Contestație decizie de concediere. Decizia 1752/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(8335/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ Șl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.1752/
Ședința publică din data de 19 martie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul contestator, împotriva sentinței civile nr.5889 din 24 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 1546/3//2008, în contradictoriu cu intimata SC ROMÂNIA SA, având ca obiect - contestație decizie concediere.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 12.03.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 19.03.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 5889 pronunțată la data de 24.09.2008 în dosarul nr- al Tribunalului București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a respins, ca neîntemeiată cererea formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit Contractului Individual de Muncă înregistrat la ITM sub nr.0628 din data de 13.06.1994, contestatorul a fost angajatul intimatei, pe durată nedeterminată, în funcția de inginer, iar din data de 1.06.2005 îndeplinind funcția de manager de proiect informații.
Prin decizia nr.-/18.12.2007, intimata a dispus desfacerea Contractului Individual de Muncă al contestatorului în temeiul dispozițiilor art.61 litera d din Codul Muncii.
Tribunalul analizând decizia contestată sub aspectul legalității a reținut că aceasta a fost emisă cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de art.74 din Codul Muncii.
Astfel, decizia nr.-/2007 cuprinde motivele care au determinat concedierea, durata preavizului și mențiunea comunicării contestatorului a postului vacant la nivelul societății, compatibilă cu pregătirea profesională a acestuia și anume postul de programator, ofertă pentru care contestatorul nu și-a exprimat acceptul în termenul stabilit.
Prima instanță a reținut ca neîntemeiată susținerea contestatorului potrivit căreia nu au fost respectate dispozițiile art.70 (2) litera d din Codul Muncii, deoarece dispozițiile legale la acesta a făcut referire sunt incidente în cazul concedierilor colective și nu a celor individuale.
În ceea ce privește susținerea contestatorului referitoare la
încălcarea de către intimată a dispozițiilor art.229 din Codul Muncii,
instanța de fond a reținut că aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, întrucât contestatorul a avut calitatea de reprezentant al salariaților cu un
mandat clar delimitat și anume pentru negocierea Contractului Colectiv
de Muncă la nivel de societate, așa cum rezultă din procesul-verbal
încheiat la data de 27.06.2006.
Dispozițiile art.227 din Codul Muncii, stipulează că atribuțiile reprezentanților salariaților, modul de îndeplinire a acestora, precum și durata și limitele mandatului lor se stabilesc în cadrul Adunării Generale, în condițiile legii, iar mandatul reprezentantului salariaților, a fost stabilit doar pentru negocierea Contractului Colectiv de Muncă la nivel de societate, astfel încât mandatul a încetat la momentul semnării și înregistrării Contractului Colectiv de Muncă, împrejurare față de care contestatorului nu i se conferă protecția prevăzută de art. 229 din Codul Muncii.
În ceea ce privește temeiniciei măsurii dispuse de intimată prin decizia contestată, prima instanță a reținut că desfacerea Contractului Individual de Muncă al contestatorului se justifică, având în vedere concluziile comisiei de evaluare profesională a acestuia, înregistrate sub numărul 136/19.11.2007 din care reiese că angajatul nu corespunde profesional cu cerințele postului pe care îl ocupă, neavând nici cunoștințele și nici aptitudinile necesare postului de manager de proiect informatic.
Astfel, prima instanță a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata SC România SA
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal, contestatorul criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă recurentul susține în esență pronunțarea sentinței atacate cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Se arată, în dezvoltarea recursului formulat că sentința recurată a fost dată cu încălcarea art. 74 alin.1 coroborat cu art. 64 din Codul Muncii, de vreme ce a apreciat că este legală și temeinică o decizie ce nesocotește aceste texte legale. În acest sens trebuie observat că potrivit art. 64 alin.2 și 4 din Codul Muncii angajatorul care nu dispune de locuri de muncă vacante trebuie ca anterior concedierii să notifice această situație către Agenția Teritorială de Ocupare a Forței de Muncă. Ori, angajatorul-intimat a notificat această instituție concomitent cu momentul emiterii deciziei de concediere, iar nu în mod valabil cum impune legea, sub sancțiunea nulității deciziei astfel emise.
Instanța de fond, pretinde recurentul a interpretat greșit prevederile art.74 alin. 1 din Codul Muncii.
Concret, după efectuarea evaluării profesionale a recurentului, în baza concluziilor acestuia a fost emisă Decizia de concediere pentru necorespundere profesională nr.- din data de 18.12.2007 decizie dispusă cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale art. 74 alin.1 Codul Muncii, nesocotind că în speță art. 74 alin.1 lit. d este aplicabil. Ori, Decizia nr.- din data de 18.12.2007 nu cuprinde lista locurilor de muncă vacante în unitate, ci ea identifică exact un singur loc de muncă, acela de programator, angajatorul considerând că astfel și-a îndeplinit obligația prevăzută de Codul Muncii de a-i oferi salariatului un alt loc de muncă, fără a lăsa la latitudinea acestuia alegerea, dintre locurile de muncă disponibile, a celui dorit.
Se arată de asemenea că instanța de fond a interpretat greșit prevederile art.227 din Codul Muncii potrivit căruia: "Atribuțiile reprezentanților salariaților, modul de îndeplinire a acestora, precum și durata, limitele mandatului lor se stabilesc în cadrul Adunării Generale a salariaților, în condițiile legii".
Concret, s-a apreciat că, în speța dedusă judecății, de vreme ce adresa către instanța de judecată depusă la termenul din 10.09.2008 atașată la fila 86 dosar, stabilește că mandatul de reprezentant al salariaților conferit domnului este acordat pentru negocierea contractului colectiv la nivel de unitate, pe cale de consecință, în temeiul art. 227 Codul muncii, acest mandat ar înceta implicit la momentul semnării contractului respectiv.
Ori, se impune a constata că legiuitorul nu înțelege să instituie nicio formă de încetare de drept a mandatului conferit de salariați reprezentanților lor, textul art.227 Codul Muncii neputând fi interpretat ca stabilind o modalitate implicită de încetare a mandatului. În condițiile în care respectivul mandat a fost acordat de către salariați fără precizarea duratei rezultă că singura limită temporală a acestuia este cea fixată de art. 225 alin.4 Codul Muncii coroborat cu art. 227 din același act normativ și anume durata maximă de 2 ani.
Consideră astfel recurentul că interpretarea restrictivă dată de instanța de fond textului art. 227 Codul Muncii care limitează efectele unei norme de protecție a reprezentanților salariaților nu este în concordanță cu principiile legislației muncii din România, legislație ce tinde să creeze un regim de protecție pentru salariați, în considerarea dispoziției de putere economică existentă între angajator și salariat.
În cazul în care s-ar aprecia corectă interpretarea dată de instanța de judecată textului art. 227 Codul Muncii ar rezulta că reprezentanții salariaților aleși pentru negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate fără stabilirea unei durate a mandatului lor nu vor putea reprezenta salariații decât la negocierea unui contract colectiv, iar dacă acest contract va expira peste un an, mandatul lor de reprezentare nu va mai fi valabil la următoarea negociere. Ori, consideră recurentul o astfel de interpretare nu are în vedere principiul analogiei și pe cale de consecință este de natură să creeze un regim discriminatoriu cu privire la reprezentanții salariaților raportat la situația liderilor de sindicat, care nu numai că beneficiază de protecția legii pe durata mandatului ci și doi ani după încetarea acestuia.
Se invocă, de asemenea că instanța de fond nu a luat în considerare prevederile art. 77 alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivel național încheiat pe anii 2007-2010 conform căruia "din comisia de evaluare profesională va face parte și un membru al sindicatului, desemnat de acesta, al cărui membru este salariatul în cauză".
Cum, în speța de față, la nivelul unității angajatoare nu există un sindicat (reprezentativ sau nereprezentativ) drepturile și interesele salariaților fiind apărate de reprezentanții salariaților, pentru a fi promovate și apărate interesele reclamantului, din comisia de evaluare ar fi trebuit să facă parte și un reprezentant al salariaților, fapt de natură a-i garanta acestuia legalitatea și temeinicia deciziei luate de comisie. În acest context, consideră recurentul decizia de concediere emisă contestatorului pentru necorespundere profesională este nelegală și netemeinică, deoarece reprezentantul salariaților ar fi avut vot deliberativ în cadrul comisiei, ceea ce ar fi condus la o apreciere corectă.
În temeiul art. 3041Cod procedură civilă se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, respectiv aceea că nu s-a avut în vedere la momentul judecării a tuturor probelor administrate în cauză. Printre înscrisurile neluate în considerare sunt adresa atașată la fila 86 dosar și depusă la termenul din data de 10.09.2008, contestația înregistrată sub nr.30 din 3.12.2007 formulată de către salariatul reclamant și oferta nr.149/7.12.2007 emisă de către unitatea intimată.
Astfel, dacă adresa din data de 10.09.2008 emisă de ar fi fost luată în considerare nu s-ar fi apreciat că mandatul reclamantului de reprezentant al salariaților ar fi încetat la data semnării și înregistrării contractului colectiv de muncă. Dimpotrivă, la nivelul intimatei nu s-a încheiat niciodată un contract colectiv de muncă, cum însăși intimata recunoaște prin adresa sus-menționată, în speță mandatul recurentului de reprezentant al salariaților nu a încetat, sens în care nu se poate aplica ori interpreta un text juridic art.229 Codul Muncii prin ignorarea scopului avut în vedere de legiuitor cu ocazia instituirii interdicției de concediere a reprezentanților salariaților.
Al doilea înscris pretins a nu fi avut în vedere de Tribunal este contestația înregistrată sub nr.30 din 3.12.2007 formulat de recurent, înscris de natură a demonstra concluziile comisiei de evaluare profesională subiective și incorecte.
S-a nesocotit totodată conținutul în date al ofertei nr.149/7.12.2007 emisă de unitatea intimată, act ce confirmă neîndeplinirea de către angajatorul pârât a obligației impuse de art. 64 din Codul Muncii întrucât prin oferta sus-precizată angajatorul i-a pus la dispoziție un post care la acel moment era ocupat. Acest aspect este atestat de altfel din cuprinsul organigramei valabile în unitatea pârâtei la data de 7.12.2007, organigramă din care reiese că la acea dată toate posturile de programator erau ocupate, mai mult decât atât Registrul de intrare-ieșire al unității învederează că abia la data de 4.12.2007 - după ce angajatorul a oferit reclamantului un post care nu era vacant, salariatul ce îndeplinea funcția de programator.
Drept urmare, îndeplinirea cu rea credință și strict formală a obligației impusă de lege nu este de natură să asigure respectarea textului art.74 alin.1 coroborat cu art.64.
În final, apreciază recurentul că în spiritul normei instituite de art.3041Cod procedură civilă se impune a se constata că angajatorul ar fi apreciat în mod subiectiv că salariatul său este necorespunzător profesional, în condițiile în care nu și-a îndeplinit obligațiile impuse de lege la art.190 din Codul Muncii de a asigura formarea profesională pentru toți salariații și nici de art.191 Codul Muncii, respectiv de a elabora un plan de formare profesională pentru salariații săi. Totodată, la nivelul unității angajatoare nu s-a realizat nici un fel de evaluare profesională periodică, supunerea recurentului unei astfel de evaluări fiind realizată cu intenția clară și declarată de a dispune concedierea acestuia.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază fondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei decizii.
Prima instanță a pronunțat sentința atacată cu nesocotirea art. 74 alin.1 Codul Muncii cum corect invocă recurentul ce conține patru dispoziții obligatorii ce trebuie prevăzute în conținutul deciziei de concediere.
Lipsa oricăreia dintre ele determină nulitatea deciziei. Ori, în speța dedusă judecății din analiza cuprinsului deciziei de concediere reiese că aceasta a fost emisă în baza art. 61 lit. d Codul Muncii, respectiv pentru necorespundere profesională a salariatului pe postul pe care a fost angajat, sens în care evident exista obligația pentru angajator de a indica în conținutul său a listei locurilor de muncă vacante în unitate și termenul în care salariatul putea opta pentru vreunul dintre posturile vacante.
Decizia nr.-/18 decembrie 2007 emisă de intimată și contestată în cauză nu cuprinde o listă a locurilor de muncă vacante din cadrul societății la data la care s-a dispus încetarea activității recurentului.
Faptul că prin Oferta nr.149/7.12.2007 emisă de angajator atașată la fila 46 dosar fond i se aducea la cunoștință recurentului faptul că i se propunea să ocupe postul de programator de la data de 14 decembrie 2007, în cadrul societății angajatoare, post ce ar corespunde pregătirii sale profesionale nu poate absolvi societatea de obligația prevăzută expres de art.74 alin.1 lit.d Codul Muncii. Textul de lege menționat prevede obligativitatea angajatorului de a prezenta o listă a tuturor posturilor vacante, la data emiterii deciziei de concediere și de aoi nsera în conținutul deciziei, în timp ce oferta nr. 149/7.12.2007 i-a fost transmisă cu 11 zile înaintea emiterii decizie de concediere, perioadă în care evident în cadrul societății puteau apărea și alte posturi vacante.
Din cele expuse rezultă evident că intimata a emis decizia de concediere cu nerespectarea cerințelor prevăzute în mod obligatoriu la art.74 alin.1 pct.d Codul Muncii pentru valabilitatea sa, fiind nulă absolut.
Constatarea nulității deciziei pentru nerespectarea uneia dintre dispozițiile obligatorii impuse de art.74 alin.1 Codul Muncii practic face de prisos analiza celorlalte aspecte de nelegalitate invocate de recurent, fiind invocate ca și critici ale sentinței atacate Curtea va proceda la analiza lor.
Se va constata astfel că, prima instanță a interpretat greșit și prevederile art.227 din Codul Muncii. Aceste dispoziții stipulează că "atribuțiile reprezentanților salariaților, modul de îndeplinire a acestora, precum și durata și limitele mandatului lor se stabilesc în cadrul adunării generale a salariaților, în condițiile legii". Prin acest text de lege, legiuitorul nu a înțeles să instituie nici o formă de încetare de drept a mandatului conferit de salariați reprezentanților lor, textul art.227 Codul Muncii neputând fi interpretat ca stabilind o modalitate de încetare a mandatului. În aceste condiții adresa SA din 10.09.2008 atașată la fila 6 dosar fond ce stabilește că mandatul de reprezentare al salariaților conferit d-lui ar fi acordat pentru negocierea contractului colectiv de muncă și în temeiul art.227 Codul Muncii ar înceta la momentul semnării contractului respectiv nu poate fi primită. În condițiile în care respectivul mandat a fost acordat de către salariați fără precizarea duratei, rezultă că singura limită temporală a acestuia, este cum corect susține recurentul cea fixată de art.225 alin.4 Codul Muncii coroborat cu art.227 din același act normativ, și anume durata maximă de 2 ani.
În consecință, angajatorul pârât a dispus concedierea recurentului pentru necorespundere profesională cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art.229 din Codul Muncii, ce constituie o normă de protecție în favoarea reprezentantului salariaților (acesta având calitatea menționată la momentul concedierii sale), dispoziții care stabilesc expres interdicția absolută pentru angajator de a dispune pe parcursul exercitării mandatului de reprezentant al salariaților concedierea, pentru alte motive decât disciplinare.
Ori, trebuie avut în vedere că măsurile instituite ex lege în favoarea reprezentanților salariaților sunt corespondentul acelorași măsuri instituite legal, dar în favoarea liderilor de sindicat. Nici nu ar fi fost de conceput ca de astfel de măsuri de protecție să beneficieze doar această ultimă categorie rămânând ca reprezentanții salariaților care nu pot exista decât dacă nu există un sindicat să rămână la discreția angajatorului în acest caz evident activitatea și scopul pentru care au fost mandatați fiind paralizate.
Concedierea recurentului fiind dispusă cu încălcarea normei de protecție instituită de art.229 Codul Muncii este evident nelegală.
Celelalte critici ale sentinței atacate nu pot fi primite. Prima instanță a interpretat corect dispozițiile art.64 alin.2 și 4 Codul Muncii. Astfel, dispozițiile art.61 alin.1 Codul Muncii stipulează că: "În situația în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit art.1, are obligația de a solicita sprijinul agenției teritoriale pentru ocuparea forței de muncă în vederea redistribuirii salariatului".
Ori, în speța dedusă judecății, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, organigrama valabilă la data de 7.12.2007 (fila 84 dosar), în unitate exista un post de programator vacant, ca efect al cererii de demisie a salariatului ce ocupa funcția de programator, cerere de demisie formulată la data de 30 noiembrie 2007 (fila 85 dosar fond) deci anterior ofertei de loc de muncă comunicată recurentului.
Motivul de nelegalitate a sentinței atacate sub aspectul greșitei interpretări a art.77 alin.2 din contractul de muncă la nivel național nu este întemeiat, întrucât potrivit acestor dispoziții nu s-a dispus ca din componența comisiei de evaluare să facă parte și un reprezentant al salariaților.
Singura interpretare ce se impune este cea restrictivă și nu extinctivă, propusă de recurent, ceea ce ar echivala practic cu adăugarea unor condiții suplimentare celor conținute în conținutul contractului susmenționat.
În ceea ce privește ultima critică a sentinței atacate, respectiv neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de art.190 și 191 Codul Muncii, acestea nu pot fi primite întrucât aceste critici nu au fost invocate, nici în acțiunea inițială, nici în cea precizată, sens în care în raport de art.316, 303 și art.294 alin.1 Cod procedură civilă sunt inadmisibile în calea de atac a recursului.
Constatându-se nelegalitatea deciziei de concediere pentru motivele expuse, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă va admite recursul, va modifica în tot sentința atacată în sensul că va admite contestația, va anula decizia contestată, respectiv decizia nr.- din 18.12.2007 emisă de intimată.
Se va avea în vedere că potrivit principiului de drept - quod nullum est, nulum producet effectum, consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității constau în lipsirea actului anulat de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă și restabilirea legalității. Ori, restabilirea legalității, ca efect al nulității presupune restabilirea situației anterioare restitutio in integrum, devenind aplicabile dispozițiile art.76 și 78 Codul Muncii. Drept urmare, concedierea fiind dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege este lovită de nulitate absolută și se va dispune reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior concedierii acela de manager de proiect informatică. Va fi obligată intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la efectiva reîncadrare.
Fiind în culpă procesuală va fi obligată intimata în baza art.274 Cod procedură civilă la 3300 lei cheltuieli de judecată către recurent, reprezentând onorariu de avocat fond și recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul-contestator împotriva sentinței civile nr.5889 din 24 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.1546/3//2008, în contradictoriu cu intimata SC ROMÂNIA
Modifică în tot sentința atacată, în sensul că:
Admite contestația formulată de contestator împotriva deciziei nr.- din 18.12.2007.
Anulează decizia contestată, respectiv decizia nr.- din 18.12.2007 emisă de intimata ROMÂNIA
Dispune reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior concedierii, acela de manager de proiect informatică.
Obligă intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la efectiva reintegrare.
Obligă intimata la 3300 lei cheltuieli de judecată către recurent.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
red.
dact.
2.ex. 10.04.2009
jud.fond:
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 913/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 2372/2009. Curtea... → |
|---|
