Contestație decizie de concediere. Decizia 1747/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROM ÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.1747
Ședința publică din 25 iunie 2008
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Ioan
GREFIER: -
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta și de pârâta SC B SRL T împotriva sentinței civile nr.2373/12.11.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat pentru reclamanta recurentă și avocat în reprezentarea pârâtei recurente.
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, constatând cauza în stare de judecată, instanța acordă cuvântul în recurs.
Apărătorul reclamantei recurente solicită admiterea recursului declarat de reclamantă, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea fostului angajator la despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactulaizate pentru perioada 21.07.2005 până la soluționarea irevocabilă a litigiului, ca urmare a constatării nulității absolute a deciziei de concediere și respingerea cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată, arătând că în mod corect a fost respinsă excepția tardivității formulării contestației, desfacerea disciplinară a contractului de muncă s-a făcut în mod nelegal, contestatoarea nemaifiind primită la locul de muncă.
Cu privire la recursul declarat de pârâtă, solicită respingerea acestuia.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului declarat de pârâtă, respingerea cererii de chemare în judecată și admiterea cererii reconvenționale, arătând că la calcularea termenului în care se putea introduce contestația trebuie luată în considerare decizia de concediere nr.329/05.12.2005 emisă de societatea pârâtă, a doua decizie fiind emisă la data de 20.12.2005 ca urmare a împrejurării că a fost refuzată înregistrarea celei dintâi de către Inspectoratul Teritorial d e muncă, motiv pentru care contestația este tardiv introdusă. În ce privește desfacerea disciplinară a contractului de muncă, arată că aceasta s-a produs ca urmare a culpei reclamantei, care a absentat de la serviciu 95 de zile. Cu privire la cererea reconvențională, arată că acesta a fost soluționată în mod greșit de către instanța de fond, nefiind reținute ca plusuri de casă chitanțele care nu au fost înregistrate în registrul de casă.
CURTEA
Asupra recursului civil de față.
Prin sentința civilă nr.2373 din 12 noiembrie 2007, Tribunalul Timișa admis în parte acțiunea intentată de reclamanta și a constatat nulitatea deciziei de concediere nr.8/2005 emisă de TECHNIC B
Angajatorul a fost obligat să plătească salariatei salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și celelalte drepturi de care aceasta ar fi beneficiat cu titlu de despăgubiri, cu începere de la data concedierii și până la încetarea raporturilor de muncă, 26.02.2006.
Totodată, pârâta a fost obligată să achite reclamantei indemnizația aferentă concediului de odihnă efectuat în perioada 1.06.-13.06.2005, fiind respins petitul având ca obiect restituirea carnetului de muncă.
A fost admisă în parte cererea reconvențională, fiind obligată angajata la plata daunelor materiale cauzate angajatorului în cuantum de 1112,32 lei.
Împotriva hotărârii au exercitat calea extraordinară de atac a recursului atât reclamanta cât și pârâta.
În privința reclamantei se constată că recursul a fost motivat în drept cu prevederile art.312 alin.2 și 3, raportat la art.304 și 3041cod pr.civilă, iar în fapt s-a susținut că tribunalul a nesocotit dispozițiile imperative ale Legii nr.168/1999(art.78, 79) atunci când a amânat timp de trei săptămâni pronunțarea hotărârii și când a redactat și comunicat sentința după 85 de zile de la soluționarea cauzei.
Totodată s-a susținut că tribunalul a dat o greșită interpretare a art.78 alin1 și 2 din Codul muncii atunci când a apreciat că demisia angajatului produce efecte din momentul investirii instanței, iar raporturile de muncă încetează în termen de 15 zile calendaristice de la această dată, adică după expirarea preavizului.
Astfel, la 26.02.2006 raporturile de muncă nu puteau înceta prin denunțarea unilaterală efectuată de salariat, întrucât au încetat prin manifestarea unilaterală de voință a angajatorului, respectiv prin decizia de concediere contestată.
În privința despăgubirilor s-a susținut că prejudiciul cauzat angajatului a fost prezumat de legiuitor prin dispozițiile art.78 alin.1 din Codul muncii, astfel că tribunalul nu a avut temei legal care să justifice retroactivarea demisiei, situație în care manifestarea unilaterală de voință prin care angajatorul a denunțat raporturile de muncă va continua să producă efecte până la soluționarea irevocabilă a cauzei.
În fine s-a susținut că potrivit prevederilor art.78 alin.1 din Codul muncii instanța, atunci când constată nelegalitatea sau netemeinicia concedierii trebuie să oblige pe angajator la plata despăgubirilor reprezentând salariile indexate, majorate și reactualizate precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, ori în speță pârâta nu a administrat dovezi din care să rezulte că angajatul a absentat nemotivat cu începere de la 21.07.2005, astfel că în mod greșit s-a considerat că aceste despăgubiri sunt datorate cu începere de la 5.12.2005.
În privința cererii reconvenționale s-a susținut că angajatorul nu a întocmit fișa postului, pentru a se stabili în concret atribuțiile de serviciu și răspunderea salariatului, astfel că în speță nu au fost întrunite nici cerințele necesare antrenării răspunderii patrimoniale a acestora, în absența unei culpe exclusive a reclamantei.
Recursul declarat de pârâtă a fost motivat în drept cu prevederile art.304 alin.1 pct.9 și art.3041cod pr.civilă, iar în fapt s-a susținut că în mod greșit tribunalul nu a reținut excepția tardivității sesizării instanței de judecată deoarece, din punct de vedere juridic și-a produs efecte prima decizie de concediere, din 5.12.2005, întrucât cea de a doua decizie,a fost emisă la 20.12.2005, pe model tipizat, ca urmare a refuzului Inspectoratului Teritorial d e Muncă de a înregistra prima manifestare de voință prin care angajatorul a denunțat unilateral raporturile de muncă.
În privința obligării angajatorului de a accepta încetarea raporturilor de muncă prin demisia angajatului s-a susținut că această manifestare de voință nu a îmbrăcat forma scris cerută ad validitatem de prevederile art.79 din Codul muncii, iar în legătură cu temeinicia concedierii s-a arătat că instanței îi revenea obligația de a se pronunța și asupra acestuia aspect, câtă vreme salariatul a înregistrat 95 de absențe nemotivate.
Recursurile nu sunt fondate.
Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Timiș sub nr.1370/2006, reclamanta a solicitat anularea deciziei de concediere nr.8/20.12.2005 emisă de pârâta TECHNIC B T, fără a pretinde reintegrarea în postul deținut anterior.
De asemenea s-a cerut ca angajatorul să fie obligat la plata drepturilor bănești cuvenite potrivit art.78 din Codul muncii și a indemnizației pentru concediul de odihnă.
În fine s-a pretins obligarea angajatorului la restituirea carnetului de muncă și la acceptarea încetării raporturilor de muncă prin demisie, conform art.79 din Codul Muncii.
S-a susținut că raporturile de muncă dintre părți au luat naștere nelegal, o perioadă angajata prestând activitate în funcția de casier până la 3.01.2005 când s-a încheiat contractul de muncă și când pârâta a omis întocmirea unei fișe a postului prin care să stabilească în mod complet atribuțiile de serviciu ce ar fi trebuit să revină angajatului.
Cu începere din luna mai 2005 patronul societății a comunicat verbal reclamantei încetarea raporturilor de muncă, situație în care angajata a denunțat unilateral contractul individual de muncă și a solicitat eliberarea carnetului de muncă.
Aceste cererii verbale nu au fost acceptate, iar ulterior angajata a fost notificată să achite suma de 1112 RON pentru acoperirea unui pretins prejudiciu cauzat angajatorului.
Prin întâmpinare pârâta a înțeles să invoce tardivitatea sesizării instanței, întrucât decizia de concediere a fost comunicată la 5.12.2005, iar acțiunea a fost înregistrată la tribunal la 9.02.2006.
Pe fond a susținut că la 18.05.2005 a fost constatată o lipsă din casierie în cuantum de 227 lei, iar ulterior cuantumul prejudiciului a ajuns la 3534,76 lei, sumă însușită nelegal de reclamantă, ca urmare a neînregistrării în registrul de casă a unor chitanțe ce atestau plățile efectuate de clienții societății.
Prin sentința civilă nr.532/2007, Tribunalul Timișa admis în parte acțiunea și cererea reconvențională, luând act că reclamanta a renunțat la judecarea petitelor având ca obiect reintegrarea în postul deținut anterior, plata indemnizației pentru concediul de odihnă, restituirea carnetului de muncă și obligarea angajatorului de a accepta încetarea raporturilor de muncă prin denunțarea unilaterală din partea angajatei.
În urma exercitării controlului judiciar, prin decizia civilă nr.528/2006, instanța de recurs a constatat că tribunalul nu a soluționat fondul cauzei, a admis recursurile declarate de părți și a dispus trimiterea dosarului la același tribunal în vederea reluării judecății.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Timiș sub nr.5557/30/21.07.2007, fiind pronunțată sentința civilă nr.2373/12.11.2007.
În legătură cu legalitatea concedierii salariatului se cuvine menționat că măsura a fost dispusă de angajator cu nesocotirea cerințelor art.268 al.2 din Codul muncii întrucât nu au fost menționate prevederile din Statutul de personal, Regulamentul intern sau Contractul colectiv de muncă aplicabil pretins încălcate de reclamantă.
În mod corect, ca urmare a admiterii petitului privind anularea deciziei de concediere, prima instanță a admis și capătul de cerere vizând acordarea drepturilor salariale cuvenite cu începere de la data emiterii deciziei de concediere.
Astfel, în temeiul art.78 din Codul muncii, în cazul concedierii netemeinice sau nelegale salariatul are dreptul la despăgubiri calculate prin raportarea la salariul pe care l-ar fi avut la zi, dacă nu ar fi fost concediat, beneficiind inclusiv, dacă este cazul, și de drepturile în natură.
În speță s-a pus problema datei până la care se acordă aceste despăgubiri, în raport de faptul că angajata nu a pretins reintegrarea în muncă, solicitând totodată instanței să constate încetarea raporturilor de muncă în condițiile art.79 din Codul muncii, respectiv prin demisie.
Cu privire la acest aspect se cuvine menționat că în lipsa unui text legal care să sancționeze nulitatea lipsa formei scrise a demisiei, rezultă că forma scrisă nu reprezintă o condiție de validitate, concluzie întărită și de prevederile art.79 alin.2 din Codul muncii care permite salariatului să probeze prin orice mijloc de probă, atât demisia cât și împrejurarea că aceasta a fost comunicată angajatorului.
În consecință, în mod just tribunalul a dat efecte juridice manifestării de voință din acțiunea introductivă și a constatat că raporturile de muncă dintre părți au încetat cu începere de la 26.02.2006, după expirarea termenului de preaviz calculat cu începere de la 9.02.2006, data sesizării instanței de judecată.
În fine, nesocotirea prevederilor art.78 și 79 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă nu este sancționată de legiuitor în nici un mod, situație în care nu pot fi primite susținerile vizând nulitatea sentinței pronunțată de tribunal ca urmare a depășirii termenului înăuntrul căruia instanța are obligația de a pronunța și redacta hotărârea.
În privința susținerilor formulate de pârâtă în calea extraordinară de atac a recursului, prin care s-a solicitat să se țină cont că efecte juridice a produs prima decizie de concediere emisă la 5.12.2005 și comunicată angajatei, este de observat că în conformitate cu prevederile art.268 alin.1 din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar numai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
În privința formei scrise s-a arătat că Inspectoratul Teritorial d e Muncă Tar efuzat înregistrarea acestei decizii, astfel că nu se mai poate pune problema efectelor juridice pe care le-ar putea genera măsura dispusă la 5.12.2005, cu atât mai mult cu cât pârâta a emis o nouă decizie de concediere la 20.12.2005.
De altfel, este inadmisibil ca aceeași măsură să fie dispusă prin două decizii producătoare de efecte juridice, emise la date diferite, în legătură cu aceleași abateri disciplinare pretins săvârșite de angajat, astfel cum în mod corect a considerat și instanța de fond.
În privința întinderii prejudiciului, este de menționat că pârâta a refuzat înregistrarea în documentele contabile ale societății a unor chitanțe ce atestau încasarea unor sume de bani, ce reprezentau plusuri de casă, potrivit expertizei contabile efectuate în cauză(nr.- și nr.- din 21.02.2005 și nr.- din 4.04.2005), astfel că tribunalul a dat o corectă interpretare prevederilor art.270 din Codul muncii în privința răspunderii patrimoniale ale angajatei.
Pentru considerentele expuse s-au apreciat ca nefondate recursurile declarate în cauză, urmând a fi respinse, cu mențiunea că în urma examinărilor efectuate în limitele conferite de prevederile art.3041Cod pr.civilă nu au fost identificate motive de ordine publică ce să atragă nulitatea hotărârii pronunțate de tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamanta și de pârâta SC B SRL T împotriva sentinței civile nr.2373/12.11.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25 iunie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR - - - - - -
GREFIER
-
Red. /15.09.2008
Tehnored.: R/15.09.2008
Prima instanță: și
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Ana Biberea, Ioan
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 119/2008. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 2746/2008. Curtea... → |
|---|
