Contestație decizie de concediere. Decizia 1748/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(7140/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.1748/
Ședința publică din data de 19 martie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-intimată - taxi SA, împotriva sentinței civile nr.4312 din 22 mai 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.38424/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul-contestator, având ca obiect - contestație decizie concediere.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 12.03.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 19.03.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4312/22.05.2008 pronunțată în dosarul nr.38424/3/LM/2007, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de contestatorul G în contradictoriu cu intimata - TAXI SA, având ca obiect contestație decizie de concediere; a fost anulată decizia de concediere nr.101/1.10.2007 emisă de intimată și a fost obligată intimata la plata unei despăgubiri egală cu drepturile salariale majorate, indexate și reactualizate cât și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii până la data pronunțării hotărârii; a respins ca neîntemeiate pretențiile contestatorului având ca obiect cheltuieli de judecată. începând cu data de 1.10.2007 și până la data de 28 mai 2008 față de contestator.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Decizia nr.101/10.09.2007 emisă de intimată și prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului începând cu data de 15.09.2007, în temeiul prevederilor art.56 lit.h din Codul muncii, dar și sancțiunea disciplinară este nelegală, contravenind din mai multe puncte de vedere legislației muncii. Din cuprinsul acesteia ar rezulta că "desfacerea contractului individual de muncă" al contestatorului s-a luat atât din considerente disciplinare, ca măsură disciplinară, cât și ca urmare a retragerii de către autoritatea sau organismul competent a autorizației sau atestatului necesara pentru exercitarea profesiei, îmbrăcând atât forma concedierii cât si aceea a încetării de drept a contractului individual de muncă, concretizând astfel o formă hibridă de încetare a contractului individual de muncă al salariatului nereglementată legal, ceea ce atrage nulitatea măsurii încetării contractului individual de muncă astfel dispuse.
S- statuat că angajatorul nu poate în același timp să constate intervenirea de drept a încetării contractului de muncă al salariatului prin incidența uneia din cauzele de încetare expres prevăzute de lege cât și să procedeze la desfacerea disciplinară a aceluiași contract, întrucât, dacă un contract de muncă a încetat de drept atunci el nu mai poate fi desfăcut disciplinar după cum un contract desfăcut disciplinar nu mai poate înceta de drept, cele două ipoteze excluzându-se reciproc.
Tribunalul a constatat totodată, faptul că, în speță, niciuna din cele două cauze ale încetării contractului individual de muncă al contestatorului nu pot fi reținute ca legale și temeinice pentru următoarele considerente:
Astfel, potrivit art. 56 litera h din Codul muncii, contractul individual de muncă încetează de drept "de la data retragerii de către autoritățile sau organismele competente a avizelor, autorizațiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei."
Este evident față de formularea textului de lege mai sus menționat că acesta a avut în vedere retragerea acelor autorizații necesare salariatului pentru exercitarea profesiei sale, iar nu retragerea autorizației autoturismului închiriat de acesta sau retragerea autorizației angajatorului necesară efectuării de transport în regim taxi.
În acest context, motivația din decizia contestată în sensul că eventuala retragere a autorizației eliberată pentru mașina dată în locație de către salariat echivalează cu retragerea autorizației necesare exercitării profesiei de taximetrist de către salariat reprezintă o gravă eroare de interpretare a Legii nr.265/2007, pentru modificarea și completarea Legii nr.38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere, care se referă la autorizația de transport, în sensul de document eliberat în condițiile acestei legi de autoritatea de autorizare, care atestă faptul că un transportator este autorizat să execute transportul respectiv si poate participa la atribuirea în gestiune a serviciului de transport în regim de taxi sau de transport în regim de închiriere, după caz, fiind vorba deci de autorizația necesară angajatorului pentru efectuarea transportului în regim de taxi sau a transportului în regim de închiriere, iar nu de atestatul profesional necesar salariatului conducător auto, angajat ca taximetrist să efectueze transport în regim de taxi .
S-a apreciat astfel că numai retragerea atestatului profesional al conducătorului auto poate duce la aplicarea prevederilor art.56 alin.1 lit.h din Codul muncii și la încetarea de drept a contractului individual de muncă al acestuia. n cazul dat, retragerea autorizației taxi, (de transport în regim de taxi), care dă dreptul transportatorului autorizat de a utiliza un autovehicul, deținut de acesta în condițiile prezentei legi, pentru efectuarea serviciului de transport de persoane, mărfuri sau bunuri în regim de taxi, nu poate avea nici o influență asupra contractului individual de muncă al salariatului contestator.
Față de cele mai sus reținute Tribunalul a constatat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 56 alin.1 lit.h din Codul muncii, încetarea contractului individual de muncă al salariatului dispusă pentru acest motiv fiind nelegală.
Nici reținerea unor abateri grave de la disciplina muncii și de la Regulamentul de Ordine Interioară aplicabil nu a fost considerată de Tribunal ca justificând măsura luată pentru următoarele considerente:
Astfel, sub aspectul legalității, Tribunalul a reținut încălcări de către intimată, atât anterior cât și la momentul emiterii deciziei contestate a unor dispoziții legale imperative sancționate de lege cu sancțiunea nulității absolute.
Art.63 din Codul muncii prevede în termeni imperativi:"concedierea pentru săvârșirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii, poate fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile".
Aceleași prevederi sunt reluate de art.267 alin.1 din Codul muncii care sancționează cu nulitatea absoluta masurile dispuse in lipsa efectuării cercetării prealabile.
Punctul de pornire în efectuarea cercetării disciplinare îl constituie convocarea, în scris, a salariatului de persoana împuternicită de angajator să realizeze această operațiune, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii (art.267 al.2 din Codul muncii ).
Numai neprezentarea salariatului la convocarea astfel făcută fără nici un motiv obiectiv, dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea fără efectuarea cercetării prealabile (art.267 al.3 din Codul muncii ).
Or, Tribunalul a constatat că în cauză, neprezentarea contestatorului la cercetarea disciplinară prealabilă a fost determinată de motive obiective, generate chiar de către angajator, care a încălcat prevederile legale referitoare la convocarea salariatului la efectuarea cercetării disciplinare prealabile. În acest sens, Tribunalul a reținut că, notificarea cu nr.256 din 24 august 2007, nu valorează convocare la efectuarea cercetării disciplinare prealabile, întrucât nu se aduce la cunoștință salariatului că este supus unei proceduri de cercetare disciplinară, nu i se prezintă obiectul și ora întrevederii, notificarea având un conținut echivoc, fiind făcută în scopul clarificării situației salariatului în urma aplicării prevederilor Legii nr.265/19.07.2007, art.4 alin.3 din acest act normativ, "în sensul preluării acestuia ca angajat sub autorizațiile societății."
Nu rezultă din conținutul notificării faptul că salariatul ar fi săvârșit vreo abatere disciplinară până la acel moment, pentru care este cercetat disciplinar ci, este doar prevenit salariatul că, neprezentarea sa în urma notificării, va fi considerată refuz de preluare pe mașinile proprii și va duce la rezilierea contractului de închiriere încheiat între părți.
Mai mult, nu s-a făcut de către angajator dovada comunicării către salariat a acestei notificări anterior datei emiterii deciziei contestate și încetării contractului individual de muncă al salariatului
Tribunalul a mai reținut și prevederile art.75 alin.7, 8 și 9 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național aplicabil pe anii 2007-2010, înregistrat sub numărul 2895/29.12.2006, în conformitate cu care: "(7) salariatul are dreptul să cunoască toate actele și faptele cercetării și să solicite în apărare probele pe care le consideră necesare. (8) Comisia propune aplicarea sau neaplicarea unei sancțiuni disciplinare după finalizarea cercetării (9) Lucrările comisiei de disciplină se consemnează într-un registru de procese-verbale".
Aceste prevederi sunt în concordanță și vin în completarea prevederilor art.267 alin.4 din Codul muncii referitoare la realizarea cercetării disciplinare.
În lumina acestor texte cât și a principiilor fundamentale specifice dreptului muncii, în special a principiului consensualismului și bunei-credințe ce guvernează relațiile de muncă, consacrat de art.8 din Codul muncii, este evident faptul că reglementările relative la procedura cercetării disciplinare prealabile sunt norme de favoare pentru salariat, constituind o garanție a respectării dreptului la apărare al salariatului anterior sancționării sale și a legalității aplicării sancțiunii disciplinare numai după ascultarea salariatului și după administrarea tuturor probelor relevante.
În acest context, lipsa unei convocări care să respecte exigențele prevăzute de dispozițiile art.267 alin.2 din Codul muncii, lipsa oricăror dovezi din care să rezulte desemnarea unei comisii de cercetare disciplinară și a întrunirii acesteia la data pentru care a fost convocat salariatul în vederea consemnării rezultatelor cercetării disciplinare prealabile, reprezintă o gravă încălcare atât a principiului respectării dreptului la apărare al salariatului anterior aplicării sancțiunii disciplinare prealabile cât și a principiului consensualismului și al bunei-credințe pe care trebuie să se bazeze relațiile de muncă.
În concluzie, instanța de fond a constatat emiterea deciziei de sancționare disciplinară cu încălcarea prevederilor legale care reglementează efectuarea cercetării disciplinare prealabile și procedura aplicării sancțiunii disciplinare prevăzută de contractul colectiv de muncă unic la nivel național, ceea ce echivalează cu lipsa acestei cercetări și imprimă caracter nelegal sancționării disciplinare astfel dispuse potrivit art.267 alin.1 din Codul muncii, ceea ce atrage nulitatea concedierii, în condițiile art.76 din Codul muncii, aceasta fiind dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege.
Tribunalul a mai constatat i nulitatea absolută a deciziei de concediere pentru lipsa mențiunilor obligatorii prevăzute expres si sub aceasta sancțiune de dispozițiile art.268 din Codul muncii, respectiv decizia nu este motivată în fapt, nearătându-se faptele ce au fost considerate abateri disciplinare, angajatorul limitându-se a arăta că salariatul "nu s-a mai prezentat la sediul firmei din data de 15.08.2007 pentru a preda rapoartele cu încasările din casa de marcat", nu au fost precizate prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată (aceasta fiind indicată în mod eronat ceea ce echivalează cu lipsa acestei mențiuni și chiar cu dezinformarea salariatului cu privire la dreptul său de a se adresa chiar instanței competente teritorial) precum i motivele pentru care în condițiile art.267 alin.2 din Codul muncii nu a fost realizată cercetarea disciplinara prealabilă.
Având în vedere concluzia la care a ajuns cu privire la nelegalitatea deciziei pentru lipsa cercetării prealabile și lipsa mențiunilor obligatorii ale deciziei de concediere Tribunalul a constatat că nu se mai impune analizarea temeiniciei deciziei, dat fiind că analiza condițiilor de legalitate prevalează asupra temeiniciei deciziei, față de efectele pe care le atrage asupra acesteia, nerespectarea condițiilor de ordine publică prevăzute de art.267 alin.1 și art.268 alin.2 din Codul muncii, întrucât nu există posibilitatea legală a menținerii deciziei de concediere nelegală chiar și în condițiile în care s-ar putea dovedi temeinicia măsurii referitor la aceste abateri
S-a apreciat de către instanța de fond a nu avea relevanță în cauză formularea unei plângeri penale de către angajator la data de 05.09.2007, întrucât salariatul refuzat să predea stația și celelalte accesorii proprietatea intimatei, formularea unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului este de natură a atrage suspendarea contractului individual de muncă al salariatului până la soluționarea definitivă a acesteia ( art.52 alin.1 lit.c din Codul muncii ) iar nu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al salariatului.
Față de cele mai sus reținute, văzând si dispozițiile art.78 alin.1 din Codul muncii, Tribunalul a admis contestația, a dispus anularea deciziei de concediere nr.101 din 10.09.2007 emisă de intimată, și ca o consecință a anulării acesteia și a efectului retroactiv al nulității până la momentul emiterii actului anulat, a dispus repunerea părților in situația anterioara emiterii deciziei contestate prin reintegrarea contestatorului în postul și funcția anterior deținuta concedierii pe perioada de la data concedierii și până la pronunțarea prezentei hotărâri, având în vedere împrejurarea că salariatul nu a solicitat reintegrarea efectivă și a obligat pârâta la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale majorate, indexate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul începând cu data concedierii și până la data de 22.05.2008.
În temeiul art.274 alin.1 din Codul d e procedură civilă, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată, întrucât, în conformitate cu prevederile textului de lege menționat partea care a câștigat procesul are dreptul la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de proces numai în măsura în care dovedește efectuarea acestor cheltuieli, dovadă nefăcută în cauză de reclamant.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta - TAXI SRL, criticând-o pentru nelegalitate, invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, cât și dispozițiile art.3041Cod procedură civilă. Se arată în dezvoltarea recursului formulat, că în mod eronat apreciază instanța de fond că nu sunt incidente dispozițiile art.56 lit.f din Codul muncii, întrucât autorizația de taxi a reclamantului nu ar fi fost retrasă de către o autoritate.
Trebuie avut în vedere în acest sens, că temeiul juridic sus-menționat este aplicabil în cauză, întrucât autorizația de taxi este definită de art.11lit.e din Legea nr.38/2003, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.265/2007,ca fiind o copie conformă a autorizației de transport în regim de taxi, care dă dreptul transportatorului autorizat de a utiliza un autovehicul, deținut de acesta, în condițiile prezentei legi, pentru efectuarea serviciilor de transport persoane, mărfuri sau bunuri în regim de taxi.
Ori, conform actului normativ susmenționat, pretinde recurenta, activitatea de taxi nu se mai poate realiza cu parc închiriat, societățile de autoturisme fiind obligate să achiziționeze autoturisme pentru desfășurarea acestor activități, aspect decis de altfel prin Hotărârea Adunării Generale a Asociaților - TAXI SRL nr.18 din data de 15.08.2007.
Această hotărâre a statuat schimbarea parcului auto închiriat cu parc propriu, precum și notificarea angajaților în vederea aducerii la cunoștință a posibilității de a continua activitatea în cadrul societății pe mașini proprietatea recurentei-pârâte.
În atare condiții, susține recurenta, autorizația intimatului pe autoturismul proprietatea acestuia nu se mai poate folosi, fiind obligată societatea de transport în temeiul actului normativ susmenționat - Legea nr.265/2007, să preschimbe toate autorizațiile aferente parcului închiriat, sens în care au și fost predate în original Primăriei Municipiului
Drept urmare, autorizațiile au fost depuse la Primăria Municipiului B, în vederea preschimbării sub sancțiunea retragerii în situația neîndeplinirii condițiilor legale, conform art.VIII din Legea nr.265/2007.
Contestatorul, deși notificat nu și-a exprimat acordul de a continua activitatea pe un autoturism proprietatea recurentei, deși autorizația aferentă mașinii sale trebuia preschimbată printre primele, mașina sa având o vechime mai mare. Ori, notificarea stipula că în caz de refuz al salariatului de a presta activitatea pe mașina pusă la dispoziție, i se reziliază contractul de muncă; lipsa răspunsului său a fost calificată ca un refuz, sens în care s-a procedat la desfacerea contractului său de muncă.
Trebuie avut în vedere în situația dată că în conformitate cu dispozițiile art.21 alin.5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.265/2007, autorizația se eliberează sub rezerva prezentării în maxim 15 zile a dovezii de fiscalizare a aparatului de taxat, și în cazul neprezentării în 15 zile a dovezi fiscalizării aparatului de taxat, autorizația se retrage.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei decizii:
Motivele de recurs sub aspectul legalității nu fac referire la soluția pronunțată și motivarea acesteia, respectiv de admitere a contestației pe considerentul că valabilitatea deciziei nr.101/10.09.2007 contestată în cauză, este afectată de împrejurarea că temeiul juridic invocat nu este corect, respectiv art.56 alin.1 lit.h din Codul muncii, decizia fiind anulată tocmai pentru nerespectarea prevederilor imperative ale art.56 lit.h și art.75 Codul muncii.
Ori, potrivit probatoriului administrat în cauză se constată că există neconcordanță între motivul desfacerii contractului de muncă și prevederile legale indicate în cuprinsul deciziei de concediere emisă de recurentă, nefăcându-se dovada retragerii autorizației reclamantului necesară pentru exercitarea profesiei de conducător auto, deși sarcina probei conform art.287 Codul muncii, revine angajatorului.
Dimpotrivă, conținutul în date al adresei nr.3573/14.05.2008 emisă de Primăria Municipiului B (atașată la fila 45 dosar fond) confirmă că la data concedierii contestatorului -10.09.2007, autorizația de taxi cu nr.3328 eliberată Societății Comerciale TAXI SRL pentru autoturismul cu nr. de înmatriculare B-47-, marca Super a contestatorului, nu figurează ca fiind retrasă.
Apărările recurentei, în sensul că după apariția Legii nr.265/2007, activitatea de taxi se putea realiza doar prin utilizarea autoturismelor proprietatea recurentei și nu în baza unui parc închiriat, sens în care s-a emis Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor din 15.08.2007, nu prezintă relevanță în cauză, cum legal a statuat Tribunalul, raportat la dispozițiile art.56 lit. Codul muncii, indicat ca temei al concedierii.
De altfel, din conținutul aceleiași adrese mai sus indicate - nr.3573/14.05.2008, se constată că recurenta a îndeplinit condițiile prevăzute de art.VIII alin.1 din Legea nr.265/2007 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere, sens în care nu pot fi primite apărările sale pe aspectul în discuție.
În acest context, nici dispozițiile art.4 alin.3 și art.VIII alin.1,2 lit.b din Legea nr.265/2006 invocate în apărare, nu pot fi reținute ca temei al concedierii, prevederi ce fac referire la retragerea de autoritățile competente a avizelor, autorizațiilor sau atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei, o astfel de retragere a autorizației, atestatului pentru exercitarea profesiei neoperând în cazul contestatorului.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală sentința atacată, fiind pronunțată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată - TAXI SA, împotriva sentinței civile nr.4312 din 22 mai 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.38424/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul-contestator
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./07.04.2009
Jud.fond:;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
| ← Contestație decizie suspendare contract de muncă. Decizia... | Contestație decizie de concediere. Decizia 4575/2009. Curtea... → |
|---|
