă, salariatul săvârșește în fiecare moment de absența nemotivată de la locul de muncă o abatere disciplinară.
Prin urmare, s-a susținut că, dacă pentru absențele cu o vechime mai mare de 30 de zile începând cu data comunicării deciziei de sancționare, dreptul subscrisei de a-l mai sancționa disciplinar pe intimat era prescris, în ceea ce privește absențele nemotivate din perioada de 30 de zile premergătoare emiterii deciziei nr. 101/11.07.2007, dreptul de a aplica o sancțiune disciplinară nu era prescris.
Mai mult, s-a precizat că prerogativa aplicării sau nu a unei sancțiuni disciplinare aparține angajatorului și deci constituie un drept al acestuia și nu o obligație, astfel încât neaplicarea unei sancțiuni disciplinare imediat ce recurenta a aflat despre absentele nejustificate de la locul de muncă ale intimatului, începând chiar cu data de 10.04.2006, ar însemna decăderea pe viitor din dreptul de a-l mai sancționa disciplinar pe acesta pentru aceeași abatere disciplinară în formă continuată.
S-a mai criticat hotărârea primei instanțe și pentru că a reținut că anularea deciziei se impune și prin prisma soluției pronunțate în contestația formulată împotriva deciziei de reintegrare și că în această cauză chiar dacă în dispozitivul hotărârii nu este prevăzut expres acest lucru, din considerentele sentinței pronunțate reiese că cererea de anulare a deciziei de reintegrare va fi admisă .
Recurenta a arătat că decizia de reintegrare nr. 110/05.04.2006 nu a fost anulată de către instanță, altfel nu ar mai fi existat temeiul plății drepturi salariale către intimat, care, în calitate de salariat, nu mai avea dreptul la contraprestația muncii.
Recurenta confirmă că la data de 10.04.2006 intimatul s-a prezentat la sediul societății, după care a părăsit locul de muncă, fără aprobarea conducerii unității, acesta înțelegând să conteste decizia de reintegrare, pe motiv că postul său fusese transferat la - - cu ocazia transferului de portofoliu care avusese loc la finele anului 2005 între cele două societăți.
S-a menționat că postul intimatului exista la data emiterii deciziei de reintegrare (conform organigramei unității de la acea dată) și chiar dacă, prin absurd, acesta nu mai avea nici un subordonat și nici același volum de munca pe care l-a avut la momentul primei concedieri, nu este justificat refuzul contestatorului de a se prezenta la locul de muncă, de a participa la programul de lucru al recurentei, singurul prejudiciat într-o astfel de situație fiind chiar angajatorul, nevoit să plătească un salariat fără a primi însă din partea acestuia o contraprestație în muncă.
Mai mult, s-a arătat că organizarea activității și repartizarea sarcinilor de serviciu este prerogativa exclusivă a angajatorului, astfel încât nu se poate reține niciodată dreptul salariaților de a refuza să se prezinte la locul de muncă, pe motiv că nu mai au de lucru ca înainte sau că nu mai au același număr de subordonați ca pe vremuri, cum a făcut intimatul la momentul reintegrării sale.
S-a susținut că instanța de fond greșit a reținut că dispozitivul sentinței Civile nr. 686/12.09.2007 conține o omisiune vădită prin nemenționarea în mod expres a faptului că decizia de reintegrare a fost anulată, în realitate, eroarea există în considerentele acestei sentințe, atunci când instanța a reținut că cererea de anulare a deciziei de reintegrare va fi admisă .
Mai mult, recurenta a arătat că anularea deciziei de reintegrare din considerente nu numai că nu argumentează soluția conținută în dispozitivul hotărârii, dar este chiar în contradictoriu cu aceasta (câtă vreme recurenta nu putea fi obligată la plata drepturilor salariale decât în prezența unor raporturi juridice de muncă, raporturi stabilite cu ocazia reintegrării intimatului).
Prin urmare, s-a susținut că ceea ce intră în puterea lucrului judecat în cazul Sentinței civile nr. 686/12.09.2007 este doar dispozitivul acesteia, dispozitiv în care nu se face nici o mențiune cu privire la anularea deciziei de reintegrare.
În fine, s-a solicitat casarea hotărârii instanței de fond și pentru motivul că aceasta nu s-a pronunțat asupra unuia din capetele de cerere ale acțiunii contestatorului, respectiv pe cel privind daunele morale.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentă, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Intimatul contestator, angajat în funcția de inspector daune auto, în baza contractului individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial d e Muncă B, sub numărul 4568 din data de 16 noiembrie 1999 perioadă nedeterminată, ulterior promovat în funcția de șef al Serviciului expertizare-lichidare daune auto, a fost concediat prin decizia nr.41/2005 emisă de către - -.
Prin sentința civilă nr.4243/27.10.2005 a Secției a VIII-a Litigii de Muncă a Tribunalului București, rămasă definitivă și irevocabilă s-a anulat decizia de concediere nr.41/2005 și s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcția avută anterior concedierii nelegale și obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă a contestatorului în funcție.
Mai întâi, recurenta intimată - - a comunicat contestatorului prin adresa nr.468/31.03.2006 că nu este posibilă reintegrarea sa pe funcția deținută anterior concedierii, în condițiile în care serviciu de daune auto nu mai există, dat fiind că la data de 1.12.2005 portofoliul de asigurări a fost transferat societății.
Ulterior, recurenta intimată - - a emis decizia nr.110/5.04.2006, pentru a pune în executare sentința civilă nr.4243/27.10.2005 a Secției a VIII-a Litigii de Muncă a Tribunalului București, dispunând reintegrarea contestatorului în funcția de șef serviciu expertizare-lichidare daune auto în cadrul Grupul
Prin decizia nr.101/11.07.2007 contestată în prezenta cauză, recurenta intimată Insurance - a dispus din nou desfacerea contractului de muncă al intimatului contestator, din funcția de șef serviciu expertizare-lichidare daune auto, în temeiul art.61 lit.1 din muncii, începând cu data de 11.07.2007, motivat de faptul că acesta a încălcat prevederile art.39 alin.2 lit.a, b, c și art.15, art.22 alin.2 și 5 și art.25 din Regulamentul intern, absentând nemotivat de la programul de lucru 80 de zile lucrătoare, în perioada 1.03.2007-22.06.2007.
Prima critică adusă hotărârii recurate referitoare la greșita interpretare a prevederilor art.268 alin.1 muncii este întemeiată, întrucât instanța de fond nu a avut în vedere faptul că termenul de aplicare a sancțiunii disciplinare în cazul abaterii disciplinare săvârșită în formă continuată (în speță - absențe nemotivate de la serviciu) trebuie calculat de la ultimul fapt de încălcare de către salariat a obligațiilor de serviciu.
Aplicarea sancțiunii disciplinare este un drept al angajatorului, iar nu o obligație, astfel că nu se poate reține că recurenta intimată era decăzută din dreptul de a-l sancționa pe intimatul contestator pentru absențe nejustificate de la locul de muncă ale intimatului contestator din perioada de 30 de zile premergătoare emiterii deciziei nr. 101/11.07.2007, ca urmare a faptului că nu a procedat la sancționarea salariatului său imediat ce a aflat de primele absențe nemotivate ( 10.04.2006).
Prin urmare, chiar dacă refuzul intimatului contestator de a se prezenta la locul de muncă ulterior reintegrării sale dispuse prin decizia nr.110/2006 era cunoscut de către recurenta intimată încă din data de 10.04.2006, nu se poate reține ca fiind prescris dreptul recurentei intimate de a aplica o sancțiune disciplinară intimatului contestator pentru absențele nemotivate din perioada de 30 de zile premergătoare emiterii deciziei nr. 101/11.07.2007.
Decizia de sancționare contestată în cauză a fost anulată de către prima instanță și pentru alte considerente decât cele referitoare la depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art.268 alin.1 muncii, situație în care se impune a se analiza și celelalte critici de fond formulate de către recurenta intimată.
Astfel, în ceea ce privește al doilea motiv de recurs, Curtea reține netemeinicia acestuia, întrucât instanța de fond a anulat corect decizia de sancționare disciplinară contestată în cauză, de vreme ce ntimatul contestatorul nu săvârșise fapta imputată, nefiind efectiv reintegrat în funcția deținută anterior concedierii nelegale, cum de altfel s-a reținut prin sentința civilă nr.686/2007 a Tribunalului București.
Instanța de fond judicios a avut în vedere considerentele sentinței civile nr.686/12.09.2007 pronunțată de Secția a VIII-a a Tribunalului București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr.4212/R/4.12.2007 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a, atunci când a constatat că decizia de reintegrare nr.101/5.04.2006 este nelegală.
Astfel, chiar dacă decizia de reintegrare nr.101/5.04.2006 nu a fost anulată în mod expres prin dispozitivul hotărârii amintite, în motivarea respectivei sentințe s-au indicat detaliat considerentele pentru care instanța a apreciat că această decizie este emisă în mod nelegal, în acest sens, arătându-se că decizia de reintegrare trebuia să conțină și dispoziția de transfer la și că în lipsa acesteia, reintegrarea nu a avut un caracter efectiv, real, motiv pentru care se impunea admiterea cererii de anulare a deciziei de reintegrare.
Dacă prin sentința nr.686/12.09.2007 pronunțată de Secția a VIII-a a Tribunalului Bucureștis -ar fi apreciat că a avut loc o reintegrare efectivă a intimatului contestator prin decizia nr.101/5.04.2006, atunci instanța nu mai dispunea obligarea pârâtei - - la emiterea unei decizii de reîncadrare a intimatului contestator în funcția deținută anterior concedierii dispuse de - -, ca urmare a transferului de drepturi și obligații ce decurg din contractul său de muncă.
De asemenea, în ipoteza reținerii unei reintegrări reale dispuse prin decizia nr.101/5.04.2006, prin hotărârea amintită instanța nu mai acorda reclamantului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă, pentru perioada cuprinsă între data emiterii deciziei nr.101/5.04.2006 și data efectivei reintegrări, (- - pentru perioada 5.04.2006- 12.09.2007 și - - pentru perioada 12.09.2007 până la reintegrare).
Curtea nu poate primi susținerea recurentei în sensul că anularea deciziei de reintegrare nr. 110/05.04.2006 ar lipsi de temei juridic plata drepturi salariale către intimat, întrucât prin sentința amintită au fost acordate despăgubiri ca urmare a anulării deciziei de concediere, în conformitate cu prevederile art.78 muncii, iar nu drepturi salariale cuvenite salariatului pentru muncă prestată în favoarea angajatorului.
În fine, Curtea reține ca fiind nefondată ultima critică aduse hotărârii recurate, în cauză casarea sentinței pentru nesoluționarea capătului de cerere referitor la plata daunelor morale putând fi solicitată, în temeiul prevederilor art.312 alin.5 pr.civ. doar de către partea interesată care a învestit instanța de fond cu soluționarea unei astfel de cereri, or în speță intimatul contestator nu a formulat recurs sub acest aspect.
Pentru considerentele arătate, în baza art.312 pr.civ. Curtea va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - " " -, împotriva sentinței civile nr.5299 din data de 26.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 11.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
10.04.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Cristescu Simona, Rotaru Florentina
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 207/2009. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 348/2009. Curtea de... → |
|---|
