Contestație decizie de concediere. Decizia 1792/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(Număr în format vechi 880/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1792R
Ședința publică de la 20 Martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 2: Bianca Antoaneta Scrob
JUDECĂTOR 3: Carmen
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind recursul formulat de recurentul MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE împotriva sentinței civile nr.7082 din 14.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.30861/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect-contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul prin consilier juridic ce depune delegație la dosar și intimatul personal și asistat de avocat cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată, acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Recurentul, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, arătând că instanța de fond a reținut că decizia este nulă pentru viciu de consimțământ și pentru încălcarea dispozițiilor art.268 Codul Muncii, recurentul apreciind că pentru stabilirea unei decizii de sancționare disciplinară nu este necesar consimțământul salariatului. În ceea ce privește faptul că decizia de sancționare nu cuprinde descrierea faptei, recurentul apreciază că această obligație formală a fost respectată. În ordinul emis de recurent s-au evidențiat faptele pentru care intimatul de azi a fost sancționat disciplinar în sensul că nu a ținut la zi și în mod corect evidența bunurilor aflate în gestiunea sa, nu a întocmit procese verbale de dare în folosință, motiv pentru care apreciază că instanța de fond a făcut o confunzie între noțiunea de prezentare a datelor amănunțite ale evenimentului cu noțiunea referitoare la descrierea faptelor ce constituie abatere disciplinară.
Intimatul, prin avocat, solicită respingerea recursului arătând că instanța de fond a analizat cauza sub toate aspectele de fapt și de drept pronunțând o sentință pe considerente de nelegalitate a ordinului contestat, dispozițiile art.268 Codul Muncii nefiind respectate de către recurent la întocmirea deciziei de sancționare. În ceea ce privește sintagma "viciu de consimțământ",instanța de fond a interpretat-o ca fiind lipsa de vinovăție a intimatului, vinovăție ce trebuia cercetată și dovedită de emitentul ordinului astfel cum prevăd disp.art.263 Codul Muncii. Mai arată intimatul că, aspectele de fapt invocate de acesta în fața comisiei de disciplină după revenirea din misiune cât și prin notele scrise obligau recurentul la cercetarea apărărilor, lucru ce nu s-a realizat nici măcar la nivel formal.
Depune concluzii scrise, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7082/14.11.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a - VIII- a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis contestația formulată de contestatorul în contradictoriu cu intimatul Ministerul Afacerilor Externe; a dispus anularea Ordinului nr. 1326/15.07.2008 emis de intimat si reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior concedierii, a fost obligată intimata la plata către contestatore a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul începând cu data concedierii și până la reintegrare.
În considerente a reținut că recurentul-contestator a fost salariatul ocupând funcția de consilier relații I la Direcția Relații Consulare.
La data de 15.07.2008, intimatul emite Ordinul nr. 264 alin. 1 lit. f) Codul Muncii prin care dispune desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al contestatorului.
Analizând decizia sus-menționată prin prisma respectării cerințelor de conținut obligatorii prevăzute de lege, instanța a apreciat că aceasta a fost întocmită cu încălcarea dispozițiilor art.268 al.2 lit. a) și c) Codul Muncii.
Potrivit dispozițiilor cuprinse la litera a) din textul de lege sus-menționat, decizia trebuie să cuprindă descrierea faptei săvârșite, element esențial în funcție de care instanța poate aprecia dacă fapta reținută constituie sau nu abatere disciplinară în sensul dispozițiilor art. 263 al.2 Codul Muncii și în funcție de împrejurările concrete în care fapta a fost săvârșită, de gradul de vinovăție a salariatului, ce trebuie să rezulte din descrierea faptei, instanța să poată stabili dacă angajatorul a respectat cerințele obligatorii de individualizare a sancțiunii disciplinare prevăzute de art.266 Codul Muncii.
Instanta de fond a retinut ca data săvârșirii faptei constituie de asemenea un element esențial ce trebuie precizat în cuprinsul descrierii faptei, întrucât în raport de această dată instanța poate verifica dacă angajatorul a respectat dispozițiile art.268 al.1 Codul Muncii cu privire la termenul de prescripție a răspunderii disciplinare a salariatului.
Din lecturarea deciziei contestate, reiese că angajatorul a descris la modul general faptele imputate contestatorului.
În decizia contestată s-a reținut săvârșirea a două fapte.
În ceea ce privește prima abatere disciplinară angajatorul menționează faptul că salariatul ar fi încălcat dispozițiile art. 131 al.1, lit. g) din Regulamentul de Organizare și Funcționare al în sensul că nu s-a abținut de la comportamente nedemne, de natură a prejudicia imaginea instituției și demnitatea funcției îndeplinite în serviciul exterior, fără a preciza în mod concret în ce consta comportamentul nedemn al contestatorului, data săvârșirii faptei și împrejurările în care a fost săvârșită.
Cu privire la cea de-a doua faptă reținută, instanța reține că în loc să descrie în concret fapta contestatorului, angajatorul s-a rezumat să reproducă dispozițiile legale de încălcarea cărora era acuzat contestatorul, ceea ce în opinia instanței nu echivalează cu o descriere a faptei cerută în mod imperativ de dispozițiile art.268 al.2 lit. a) Codul Muncii.
Dat fiind caracterul formal al deciziei de concediere, fapt ce rezultă din reglementarea cu caracter imperativ a dispozițiile art.268 Codul Muncii, rezultă lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a unor mențiuni esențiale prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, nu poate fi complinită cu alte acte anterioare, concomitente sau ulterioare întocmirii deciziei de concediere și nici cu apărări făcute de angajator cu ocazia contestării în fața instanței de judecată a acestei decizii.
Din acest punct de vedere apare ca irelevantă împrejurarea că intimata, în cuprinsul întâmpinării a descris pe larg faptele reținute ca abateri disciplinare, câtă vreme această descriere nu se regăsește în cuprinsul deciziei de concediere.
Instanța a reținut că decizia a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art.268 al.2 lit. c) Codul Muncii întrucât nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare, angajatorul menționând doar că a respins apărările salariatului ca neîntemeiate, fără a argumenta în vreun fel această rezoluție.
Față de argumentele de fapt și de drept expuse, instanța a apreciat că decizia contestată este lovită de nulitate absolută pentru viciu de consimțământ, fapt ce determină inutilitatea analizării sub aspectul temeiniciei, instanța a admis contestația, a dispune anularea Ordinului nr.1326/15.07.2008 cu consecința reintegrării contestatorului pe postul deținut anterior și obligarea intimatei la plata despăgubirilor egale cu salariile de care a fost lipsit contestatorul în baza dispozițiilor art. 78 Codul Muncii.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că în finalul considerentelor hotărârii recurate instanța a apreciat că decizia contestată este lovită de nulitate absolută pentru viciu de consimțământ după ce, anterior, instanța reținu-se încălcarea de către a dispozițiilor art. 268 alin. (2) lit. a) și c) din Codul Muncii.
Având în vedere că, în mod evident, consimțământul salariatului nu este necesar în procedura stabilirii unei sancțiuni disciplinare, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În sentința recurată instanța a reținut o pretinsă nerespectare a prevederilor art. 268 alin. (2) lit. a) din Codul Muncii conform căruia decizia de sancționare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, recurentul a învederat instanței că această obligație formală a fost respectată de decizia contestată după cum recurentul demonstrează în cele ce urmează:
În Ordinul ministrului afacerilor externe () nr. 1326 din 15.07.2008, contestat, se menționează, printre altele, că în baza Memorandumului Interior nr. FI 1410 din 12 iunie 2008 contestatorul se sancționează disciplinar pentru următoarele fapte: nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art. 131 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de Organizare și Funcționare al (), în sensul că nu s-a abținut de la comportamente nedemne, de natură a prejudicia imaginea instituției și demnitatea funcției îndeplinite în serviciul exterior; nerespectarea dispozițiilor prevăzute de Normele financiar contabile potrivit cărora gestionarul de bunuri răspunde disciplinar de integritate bunurilor de inventare pe care le are în primire și are obligația de a ține la zi și corect evidența bunurilor aflate în gestiune sa, precum și păstrarea și administrarea acestora, fiind obligat, de asemenea, să întocmească procese-verbale de dare în folosință sau inventare de cameră, să înregistreze în fișa de magazie materialele de întreținere, rechizitele etc, iar eliberarea acestora urmând să se facă numai pe baza bonului de consum, aprobat prealabil de șeful misiunii.
După cum recurentul a evidențiat, faptele pentru care a fost sancționat disciplinar contestatorul sunt descrise în cuprinsul Ordinului contestat, respectiv comportamentul nedemn al contestatorul și faptul că nu a ținut la zi și corect evidența bunurilor aflate în gestiunea sa, nu le-a păstrat și nu le-a administrat, nu a întocmit procesele verbale de date în folosință, etc.
Având în vedere cele de mai sus recurentul a apreciat că instanța de fond a operat o confuzie între noțiunea de prezentare a datelor amănunțite ale evenimentului (fapt realizat prin memorandumul interior nr. F/1410/ 12 iunie 2008 în vederea elaborării actului de sancționare, menționat ca baza a decizie de sancționare) și noțiunea referitoare la descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară în respectivul act de sancționare, condiție imperativă stipulată de art. 268 alin. (2) lit. a) din Codul Muncii.
În ceea ce privește prevederile art. 268 alin. (2) lit. a), doctrina și practica judiciară în materie rețin valabilitatea deciziei de sancționare disciplinară care menționează faptele cu suficientă claritate, chiar dacă nu se oferă detalii, precum și valabilitatea deciziei care, deși nu menționează în cuprinsul ei motivele de fapt, face trimitere expresă la un act de constatare care menționează motivele de fapt.
Mai mult, chiar și o eventuală reținere a unei nemotivări în fapt este acoperită în situația în care se dovedește că cel în cauză a luat cunoștință în concret de faptele invocate în decizia de concediere, iar nemotivarea în fapt a deciziei este acoperită daca temeiurile faptice au fost comunicate salariatului separat prin nota de preaviz.
Dispozițiile legale în ceea ce privește motivarea în fapt sunt satisfăcute dacă, în cazul în care decizia trimite la actele externe deciziei, cum ar fi rapoarte, acte de constatare etc. acestea sunt identificate exact prin numărul și dată și sunt comunicate salariatului odată cu decizia de concediere sau anterior acesteia
Astfel, este necesar dar și suficient că actul de sancționare să indice tipul de conduită a angajatului care a reprezentat o abatere disciplinară, acest element garantând cu prisosință drepturile la apărare și la informare ale celui sancționat.
În consecință, recurentul consideră ca neîntemeiate susținerile instanței cu privire la descrierea faptelor imputate contestatorului. După cum am demonstrat, pe lângă faptul că dl. a fost informat și convocat la toate fazele cercetării disciplinare, Ordinul nr. 1326/ 29.07.2008 fiind motivat în fapt, ținând cont de rigorile legislative, contestatorului i-a fost înmânat și Referatul de terminare a cercetării disciplinare care a fost prezentat membrilor comisiei de disciplină și care a fost anexat nr. F/1440/12.06.2008. în consecință, subliniem faptul că există identitate de conținut în ceea ce privește descrierea faptei între Referatul de terminare a cercetării disciplinare și nr.F/1440/12.06.2008.
Contestatorului i-au fost aduse la cunoștință toate fazele cercetării disciplinare și, în fiecare din acestea, i s-a dat posibilitatea să-și exprime punctul de vedere cu privire la cele reținute. Acest fapt reiese fără echivoc din declarația dată în fața echipei de control la misiune, din convocările la ședințele comisiei de disciplină și din notele scrise depuse de către contestator.
În plus, chiar acesta afirmă că i-a fost înmânat referatul de terminare a cercetării disciplinare, acest referat a fost întocmit de către Inspecția Generală a Afacerilor Externe și a fost expus în cadrul ședințelor Comisiei de disciplină, ședințe la care a participat și contestatorul. Ulterior, acest referat a fost anexat propunerii de sancționare disciplinară formulată către ministrul afacerilor externe după cum am arătat anterior.
Așadar, nu se poate aprecia că reclamantului i-au fost încălcate drepturile și garanțiile sale ce decurg din raporturile de muncă pe considerentul că actul de sancționare nu ar descrie pe larg faptele care au determinat sancționarea disciplinară a contestatorului. Mai mult, instanța de fond afirmă, în mod cu totul eronat, că doar în funcție de descrierea faptelor din decizia de concediere instanța poate aprecia dacă fapta constituie sau nu abatere disciplinară și dacă angajatorul a respectat cerințele obligatorii de individualizare a sancțiunii disciplinare prevăzute de art. 266 Codul Muncii.
Având în vedere aceste susțineri ale instanței de fond recurentul a învederat că dreptul la un proces echitabil se realizează prin posibilitatea asigurări tuturor părților procesului de a se folosi de toate regulile și garanțiile procesuale în vederea apărări și realizării intereselor lor legitime, ceea ce nu are nicio legătură cu cerințele legale privind forma și conținutul actelor de dispoziție ale angajatorului.
Mai mult, în cazul conflictelor de muncă determinate de concedierea angajaților, instanța judecătorească examinează legalitatea și temeinicia deciziei de concediere în raport cu motivele de fapt și de drept precizate de angajator în acea deciziei, față de care salariatul și-a pregătit și formulat apărările. Or, în speța de față pe lângă descrierea faptelor, contestatorului i-au fost înmânate și Referatul de terminare a cercetării disciplinare care a fost prezentat membrilor comisiei de disciplină de care a fost anexat MI nr. F/1440/12.06.2008, temei la ordinul contestat.
În consecință, reprezintă o interpretare greșită a legii susținerile instanței cărora descrierea pe larg a faptelor care au determinat la concediere reprezintă mențiuni esențiale prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, iar stipulară acestora în alte documente menționate în decizie, comunicate contestatorului anterior deciziei, precum și puse la dispoziția instanței nu ating scopul de a respecta dreptul la apărare al salariatului, pe de o parte și de a dovedi temeinicia sancțiunii în fața instanței.
În aceste condiții, admiterea nulității absolute a actului pentru motivul nerespectării prevederilor art. 268 alin. (2) lit. a) nu reprezintă o restabilire a garanțiilor angajatului, ci are valoarea unui abuz săvârșit față de angajator căruia i se pretind lămuriri suplimentare acolo unde speța este univocă iar legea ( Codul Muncii ), în tăcerea sa, nu le prevede ca fiind obligatorii.
Mai mult, instanța de fond a afirmat că "data săvârșirii faptei constituie un element esențial ce trebuie precizat în cuprinsul descrierii faptei, întrucât în raport de această dată instanța poate verifica dacă angajatorul a respectat dispozițiile art. 268 alin. (1) din Codul Munci i" ceea ce induce ideea că ordinul de sancționare ar fi trebuit să conțină o astfel de mențiune, fapt ce reprezintă o exigență nejustificată din partea instanței atâta timp cât această mențiune nu este o condiție de validitate prevăzută expres de Codul Muncii, nefiind stipulată între condițiile enumerate la art. 268 alin.2) din Codul Muncii.
Instanța de fond a motivat decizia adoptată pe faptul că decizia recurata nu conține într-un mod satisfăcător o serie de elemente. Prin această afirmație se deduce că instanța, în mod eronat, consideră că poate reține numai datele cuprinse în decizia de concediere. Această interpretare, pe lângă faptul că presupune obligația de a include în textul deciziei absolut toate elementele și circumstanțele care au determinat concedierea, omite toate actele precedente emiterii Ordinului luate la cunoștință de către contestator și prezentate și demonstrate pe larg instanței, în consecință, ceea ce instanța de fond exclude atunci când statuează imposibilitatea verificării legalității în fond a deciziei este că a prezentat atât în timpul judecății instanței cât și contestatorului în timpul cercetării disciplinare toate elementele cazului.
În plus, în ceea ce privește data săvârșirii celei de-a doua fapte pentru care s-a emis ordinul de sancționare învederăm faptul că aceasta nu a comportat un moment anume fiind săvârșită în formă continuată.
In ceea ce priveste, pretinsa nerespectare a dispozițiilor art. 268 alin. (2) lit. c) din Codul Muncii care stipulează că decizia de sancționare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, obligație formală respectată de decizia contestată, recurentul a arat ca, în primul rând, apărările contestatorului din faza de cercetare disciplinară au constat într-o mărturisire a faptelor pentru care a fost sancționat, a căror realitate nu a negat- Contestatorul și-a motivat comportamentul prin invocarea mai multor elemente de circumstanțiere a faptelor care nu pot fi considerate apărări. Având în vedere că motivele prezentate de către contestator nu puteau determina exonerarea de răspundere, prin ordinul contestat, a supracalificat aceste motive ca apărări și le-a respins ca neîntemeiate.
Astfel, în preambulul ordinului contestat este prevăzut faptul că apărările contestatorului au fost respinse ca neîntemeiate.
În ceea ce privește incidentul petrecut în incinta Ambasadei, contestatorul și-a susținut nevinovăția în fața Comisiei de disciplină afirmând că membrii Ambasadei au fost instigați de șeful de misiune pentru a-l denigra, că s-a dorit rechemarea sa de la post, aducând critici modului de redactare a referatului de terminare a cercetării disciplinare, fără a-și prezenta apărări pertinente cu privire la faptele reținute în sarcina sa, după cum este menționat și în cadrul nr. F7 1410/12.06.2008.
Contestatorul a afirmat că deficiențele în activitatea serviciului administrativ sunt nereale, prezentând ca argument faptul că a reușit să definitiveze procedura de predare-primire a gestiunii în doar 7 zile și referindu-se la organizarea parcului auto al misiunii, fapt care nu a făcut obiectul cercetării disciplinare.
Toate faptele ce au fost imputate contestatorului, care au format obiectul cercetărilor derulate de corpul de control al ministrului și, ulterior, au făcut obiectul analizei efectuate de Consiliul de al Corpului Diplomatic și Consular al României, au fost aduse la cunoștința contestatorului atât prin convocarea din data de 30.05.2005 la, anexa nr. 24 la întâmpinare, cât și prin convocarea la dezbaterile ședințelor Comisiei de Disciplină din data de 6.06.2008 (anexa nr. 21 la întâmpinare), moment când i-a fost comunicat și un exemplar al Referatului nr. A3/366 (anexa nr. 22 la întâmpinare). Prin ambele comunicări i s-a pus în vedere contestatorului că are dreptul să se apere în fața Comisiei de Disciplină oral sau printr-un memoriu scris, lucru ce s-a și întâmplat de fapt. Toate aceste elemente sunt reținute atât în Referatul de terminare a cercetării disciplinare cât și în Memorandumul Interior privind propunerea de sancționare a disciplinară a contestatorului.
În aceste condiții, instanța de fond trebuia să ia act de împrejurarea că nicio faptă din cele care au făcut obiectul abaterilor disciplinare menționate în ordinul contestat nu a fost necunoscută părții adverse, și, încă din primul moment al inițierii procedurii de cercetare prealabilă, acesta a avut multiple ocazii în care să-și prezinte punctul de vedere, atât scris cât și oral, față de aspectele în discuție.
În plus, față de faptul că au fost recunoscute faptele imputate dar justificarea lor, susținută de contestator atât în faza apărărilor scrise cât și în timpul dezbaterilor orale din fața Consiliului de, nu a întrunit elementele unor cauze exoneratorii, apărarea susținută de contestator nu a fost de natură să-i înlăture culpa.
Astfel, contestatorul nu tăgăduiește faptul că a luat cunoștință împrejurările cercetate din moment ce s-a apărat punctual, corespunzător fiecărei fapte imputate iar, pe de altă parte, apărările sale au constat într-o mărturisire a neregulilor depistate fără a le nega realitatea ci declinându-si doar responsabilitatea integrală a producerii lor bazate pe elemente de circumstanțiere, reliefate în actele cercetării prealabile.
Or, din moment ce organele de cercetare, într-o primă fază, cât și Consiliul de, în faza cercetării colegiale, au cunoscut argumentele propuse de angajat (inserate în actele scrise și rememorate pe calea dezbaterilor orale) dar au înlăturat motivele apărării contestatorului, considerându-le a fi neîntemeiate, credem că a fost asigurată, astfel, garanția învederată de legislația muncii, și-anume aceea că angajatul să fie sancționat doar pentru faptele față de care a putut să-și exercite dreptul la apărare.
Recurentul a învederat instanței că în faza cercetării disciplinare, fapt demonstrat chiar și prin acțiunea depusă împotriva, contestatorul nu a formulat apărări ci a circumstanțiat comportamentul său, prezentând o serie de motive care însă nu sunt exoneratoare de răspunderea disciplinară. în acest context, Ordinul nu putea reține decât netemeinicia apărărilor contestatorului, supracalificându-le astfel ca apărări, în vederea respectării dispozițiilor de formă impuse deciziilor de sancționare, în plus, în condițiile demonstrate la punctul anterior, Ordinul contestat se completează cu I nr. F/ 1410/ 12.06.2008 și Referatul de Terminare a Cercetării Disciplinare anexat acestuia și comunicat contestatorului în care sunt dezbătute pe larg motivele respingerii apărărilor.
În consecință, Ordinul respectă prevederile art. art. 268 alin. (2) lit. c) din Codul Muncii, reținând că motivul pentru care au fost înlăturate apărările salariatului este că acestea au fost neîntemeiate.
Pentru toate aceste motive recurentul solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacată și să trimiterea cauza către rejudecare la Tribunalul București.
Intimatul nu a formulat intampinare, dar a solicitat prin concluziile scrise respingerea recursului ca nefondat.
In recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât și a dispozițiilor art. 3041.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Între părți s-au stabilit raporturi juridice de muncă, intimatul-contestator fiind salariatul recurentului-intimat in funcția de consilier relații I la Direcția Relații Consulare.
Prin Ordinul nr. 1326 din 15.07.2008, recurentul-intimat a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al contestatorului, in baza art.264 alin. 1 lit. f) Codul Muncii.
În temeiul art.263 Codul Muncii, angajatorul are prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară.
Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
În temeiul art 268 Codul Muncii, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată;
f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
Din dispozițiile legale menționate, Curtea reține ca ordinul contestat, concretizând o măsura disciplinara luata de angajator impotriva angajatului, trebuie sa fie deopotrivă legal si temeinic, iar analiza cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia actului contestat.
Din punct de vedere formal, din probele administrate în cauză, in mod corect instanța de fond a retinut că ordinul contestat este lovit de nulitate absolută, deoarece nu cuprinde elemenetele obligatorii, prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, potrivit art.268 alin.2 Codul Muncii.
Astfel, Curtea constata ca ordinul nu cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, limitându-se a descrie generic faptele, fără a arăta în ce au constat nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art. 131 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de Organizare și Funcționare al (), în sensul că nu s-a abținut de la comportamente nedemne, de natură a prejudicia imaginea instituției și demnitatea funcției îndeplinite în serviciul exterior sau nerespectarea dispozițiilor prevăzute de Normele financiar contabile potrivit cărora gestionarul de bunuri răspunde disciplinar de integritate bunurilor de inventare pe care le are în primire și are obligația de a ține la zi și corect evidența bunurilor aflate în gestiune sa, precum și păstrarea și administrarea acestora, fiind obligat, de asemenea, să întocmească procese-verbale de dare în folosință sau inventare de cameră, să înregistreze în fișa de magazie materialele de întreținere, rechizitele etc, iar eliberarea acestora urmând să se facă numai pe baza bonului de consum, aprobat prealabil de șeful misiunii și, mai mult, fără a arăta data la care a fost săvârșită această abatere disciplinară imputată reclamantei.
În doctrină și jurisprudență s-a stabilit constant că îndeplinirea condiției prevăzută la art.268 alin.2 lit.a Codul Muncii, nu presupune o simplă descriere generică a faptelor imputate, angajatorul având obligația să arate în mod concret în ce a constat abaterea disciplinară și data la care aceasta a fost săvârșită.
În lipsa descrierii concrete a faptei și a datei la care a fost săvârșită, instanța este în imposibilitate de a controla temeinicia aplicării sancțiunii disciplinare și nu poate stabili dacă aceasta a fost aplicată în termenul de prescripție de 30 de zile prevăzut de art.268 alin.1 Codul Muncii.
Curtea va inlatura sustinerile recurentei in sensul ca descrierea faptei rezulta din memoranduumul si actele care au stat la baza aplicarii sanctiunii disciplinare, deoarece Codul Muncii prevede in mod imperativ aceasta cerinta, sub sanctiunea nulitatii, nulitate care nu poate fi acoperită cu alte acte anterioare, concomitente sau ulterioare întocmirii deciziei de concediere și nici cu apărări făcute de angajator cu ocazia contestării în fața instanței de judecată a acestei decizii.
Conditiile de forma, excesive in opinia recurentei, sunt prevazute de legiuitor tocmai pentru a asigura dreptul de aparare al salariatului, care nu se afla intr-o pozitie de egalitate cu angajatorul, dar si pentru a asigura controlul judiciar al sanctiunilor aplicate.
Decizia nu cuprinde nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute de art.267 alin.3, nu a fost efectuată cercetarea. Angajatorul trebuia sa aduca o minima argumentare sub acest aspect, Curtea constatand ca aceasta conditie este prevazuta, de asemenea, sub sanctiunea nulitatii.
Nu era suficient ca organele de cercetare și Consiliul de, în faza cercetării colegiale, sa cunoasca argumentele propuse de angajat (inserate în actele scrise și rememorate pe calea dezbaterilor orale) si sa înlăture motivele apărării contestatorului, ci aceste concluzii trebuiau inserate si in ordinul contestat, prin care s-a dispus aplicarea sanctiunii disciplinare, motiv pentru care Curtea va inlatura si sustinerile sub acest aspect.
In ceea ce priveste critica referitoare la motivarea instantei de fond pe existenta unui viciu de consimtamant, Curtea constata ca intreg rationamentul dezvoltat in considerente se bazeaza pe nerespectarea conditiilor de legalitate prevazute de art.268 Codul Muncii sub sanctiunea nulitatii, astfel incat este evident ca Tribunalul s-a referit la existenta unui viciu de forma, fiind vorba de o simpla eroare materiala.
de considerentele de fapt si de drept expuse, Curtea, in baza art. 312 alin. 1 Cod procedura civila, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE împotriva sentinței civile nr.7082 din 14.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.30861/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.03.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./06.04.2009
Jud. fond: Dalina
Președinte:Maria CeaușescuJudecători:Maria Ceaușescu, Bianca Antoaneta Scrob, Carmen
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 1290/2009. Curtea... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 1847/2009. Curtea... → |
|---|
