Contestație decizie de concediere. Decizia 1544/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.7795/2008
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.1544/
Ședința publică de la 11 martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurentele Societatea Națională de SA și (actualmente ), împotriva sentinței civile nr.4329 din data de 22.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.33138/3/LM/2007, având ca obiect:"contestație împotriva deciziei de concediere".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 04.03.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 11.03.2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.4329 din data de 22.05.2008, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de contestatoarea (actualmente ), în contradictoriu cu intimata SN SA - Sucursala B, s-a constatat nulitatea deciziei nr.302/39/31.08.2007, s-a dispus reintegrarea contestatoarei în postul avut anterior concedierii, s-a obligat intimata la plata către contestatoare a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la reintegrarea efectivă și s-a obligat intimata să compenseze în bani concediul de odihnă aferent anului 2007, să plătească reclamantei prima de căsătorie și suma de 2000 lei cu titlul de daune morale.
Prin aceeași sentință s-a obligat intimata să opereze în carnetul de muncă al contestatoarei mențiunile referitoare la schimbarea numelui și la copilul acesteia și s-au respins cererile având ca obiect plata salariilor compensatorii, plata deducerii pentru un copil, majorarea salarială de 8% din septembrie 2007 și plata orelor suplimentare de muncă din perioada de preaviz.
De asemenea, s-a obligat intimata la 600 lei cheltuieli de judecată către contestatoare.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta a fost salariata intimatei, începând cu data de 9.11.1993, în calitate de radioelectronist, în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM B, sub nr.75/9394/09.11.1993.
S-a constatat că raporturile de muncă au încetat la data de 7.10.2007, în baza deciziei nr.302/39/31.08.2007 emisă de intimată, în temeiul art.65 din Codul muncii, măsura fiind justificată de desființarea locului de muncă, determinată de dificultățile economice și transformările tehnologice, având la bază adaptarea organizării muncii la volumul de activitate și limitarea cheltuielilor cu forța de muncă.
S-a constatat că din actele de la dosar, respectiv Planul de concediere colectivă nr.301/7363/21.08.2007, Decizia nr.10/22.08.2007 a Consiliului de administrație de aprobare a planului de concediere colectivă, Adresa nr.7447/22.08.2007, emisă de pârâtă și înregistrată la Agenția Națională de Ocupare a Forței de Muncă B de notificare a concedierii colective, adresa nr.141 din 22.08.2007, emisă de Federația Sindicatelor și adresată ITM B privind manifestarea acordului pentru planul de concediere colectivă întocmit de intimată, rezultă că măsura dispusă în cazul reclamantei se circumscrie concedierii colective ce a fost inițiată de intimată.
S-a avut în vedere că articolul 65 din Codul muncii instituie posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive ce nu țin de persoana salariatului în cazul în care se desființează locul de muncă ocupat de salariat și că potrivit art.74 alin.1 Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care au determinat concedierea, durata preavizului și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64.
S-a constatat că decizia de concediere, comunicată salariatei sub semnătură la data de 7.09.2007, prin poștă, cuprinde mențiunile obligatorii reglementate de art.74 alin.1 din Codul muncii, respectiv durata preavizului, motivele care au determinat concedierea, criteriile de stabilire a ordinii de priorități și mențiunea privind lipsa locurilor de muncă vacante în unitate.
În privința criticile reclamantei referitoare la nerespectarea criteriilor pentru stabilirea ordinii de priorități, la starea de graviditate în care se afla la data adoptării măsurii, la faptul că se afla în concediu de odihnă în perioada concedierii, precum și la nerespectarea obligației angajatorului de a cere sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă s-a arătat că nu sunt în măsură să atragă nulitatea măsurii concedierii.
Astfel, s-a arătat că dispozițiile art.80 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul unității la data concedierii colective referitoare la criteriile avute în vedere la concediere, nu prevedeau că măsura nu trebuie să afecteze persoanele care au copii în întreținere sau care sunt unici întreținători de familie, ci că aceste persoane trebuie să fie avute în vedere în ultimul rând, astfel că nu se pune problema nulității concedierii din acest motiv.
Prima instanță a mai avut în vedere că potrivit art.60 lit.c din Codul muncii și art.62 alin.1 lit.c din regulamentul de ordine interioară al intimatei concedierea nu poate fi dispusă pe durata în care femeia este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoștință de acest fapt anterior concedierii, or intimata a fost înștiințată despre starea de graviditate a reclamantei la data de 3.09.2007, potrivit cererii înregistrată la intimată cu nr.14903, ulterior concedierii.
În privința concediul de odihnă pentru anul 2007, de 25 de zile, s-a reținut că acesta nu a fost efectuat de reclamantă în perioada 3.09.2007 - 5.10.2007, conform cererii de rechemare din concediu și programării concediilor de odihnă pe anul 2007, ca atare, concedierea nu a fost dispusă în perioada concediului de odihnă.
S-a constatat că intimata a dovedit că a îndeplinit obligația de a notifica agenția teritorială de ocupare a forței de muncă cu privire la aplicarea măsurii concedierii colective.
S-a menționat că pentru ca măsura concedierii să fie legală, potrivit art.65 alin.2 Codul muncii, este necesar ca desființarea locului de muncă să fie efectivă, respectiv ca postul să nu se mai regăsească în organigrama societății, să aibă o cauză reală și să fie serioasă, respectiv să fie impusă de dificultăți economice și să nu disimuleze realitatea.
S-a constatat că intimata a justificat măsura desființării locului de muncă ocupat de contestator cu reorganizarea activității dispusă conform planului de concediere colectivă nr.301/7363/21.08.2007, însă s-a reținut că aceasta, deși avea sarcina probei potrivit art.287 din Codul muncii, nu a depus la dosar înscrisuri prin care să dovedească faptul că măsura concedierii este legală, respectiv că desființarea postului este efectivă, reală și serioasă, deși pe parcursul dezbaterilor instanța a stabilit în sarcina sa obligația de a depune la dosar organigrame din perioadele anterioare și ulterioare concedierii reclamantului, acte din care să rezulte personalul disponibilizat.
S-a considerat că planul de concediere colectivă nu este suficient pentru a proba că postul deținut de contestatoare a fost desființat efectiv, că măsura a fost impusă de dificultăți economice, de necesitatea de a limita cheltuielile cu forța de muncă.
În privința cererii de plată a salariilor compensatorii s-a apreciat că are caracter accesoriu, depinzând de soluția pronunțată asupra cererii de anulare a deciziei de concediere și întrucât măsura concedierii a fost desființată, obligația angajatorului de plată a salariilor compensatorii nu mai subzistă.
În privința drepturilor aferente concediului de odihnă pentru anul 2007, s-a constatat că fluturașii cu drepturile salariale pentru lunile septembrie și octombrie 2007, care cuprind sumele cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă și de primă de vacanță nu sunt semnați de salariată, astfel că plata acestor drepturi nu e dovedită, potrivit art.163 Codul muncii.
S-a mai reținut că reclamanta a solicitat pârâtei acordarea deducerii de bază pentru fiica sa, în vârstă de aproape patru ani abia la data de 20.09.2007 când era căsătorită, fără a susține și a face dovada că este unic întreținător de familie, astfel că cererea în pretenții cu acest obiect este nefondată.
În privința primei de căsătorie, s-a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantei, având în vedere că aceasta s-a căsătorit la data de 8.09.2007, iar în baza art.170 lit.g din contractul colectiv de muncă acesteia i se cuvine prima pentru căsătorie, cererea de acordare fiind adresată pârâtei la data de 20.09.2007.
Referitor la cererea privind creșterea salarială de 8%, începând cu luna septembrie 2007, s-a considerat că aceasta este neîntemeiată, căci depinde de soluția pronunțată asupra contestației împotriva deciziei de concediere, prin anularea acesteia și stabilirea în sarcina angajatoarei a obligației de a plăti despăgubirile de la data concedierii, instanța pronunțându-se deja asupra acestei cereri, de vreme ce aceste despăgubiri cuprind și majorările salariale de care ar fi beneficiat reclamanta dacă nu ar fi fost concediată.
În temeiul art.1 alin.2, art.3, art.6 alin.2 și 3 și art.8 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, s-a dispus obligarea intimatei să opereze în carnetul de muncă al contestatoarei mențiunile referitoare la schimbarea numelui după căsătorie și la copilul acesteia.
S-a avut în vedere că dispozițiile art.82 alin.3 din contractul colectiv de muncă stipulează dreptul salariaților concediați pentru motive care nu țin de persoana lor de a beneficia în perioada de preaviz de 4 ore libere pe zi plătite, pentru a-și căuta un nou loc de muncă și că potrivit art. 118 din Codul muncii, munca suplimentară se poate efectua numai la solicitarea angajatorului.
S-a constatat că din probele administrate nu rezultă că reclamanta a pretins a i se acorda dreptul de a beneficia de program redus de lucru în perioada preavizului, împrejurarea că aceasta nu a uzat de dreptul său pentru a lucra în cadrul unui program redus nefiind de natură să atragă concluzia că orele de muncă prestate în plus peste cele 4 ore, dar în cadrul programului normal de lucru, constituie muncă suplimentară, întrucât potrivit art. 117 din Codul muncii munca suplimentară este definită ca fiind cea prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută de art. 109, și anume de opt ore pe zi, respectiv 40 ore pe săptămână.
De asemenea, s-a arătat că art.269 alin.1 din Codul muncii reglementează răspunderea patrimonială a angajatorului, în situația în care a produs din culpa sa un prejudiciu material sau moral salariatului în timpul îndeplinirii de către acesta a obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
S-a apreciat că prin măsura concedierii, ce s-a dovedit a avea un caracter nelegal, s-a produs reclamantei o suferință psihică, pe care aceasta a resimțit-o cu atât mai intens cu cât avea în întreținere un copil și era însărcinată, suferință determinată de faptul că rămânea fără venituri, iar grijile legate de asigurarea mijloacelor de trai erau mult mai accentuate, fiind stabilit un prejudiciul moral ce se impune a fi acoperit de către angajator, în sumă de 2000 lei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs contestatoarea (actualmente ), cât și intimata Societatea Națională de SA.
Prin recursul formulat de către contestatoarea (actualmente ) s-au invocat următoarele motive de nelegalitate:
Prima instanță a considerat greșit că recurenta contestatoare avea obligația de a dovedi că este unicul întreținător de familie pentru a putea beneficia de deducere pentru copilul minor, de vreme ce din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cât și din înscrisurile depuse la dosarul personal al angajatului rezultă situația de unic întreținător, adică mamă singură, necăsătorită, cu un copil minor, fiind inversată sarcina probei, contestatoarea fiind sancționată pentru lipsa de răspuns a intimatei.
În privința cererii de compensare în bani a orelor suplimentare, efectuate de către contestatoare în perioada preavizului, instanța a ignorat susținerile recurentei cu privire la presiunile la care a fost supusă (femeie însărcinată, cu un copil minor în îngrijire).
S-a susținut că măsura concedierii a fost luată în mod abuziv față de contestatoare, ignorându-se atât Codul muncii, cât și contractul colectiv de muncă, ale căror prevederi stabilesc ordinea concedierilor, întemeiată pe art. 64, pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
S-a arătat că această măsură nu trebuie să vizeze, în primul rând persoanele care au calitatea de unic întreținător de familie, în condițiile în care în cadrul societății sunt angajați care cumulează calitatea de salariat cu cea de pensionar, care nu sunt unici întreținători de familie, intimata refuzând cu abstinență să dea curs solicitărilor instanței de a prezenta o evidență a salariaților.
Mai mult, s-a învederat că deși s-a făcut dovada sarcinii, în mod absolut arbitrar contestatoarea a fost chemată să efectueze ture de noapte, cu norma întreagă, deși se afla în preaviz, iar medicul interzisese în mod expres angajatorului munca pe timp de noapte.
S-a solicitat plata orelor suplimentare, motivându-se că lipsa unei cereri scrise neputând echivala cu renunțarea la un drept.
Recurenta contestatoare a criticat hotărârea și în privința daunelor morale, instanța de fond apreciind greșit că suma derizorie de 2000 de lei compensează în mod just și echitabil cele opt luni scurse de la concediere până la pronunțarea sentinței, perioadă în care întreaga familie a trebuit să trăiască la limita subzistenței, tot grație angajatorului care a binevoit să dispună plata salariilor compensatorii, obligație prevăzută în mod expres de lege.
S-a arătat că instanța de fond nu a reținut culpa angajatorului, nici modalitatea dubioasă aleasă de acesta de a comunica decizia de concediere, prin încălcarea unei alte dispoziții legale referitoare la chemarea din concediu (aspect pe care instanța a omis să se mai pronunțe), ori la suprascrierile din registrul de intrări/ieșiri, unde la același număr sunt trecute mai multe nume de persoane (de unde rezultă în mod evident că această decizie a fost în mod convenabil strecurată între celelalte, în ultima zi lucrătoare anterioară celei în care contestatoarea își anunța sarcina).
Prin recursul formulat de către recurenta Societatea Națională de SA s-a criticat hotărârea sub următoarele motive:
Instanța de fond, deși reține că decizia contestată a fost emisă cu respectarea tuturor normelor legale imperative și că s-au îndeplinit procedurile necesare prealabile, totuși în mod greșit constată faptul că recurenta intimată nu a depus dovezile necesare dovedirii desființării postului.
S-a arătat că organigrama populată a structurii nu există, dar reducerea efectivă și reală a locului de muncă rezultă din analiza comparativă a statele de funcții depuse la dosar.
S-a învederat că recurenta intimată a respectat procedura de Concediere Colectivă a unor salariați din, toate etapele obligatorii prevăzute de art.68-72 din Codul muncii și art.75-87 din contractul colectiv de muncă aplicabil, Planul de Concediere fiind aprobat de către organul de conducere al societății și înregistrat și notificat la ITM, AOFM,.
S-a arătat că ITM, prin persoanele abilitate si reprezentanții săi, au efectuat un control la sediul social al spre a cerceta legalitatea si modalitatea de a realiza procedura de Concediere Colectivă, rezultatul controlului efectuat de ITM constatând că a respectat întocmai procedurile legale.
S-a precizat că Agenția de Ocupare a Forței de Munca a primit de la liste anexe la Planul de Concediere în care numele persoanelor disponibilizate sunt înserate, fiind trecute domiciliul, locul de munca ocupat, meseria, toate în vederea sprijinirii de către aceasta instituție a concediaților în vederea găsirii unui alt loc de muncă sau a recalificării profesionale prin proiectele derulate de statul român.
S-a menționat că salariații au primit potrivit legii și informările-ofertă, potrivit art.17 din Codul muncii și CCM, respectiv preaviz potrivit disp.art.82 din CCM si art.73 Codul muncii, cât și măsuri compensatorii în cuantumul stabilit de CCM aplicabil in (art.80).
În speță, s-a arătat că potrivit deciziei nr.302/39/31.08.2007 contestatoarei, ce a ocupat funcția de tehnician radioelectronist la CE Muntenia, i-a fost desfăcut contractul individual de muncă ca efect și ca urmare a aplicării și implementării de către SA. a planului de concediere colectivă nr.301/7363/21.08.2007 aprobat de Consiliul de Administrație al Societarii prin Decizia nr. 10/ 22.08.2007, cu acordul Federației Sindicatelor, potrivit Protocolului nr.301/7298/16.08.2007 și notificat Inspectoratului Teritorial d e Muncă sub nr.28542/R/23.08.2007 și Agenției Naționale de Ocupare a Forței de Muncă sub nr.33320/23.08.2007, precum și a producerii de efecte juridice a actelor si acțiunilor contestatoarei.
S-a menționat că înainte de data emiterii deciziei atacate, contestatoarea a primit din partea societarii o informarea-oferta având nr.302/14663/30.08.2007, prin care i se aduceau la cunoștința drepturile pe care le are în situația concretă a societății și implicit a Sucursalei
S-a susținut că, reclamanta nu a încunoștiințat de starea sa de graviditate pe angajator, potrivit dispozițiilor art.60 alin.1 din Codul muncii, astfel că acesta a emis în deplina legalitate decizia de concediere.
S-a arătat că aceasta, numai după ce i s-a adus la cunoștință că este disponibilizată, a anunțat despre acest fapt, iar în plus, actul medical emis nu era generat de un medic de specialitate, ci de un medic de familie.
S-a susținut că postul nu mai există, întrucât decizia de concediere este un act subsecvent deciziei Consiliului de Administrație, care a stabilit organigrama societarii (singurul organism ce are atribuții in acest sens), iar Decizia nr.10/2007 a Consiliului de Administrație este un act comercial neatacat, care este producător de efecte juridice, nedesființat, practic nefiind posibilă reintegrarea.
Recurenta intimată a învederat că instanța a greșit obligând să achite contravaloarea drepturilor aferente concediului de odihna 2007, de vreme ce contestatoarea a încasat indemnizația de concediu și prima de vacanță, la dosarul cauzei fiind depusă dovada încasării indemnizației pentru concediu.
S-a menționat că potrivit CCM, înainte de finalizarea unui an fiscal, se face estimarea programării concediilor de odihnă, pentru a se stabili cuantumul valoric al plăților primelor ce urmează a fi realizate în lunile viitoare și că sunt situații când se impune rechemarea din concediu în condiții de urgență și în situații speciale.
În speță, reclamanta a fost rechemată la serviciu, însa indemnizația pentru concediul neefectuat a fost plătită și încasată de aceasta, prin transfer bancar, fapt necontestat de reclamantă.
În privința primei de căsătorie s-a arătat că soluția instanței de fond este greșită, întrucât pentru a încasa prima de căsătorie, fiecare salariat al societății trebuie să anunțe angajatorul, făcând in același timp, o cerere/solicitare in scris, cu arătarea și depunerea dovezilor necesare, or în cazul de față, reclamanta intimata nu a realizat această cerință.
În fine s-a criticat hotărârea primei instanțe și în privința daunelor morale, întrucât nu s-a argumentat juridic care e temeiul legal al admiterii unei astfel de cereri.
S-a susținut că cererea este inadmisibilă, în acest sens fiind și recursul în interesul legii pronunțat prin Decizia XL (40) din 7 mai 2007 de ICCJ, în condițiile în care contractul individual de muncă și contractul colectiv de muncă nu le prevede.
În plus, s-a arătat că, deși contestatoarea nu a solicitat si nici nu a administrat probe cu privire la starea de fapt și evident dovedirea suferinței psihice, instanța totuși, trecând peste aspectele imperative ale procedurii civile, a constatat fără probe, că reclamanta a suferit suferințe psihice.
Prin întâmpinarea formulată recurenta (actualmente ), a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta Societatea Națională de SA, ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză prin prisma criticilor invocate de către recurenta intimată Societatea Națională de SA- Sucursala, întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. cât și din oficiu conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Prin decizia nr.302/39/31.08.2007 contestată în cauză s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al recurentei (actualmente ), avându-se în vedere desființarea locului de muncă ocupat de salariată din motive economice, ca urmare a reorganizării activității societății, a dificultăților economice, având la bază menținerea competitivității, adaptarea organizării muncii la volumul de activitate impus de piață, asigurarea de condiții de muncă egală cu cele ale concurenței și limitarea cheltuielilor cu forța de muncă.
Prima instanță a interpretat și aplicat corect prevederile art.287 muncii, întrucât în cazul unui conflict de muncă, angajatorului îi revine sarcina celor susținute în cuprinsul deciziei de concediere cu privire la faptul că desființarea locului de muncă esteefectivăpentru că nu se mai regăsește în evidența societății și are ocauză reală și serioasăpentru că prezintă un caracter obiectiv, fiind impusă de reorganizarea societății, de dificultăți economice și de transformări tehnologice având la bază studii temeinice vizând îmbunătățirea activității.
În speță, prima instanță a reținut judicios faptul că recurenta intimată nu a depus la dosarul cauzei dovezile necesare din care să rezultă că desființarea postului ocupat de către recurenta contestatoare a avut o cauză serioasă.
Astfel, Curtea reține că din extrasul planului de concediere colectivă nr.301/7363/21.08.2007, invocat de către recurenta intimată nu rezultă numărul salariaților existenți în cadrul societății, numărul total de posturi reduse și nici salariații propuși disponibilizați, ca urmare a concedierii colective, ci doar faptul că postul ocupat de către recurenta contestatoare va fi redus.
De asemenea, organigrama Sucursalei B aflată la dosarul instanței de fond cuprinde doar organizarea societății în departamente, iar nu și persoanele încadrate în cadrul societății și nici numărul posturilor din cadrul acestor departamente.
Ca atare, simpla susținere a recurentei intimate în sensul că anumite posturi au fost reduse, printre care și cel al recurentei contestatoare, nu este suficientă pentru a dovedi că postul ocupat de către aceasta din urmă a fost desființat.
Curtea mai reține că art.80 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul unității la data concedierii colective referitor la criteriile avute în vedere la concediere nu interzicea concedierea persoanelor care au copii în întreținere sau care sunt unici întreținători de familie, însă stipulează că aceste persoane trebuie să fie afectate în ultimul rând de măsura concedierii.
Prin urmare, în speță, recurenta intimată trebuia să facă dovada respectării prevederilor menționate, în condițiile în care recurenta contestatoare a susținut în cursul procesului faptul că nu s-au respectat criteriile de selecție a personalului disponibilizat, întrucât ar fi existat în unitate angajați care cumulează calitatea de salariat cu cea de pensionar, care nu sunt unici întreținători de familie.
Or, în lipsa unor înscrisuri din care să rezulte persoanele afectate de măsura concedierii, nu se poate reține ca fiind legală măsura concedierii.
Recurenta intimată a învederat în recurs că nu există organigramă populată a structurii și a depus la dosarul cauzei un extras din Organigrama anexă la Planul de concediere cu personal existent în centru emisie Muntenia în luna august 2007 și noiembrie 2007, însă nici aceste înscrisuri nu probează caracterul serios al măsurii concedierii contestate în sensul celor menționate anterior.
Recurenta intimată susține că prin Decizia nr.10/2007 a Consiliului de Administrație s-a stabilit organigrama societății, însă nu a depus la dosar această organigramă, în cauză fiind corect dispusă prin hotărârea recurată reintegrarea contestatoarei în funcția deținută anterior la solicitarea acesteia, ca urmare a anulării deciziei de concediere, în conformitate cu prevederilor art.78 alin.2 Codul muncii.
Pentru toate considerentele arătate, Curtea reține că prima instanță în mod corect a anulat decizia de concediere atacată și a dispus reintegrarea în funcția deținută anterior de către salariată, de vreme ce în cauză recurenta contestatoare nu a dovedit faptul că desființarea postului ocupat de către recurenta contestatoare a avut o cauză reală și serioasă.
În altă ordine de idei, Curtea constată că recurenta contestatoare, potrivit Concediilor de odihnă cuvenite pe anul 2007 pentru salariații din cadrul Biroului Radiodifuziune, trebuia să efectueze 25 de zile de concediu aferent anului 2007, începând cu data de 3.09.2007.
Prin adresa nr.302/14630/30.08.2007 recurenta intimată Societatea Națională de SA - Sucursala B confirmă faptul că recurentei contestatoare i s-au aprobat 25 de zile de concediu de odihnă în perioada 03.09.-05.10.2007 din totalul de 25 de zile lucrătoare, conform Contractului colectiv de muncă în vigoare. Totodată, prin același înscris, angajatorul a dispus, în conformitate cu art.131 alin.2 lit. c Contractul colectiv de muncă,rechemarea din concediua acestei salariate, începând cu data de 3.09.2007 pentru rezolvarea unor probleme de serviciu, precizând că cele 25 de zile de concediu de odihnă, rămase neefectuate, vor fi realizate ulterior pe baza unei noi cereri de concediu.
Recurenta contestatoare a dat curs solicitării societății și s-a prezentat la serviciu în data de 3.04.2007, înregistrând la registratură cererea nr.302/14903/03.09.2007, prin care a adus la cunoștința angajatorului faptul că este însărcinată în luna a treia cu cel de al doilea copil, atașând și o adeverință medicală doveditoare.
În aceeași zi, respectiv 3.09.2007, recurenta contestatoare a refuzat să primească informarea ofertă nr.302/14663/30.08.2007 și decizia de concediere nr.302/39/31.08.2007, fiind întocmit în acest sens, procesul verbal nr.302/14951/3.09.2007, comunicarea acestor înscrisuri fiind făcută ulterior, prin poștă.
Curtea reține că înregistrarea cererii prin care recurenta contestatoare a înștiințat că este însărcinată a fost înregistrată în registrul societății ulterior înregistrării deciziei de concediere contestată în cauză, nu prezintă relevanță juridică în cauză, întrucât anterior producerii efectelor deciziei de concediere, angajatorul a luat cunoștință de starea de graviditate la momentul concedierii, contractul de muncă urmând să înceteze ulterior acestei date de 3.09.2009, respectiv după expirarea termenului de preaviz de 30 de zile, termen care începea să curgă de la data comunicării Informării ofertei, astfel cum se arată expres în art.2 din decizia contestată.
De asemenea, Curtea nu poate primi apărarea recurentei intimate cu privire la nevalorificarea actul medical prezentat de către recurenta contestatoare, motivat de faptul că nu este eliberat de către un medic de specialitate, ci de către un medic de familie, întrucât textul legal amintit nu stipulează că starea de graviditate trebuie confirmată doar de medicul specialist și de către cel de medicina muncii, ci doar obligația salariatei de a face cunoscută starea sa de graviditate, cerință îndeplinită în cauză prin prezentarea unei adeverințe medicale emisă de un medic generalist.
Curtea reține că prevederile legislației muncii se referă doar la comunicarea stării de graviditate, confirmată în cauză prin raportul de evaluare privind protecția maternității nr.303/17.09.2007 emis de Centru Medical - întocmit anterior expirării termenului de preaviz.
În consecință, Curtea reține incidența în cauză a prevederilor art.60 alin.1 lit.c din Codul muncii, conform cărora concedierea nu poate fi dispusă în cazul în care angajatorul a avut știință despre starea de graviditate a salariatei cu privire la care a hotărât concedierea, de vreme ce a fost înștiințat anterior expirării termenului de preaviz cu privire la faptul că recurenta contestatoare este însărcinată.
În ceea ce privește concediul de odihnă aferent anului 2007, Curtea reține ca fiind neîntemeiată critica recurentei intimate, întrucât din analiza actelor depuse în recurs rezultă că, deși inițial s-a plătit recurentei intimate indemnizația pentru coancediu de odihnă, în luna septembrie 2007 s-a reținut această sumă din salariu, conform mențiunilor înscrise în fluturașul de salariu.
Curtea reține ca fiind nefondată și critica recurentei intimate referitoare la plata primei de căsătorie, întrucât recurenta contestatoare s-a căsătorit la data de 8.09.2007 și a solicitat angajatorului acordarea acesteia prin cererea adresată la data de 20.09.2007, în cauză fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art.170 din Contractul colectiv de muncă.
Referitor la ultimul motiv de recurs referitor la plata daunelor morale, Curtea consideră ca fiind nefondată critica recurentei intimate, întrucât prima instanță corect a avut în vedere faptul că ulterior pronunțării recursului în interesul legii prin decizia nr.40/7 mai 2007 s-a modificat art.269 muncii, în sensul că ngajatorul poate fi obligat, "în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Astfel, prima instanță a reținut corect din analiza probelor administrate în speță faptul că recurentei contestatoare i s-a cauzat în mod evident o suferință psihică prin măsura concedierii dispuse în mod nelegal de către angajator, în condițiile în care anunțase faptul că este însărcinată și mai avea deja în îngrijire un copil, fiind fără îndoială afectată, ca urmare a lipsei mijloacelor de trai.
Pentru considerentele arătate, în baza art.312 pr.civ. Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de către recurenta intimată.
Examinând recursul formulat de către recurenta contestatoare, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. Curtea reține că acesteia îi revenea sarcina de a formula cerere de deducere impozit pentru copilul minor de la data nașterii acestuia și de a prezenta dovezi cu privire la faptul că este unic întreținător, or în speță, cererea a fost adresată angajatorului abia la data de 20.09.2007.
Legat de compensarea orelor suplimentare, critica recurentei contestatoare este neîntemeiată, întrucât prima instanță a interpretat și aplicat corect prevederile art.118 muncii, atunci când a respins acest capăt de cerere, motivat de faptul că nu s-a dovedit că angajatorul a solicitat efectuarea acestor ore suplimentare.
În privința cuantumului daunelor morale, Curtea reține că instanța de fond a avut în vedere consecințele negative suportate de către recurenta contestatoare, arătând detaliat în considerentele sentinței motivele de fapt și de drept avute în vedere la soluționarea acestei solicitări.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 pr.civ. Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de către recurenta contestatoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentele Societatea Națională de SA și (actualmente ), împotriva sentinței civile nr.4329 din data de 22.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.33138/3/LM/2007.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 11.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
22.04.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Cristescu Simona, Rotaru Florentina
| ← Conflict de muncă. Decizia 777/2008. Curtea de Apel Iasi | Contestație decizie de concediere. Decizia 124/2009. Curtea de... → |
|---|
