Contestație decizie de concediere. Decizia 1751/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1751/R-CM
Ședința publică din 23 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paula Andrada Coțovanu JUDECĂTOR 2: Ion Rebeca
JUDECĂTOR 3: Georgiana
Judecător: -
Grefier: -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de intimata&, cu sediul în str.-.-, nr.75, Clădire, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1116/CM din 05 august 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns: consilier juridic pentru recurenta-intimată & B, în baza delegației de la dosar, lipsind intimatul-contestator.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Consilier juridic, având cuvântul pentru recurenta-intimată & B, arată că nu mai sunt cereri prealabile de formulat în prezenta cauză.
Curtea, față de această situație, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Consilier juridic, având cuvântul pentru recurenta-intimată & B, susține oral recursul întemeiat pe disp.art. 3041Cod procedură civilă, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței tribunalului, iar pe fond, respingerea contestației și menținerea deciziei nr.22849 din 23 octombrie 2008, privind desfacerea contractului individual de muncă. Arată că s-au făcut concedieri la nivelul tuturor societăților din țară, iar reorganizarea întregului punct de lucru, prin desființarea de locuri de muncă s-a făcut întrucât exista un excedent de personal și nu un deficit economic.
După încheierea dezbaterilor, până la finele ședinței de judecată, se prezintă avocat pentru intimatul-contestator, care pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat și de menținere a sentinței tribunalului, ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Arată că recurenta-intimată nu a făcut dovada că ar fi existat un proiect de reorganizare și restructurare sau că societatea trecea prin dificultăți economice, ci dimpotrivă bilanțul contabil a înregistrat o creștere a profitului pe anul 2008 față de anul 2007.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față:
Constată că, prin sentința civilă nr.1116/CM/5 august 2009, Tribunalul Argeș, Secția civilă a admis în parte contestația formulată de contestatorul, a anulat decizia nr.22849/23.10.2008 emisă de intimată și a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior concedierii.
A fost obligată intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate de care ar fi beneficiat acesta începând cu data producerii efectelor deciziei de concediere, respectiv 9.02.2009 și până la reintegrarea efectivă, la care se adaugă dobânda legală.
A fost respinsă cererea contestatorului privind obligarea intimatei la plata comisioanelor, atât în ceea ce privește comisioanele anterioare concedierii, cât și cele ulterioare concedierii, precum și cererea privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în complet de divergență a reținut că, contestatorul a devenit salariatul societății intimate începând cu data de 1.03.2003, în funcția de agent comercial. În acest sens s-a încheiat între cele două părți contractul individual de muncă înregistrat sub nr.2885/17.03.2003, pentru o durată nedeterminată (filele 13-15).
La data de 23.10.2008 intimata a emis Decizia nr.22849 (fila 5) prin care s-a decis desființarea postului de agent comercial al contestatorului din cadrul punctului de lucru P, consecință a reorganizării activității, urmând ca la expirarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare să înceteze raporturile de muncă ale părților, potrivit art.65 alin.1 muncii.
Conform susținerii contestatorului, neinfirmată de către intimată, decizia mai susmenționată i-a fost comunicată la data de 24.10.2008, dată de la care a început să curgă termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare.
Conform acelorași susțineri ale contestatorului, din notele de ședință depuse la dosarul cauzei (fila 84), în perioada 17.11.2008-31.01.2009 acesta a beneficiat de concediu medical. Prin urmare, instanța reține că raporturile sale de muncă cu societatea intimată au încetat la data de 9.02.2009.
Prin contestație s-a solicitat anularea deciziei nr.22849/23.10.2008 emisă de intimată, reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior încetării raporturilor de muncă, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate și reactualizate și comisioanele lunare începând cu data desfacerii contractului de muncă și până la reintegrarea în funcție, precum și la remiterea bonurilor de masă aferente, obligarea intimatei la plata dobânzii legale calculată la suma reprezentând salariile și comisioanele restante până la data achitării acestora și la plata comisioanelor restante în cuantum de 1.500 lei pe lună, datorate începând cu luna martie 2008.
Analizând legalitatea deciziei contestate, prin prisma motivelor invocate de contestator, instanța a reținut că, potrivit art.76 Codul muncii, măsura concedierii este lovită de nulitate absolută, deoarece nu s-au respectat dispozițiile art.64 alin.1 și 2 din Codul muncii.
Astfel, art.74 lit.d Codul muncii prevede că decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64.
Art.64 Codul muncii la care se face trimitere, stipulează la alin.1 că în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art.61 lit.c) și d), precum și în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art.56 lit.f), angajatorul are obligația de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicină a muncii.
Conform alin.2 al aceluiași articol, în situația n care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin.(1), acesta are obligația de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale și/sau, după caz, capacității de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii.
În decizia contestată, intimata a menționat doar că unitatea nu dispune de alte locuri de muncă potrivit pregătirii profesionale a contestatorului, al cărui post se desființează.
Deși, art.65 Codul muncii nu reglementează în sarcina angajatorului cele două obligații de diligență prevăzute de art.64, având în vedere principiul nediscriminării în raporturile de muncă și al protecției sociale a salariaților împotriva concedierilor nelegale, se impune concluzia că cele două obligații de diligență reveneau intimatei și în cazul concedierii contestatorului pentru un motiv ce nu ține de persoana acestuia.
În plus, potrivit art.64 alin4 Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea salariatului după notificarea cazului către agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, conform alin.2.
În concluzie, în cauza de față, intimata trebuia să emită decizia de concediere contestată, după notificarea cazului către agenția teritorială de ocupare a forței de muncă.
În ceea ce privește temeinicia deciziei contestate, instanța reține că potrivit art.65 Codul muncii " Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă."
Prin urmare, condiția de legalitate impusă de textul de lege în cazul unei concedieri pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, este ca desființarea locului de muncă să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
În cauza de față, cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei intimata nu a făcut dovada că desființarea locului de muncă al contestatorului a avut o cauză reală și serioasă.
Instanța reține că desființarea locului de muncă are o cauză reală atunci când se întemeiază pe împrejurări obiective, respectiv dificultăți economice, transformări tehnologice sau reorganizarea activității și este serioasă când are la bază studii temeinice ce vizează îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea, neputând constitui doar un pretext pentru îndepărtarea salariatului din unitate.
Astfel, în Decizia nr.22849/23.10.2008, prin care s-a decis desființarea postului de agent comercial al contestatorului, se menționează că la luarea acestei măsuri au fost avute în vedere necesitatea eficientizării activității societății precum și necesitatea reorganizării activității desfășurate în cadrul punctului de lucru
Deși, în preambulul deciziei de concediere nu se face trimitere la vreo Hotărâre a Consiliului de Administrație sau Hotărâre AGA referitoare la luarea măsurii de reorganizare a unității, intimata a depus la dosarul cauzei Hotărârea nr.9786/2.06.2008 (fila 23) a Consiliului de Administrație al SC & SA.
În această hotărâre, prin care s-a decis desființarea unui număr de 3 posturi de agent comercial din cadrul serviciului comercial d e la punctul de lucru P al societății, se menționează că la luarea acestei măsuri s-a avut în vedere necesitatea eficientizării activității societății precum și necesitatea reorganizării activității desfășurate la punctul de lucru
Hotărârea Consiliului de Administrație a avut ca temei Referatul nr.9727/29.05.2008 (fila 12) întocmit de către directorul operațional al punctului de lucru P al intimatei.
În acest referat se menționează că în urma monitorizării activității departamentului comercial din cadrul punctului de lucru, s-a constatat un excedent de personal, având în vedere raza teritorială ce trebuie acoperită pentru promovarea serviciilor oferite de intimată, rezultând că un număr de trei posturi de agent comercial nu mai sunt necesare.
Instanța reține că intimata nu a depus la dosarul cauzei rezultatul monitorizării activității departamentului comercial din cadrul punctului de lucru, din care să rezulte un excedent de personal și în consecință necesitatea eficientizării și reorganizării activității unității.
În plus, instanța a reținut că, raportat la prevederile art.65-67 din Codul muncii, este evident ca noțiunea de concediere a salariatului pentru motive care nu țin de persoana sa trebuie relaționată la noțiunea de angajator, care semnifica persoana juridica titulara de drepturi si obligații.
În speța dedusă judecații, dreptul persoanei juridice s-a manifestat sub forma exercitării prerogativului de organizare a activității sale conform necesitaților economice. Numai ca in cauza de fata unitatea a înțeles sa procedeze la reorganizare numai in ceea ce privește un punct al său de lucru, deși textul de lege vizează reorganizarea angajatorului ca noțiune generala și nu numai a unei părți a acestuia.
De altfel, aceasta este și practica judiciară în materie, dublată de literatura de specialitate în deplină concordanță cu acest punct de vedere. S-a statuat astfel că, în orice situație, trebuie să fie luată în considerare reorganizarea întregii unități cu personalitate juridică, nu numai a uneia sau a mai multor subunități.
Unitatea a procedat însă la reorganizarea numai a unei subunități ale sale, a unui punct de lucru, aspect de natură să conducă la încălcarea dispozițiilor art.65 din Codul muncii, care, așa cum s-a menționat în cele ce precedă, vizează reorganizarea angajatorului ca persoană juridică.
De altfel, din adresa nr.-/24.03.2009 (fila 56) înaintată la dosarul cauzei de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, instanța reține că în cursul anului 2008 nu a fost depusă la ORC vreo hotărâre AGA având ca obiect reorganizarea activității &
Instanța a reținut că, potrivit art.287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
În cauza de față intimata nu făcut dovada cu probele administrate în cauză a eventualelor dificultăți economice care nu mai permiteau menținerea aceluiași număr de angajați, astfel că desființarea locului de muncă nu are o cauză reală.
De asemenea, s-a constatat că nu s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri din care instanța să poată reține că măsura dispusă de angajator vizează îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea, astfel că nu se poate constata nici existența unei cauze serioase.
Instanța a reținut că reducerea de personal trebuie să fie efectivă și să corespundă unei nevoi reale a unității, reducerea activității neputând constitui doar un pretext pentru îndepărtarea salariatului din unitate.
În ceea ce privește solicitarea contestatorului privind obligarea intimatei la remiterea bonurilor de masă aferente perioadei de la desfacerea contractului de muncă și până la reintegrarea în funcție, instanța a reținut că aceasta nu este întemeiată, întrucât din actul adițional la contractul individual de muncă al contestatorului din 1.04.2007 (fila 138) rezultă că venitul net al acestuia, începând cu 1.04.2007 a fost de 2.625 lei, sumă în care era inclusă și valoarea tichetelor de masă.
În ceea ce privește solicitarea contestatorului privind obligarea intimatei la plata comisioanelor, în cuantum de 1.500 lei/lună, atât în ceea ce privește comisioanele anterioare concedierii, cât și cele posterioare concedierii, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, din contractul individual de muncă încheiat de contestator cu intimata (filele 13-15) și din actele adiționale la acest contract depuse la dosarul cauzei (filele 136-138), înscrisuri în care sunt reglementate drepturile și obligațiile părților, nu a rezultat că intimata și-a asumat obligația achitării unui comision în cuantum de 1.500 lei/lunar către contestator.
Deși în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei (fila 10) și în răspunsul dat la interogatoriul administrat de contestator (fila 119) intimata a recunoscut plata unor comisioane către contestator, în lunile în care se realiza targetul, din adresa nr.13081/23.06.2009 (fila 143) și din înscrisurile aflate la filele 120-131 rezultă că în realitate unitatea intimată achita aceste sume cu titlu de prime, instanța neputând-se substitui angajatorului în această privință.
În ceea ce privește solicitarea contestatorului privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, aceasta a fost respinsă, având în vedere că la dosarul cauzei nu s-au găsit dovezi din care să reiasă cheltuielile de judecată efectuate de contestator.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, intimata & B, criticând-o potrivit art.3041Cod procedură civilă, în esență, astfel:
Prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, considerând că măsura concedierii este lovită de nulitate absolută pentru nerespectarea dispozițiilor art.64 alin.1 și 2 din Codul muncii.
Legea prevede în mod expres că, sancțiunea nulității absolute se aplică doar în cazul concedierilor dispuse în baza art.61 lit.c și d Codul muncii, precum și celor dispuse potrivit art.56 lit.f Codul muncii, acestea fiind cele trei situații în care angajatorului îi revine obligația de a solicita sprijinul AJOFM în vederea redistribuirii salariatului, în cazul în care nu dispune de locuri vacante în cadrul unității. Astfel, în mod greșit s-a reținut că este vorba de o nulitate absolută a deciziei de concediere, pe motiv că nu ar cuprinde mențiunea la care face trimitere art.74 alin.1 lit.d Codul muncii.
Prima instanță, în mod greșit a reținut că desființarea locului de muncă nu a avut o cauză reală și serioasă, întrucât decizia nu se întemeiază pe "împrejurări obiective, respectiv dificultăți economice, transformări tehnologice".
Așa cum reiese din Decizia nr.22849/23.10.2008 emisă de &DS și se susține și în întâmpinarea depusă la dosarul de fond, contractul individual de muncă al contestatorului a încetat în baza art.65 alin.1 Codul muncii, încetare ce are ca fundament desființarea locului de muncă ocupat de salariat. S-a avut în vedere faptul că, a existat un excedent de personal în departamentul comercial al intimatei, iar prin hotărârea Consiliului de administrație din 2.06.2008 s-a decis reorganizarea activității prin desființarea unor posturi, inclusiv cel al agentului comercial. Reducerea postului deținut de contestator este reală și a fost făcută în scopul eficientizării activității prestată de intimată, toate posturile fiind ocupate și neexistând posibilitatea de a-i oferi contestatorului un alt loc de muncă corespunzător pregătirii sale profesionale.
depuse la dosar relevă același aspect, iar adresa nr.17998/19.03.2009, emisă de către Inspectoratul Teritorial d e Muncă B, confirmă cele susținute de intimată, anume faptul că, ulterior datei de 23.10.2008 (data comunicării deciziei de concediere) societatea nu a efectuat angajări pe posturi similare pentru Punctul de lucru din
În consecință, conducerea societății a propus o reducere graduală a numărului de posturi din cadrul departamentului comercial (nu s-a procedat la desființarea unui singur post, ci a unui număr de trei posturi, fără fi menționate numele salariaților ale căror posturi urmează a fi restructurate), măsură ce are un caracter real și efectiv, iar selectarea personalului constituie un atribut exclusiv al angajatorului, pe care instanța nu-l poate cenzura.
în cadrul deciziei, a mențiunii că s-au avut în vedere performanțele și aptitudinile profesionale ale angajaților rezultate în urma monitorizării activității acestora în cadrul departamentului comercial al punctului de lucru, nicidecum nu se referă la o concediere în temeiul art.61 Codul muncii, pe motiv că salariatul nu corespunde profesional postului deținut.
Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele pe larg expuse la filele 14-16 ale dosarului de recurs.
Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, a art.304/1 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului de fond, Curtea constată că recursul declarat de intimată este nefondat, urmând a fi respins.
Astfel, instanța de fond, în mod corect a reținut că, neîndeplinirea de către recurentă a obligațiilor impuse în mod imperativ de lege, cu ocazia concedierii contestatorului pentru motive care nu țin de persoane acestuia, atrage nulitatea absolută a deciziei contestate.
În speță, deși contestatorul a fost concediat potrivit art.65 din Codul muncii, pentru desființarea locului de muncă ocupat de acesta, ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice, sau a reorganizării activității, unității angajatoare, necesitatea respectării principiului bunei credințe și a dreptului la protecție a salariatului împotriva concedierilor nelegale, care guvernează materia relațiilor de muncă, impune în sarcina angajatorului respectarea prevederile art.64 alin1 și 2 din Codul muncii.
În acest sens, așa cum în mod corect a reținut și tribunalul, recurenta avea obligația de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea sa profesională, ori, în situația în care nu dispunea de locuri de muncă vacante, trebuia să solicite sprijinul Agenției Teritoriale de Ocupare a Forței de Muncă, în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii sale profesionale.
Împrejurarea că, în mod formal s-a menționat în decizie că societatea nu ar dispune de alte locuri de muncă potrivit pregătirii profesionale a contestatorului, nu are nicio relevanță juridică, atâta timp cât, din adresa nr.33783/18.03.2009 emisă de M A, reiese că în baza de date a agenției pe anul 2008, nu a existat nicio solicitare din partea recurentei în sensul celor e mai sus.
Prin urmare, instanța de fond a reținut în mod corect nelegalitatea deciziei prin care contractul individual de muncă al intimatului-contestator a încetat în baza art. 65 alin 1 din Codul muncii.
C de-al doilea motiv de recurs este tot nefondat.
Potrivit art.65 alin.1 Codul muncii -care reprezintă temeiul juridic al încetării contractului individual de muncă al contestatorului, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului vizează și situația încetării contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activității.
că este vorba de o concediere individuală, ori de una colectivă, art.65 alin.2 Codul muncii condiționează legalitatea acesteia de caracterul efectiv al desființării locului de muncă precum și de caracterul serios și real la cauzei concedierii.
Legiuitorul nu definește cauza reală și serioasă, însă, din interpretarea logică și sistematică a textului de lege, se poate deduce că, ea trebuie să fie dintre cele prevăzute de alin.1 al art.65 din Codul muncii, revenindu-i angajatorului sarcina de a proba în fața instanței caracterul real și serios al motivelor invocate la concedierea salariatului, respectiv, dificultățile economice cu care se confruntă societatea și care au determinat desființarea locului de muncă al contestatorului.
Or, în speță, recurenta-intimată nu a reușit să probeze existența dificultăților economice care să determine reorganizarea unității angajatoare, privită ca un tot unitar, iar nu numai a unei părți a acesteia.
Dimpotrivă, recurenta a luat măsura desființării a trei posturi de agent comercial(printre care și pe cel al contestatorului)doar la nivelul punctului de lucru P, urmare a monitorizării activității departamentului comercial din cadrul acestui punct de lucru, fiind constatat un excedent de personal în raport de raza teritorială ce trebuie acoperită pentru promovarea serviciilor oferite de unitate.
Curtea va reține însă, că intimata nu a depus la dosarul cauzei rezultatul monitorizării activității departamentului comercial din cadrul punctului de lucru, din care să rezulte un excedent de personal și, în consecință, necesitatea eficientizării și reorganizării activității unității, așa cum în mod corect a constatat și tribunalul.
Mai mult, conform adresei nr.-/24.03.2009(fila 56 dosar fond) înaintată la dosarul cauzei de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, curtea reține că în cursul anului 2008 nu a fost depusă la ORC vreo hotărâre AGA având ca obiect reorganizarea activității &, mențiunile efectuate vizând doar modificarea obiectului de activitate a societății, declararea ori închiderea unor sedii secundare ori modificări în structura acționariatului etc. fără a rezulta că societatea de confruntă cu dificultăți economice care să constituie o cauză reală și serioasă a desființării locului de muncă al contestatorului.
În sfârșit, se va sublinia că Hotărârea nr.9786 din 06 iunie 2008 Consiliului de Administrație a recurentei, prin care s-a decis desființarea unui număr de trei posturi de agent comercial din cadrul serviciului comercial d e la punctul de lucru P, deși invocată în încercarea de a justifica temeinicia măsurii concedierii intimatului-contestator, nu se regăsește în preambulul deciziei contestate așa cum ar fi trebuit, în vederea fundamentării măsurii luate în ceea cel privește pe acesta.
Față de cele expuse mai sus, curtea reține că recurenta nu a făcut dovada dificultăților economice care să confere un caracter legal și temeinic al concedierii contestatorului, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, prin urmare, în temeiul disp.art.312 Cod proc.civilă va fi respins recursul ca nefondat și menținută sentința civilă nr.1116/CM/5 august 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă, în dosarul nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de intimata &, cu sediul în B, str.-.- nr.75, Clădire, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1116/CM/5 august 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă, în dosarul nr-, intimat fiind contestatorul, domiciliat în P, B-dul -, -A,.F,.11, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
--- - - - -
Grefier,
-
Red./11.12.2009
GM/4 ex.
Jud.fond:
Președinte:Paula Andrada CoțovanuJudecători:Paula Andrada Coțovanu, Ion Rebeca, Georgiana
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 1503/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 378/2008. Curtea de... → |
|---|
