Contestație decizie de concediere. Decizia 184/2010. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 184
Ședința publică de la 17 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nelida Cristina Moruzi
JUDECĂTOR 2: Cristina Trutescu
JUDECĂTOR 3: Carmen
Grefier
Pe rol, pronunțarea în cauza privind recursul declarat de recurentul împotriva sentinței civile nnr.2000/2.12. 2009 pronunțată de Tribunalul Iași. intimat fiind Secretariatul General Al Guvernului României
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că prin serviciul de registratură recurentul, prin apărător a depus la dosar concluzii scrise.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 16 februarie 2010, susținerile părților fiind consemnate in încheierea de ședință din acea dată și care face parte integrantă din prezenta.
Instanța, la solicitarea apărătorului recurentului de a depune la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi, când, deliberând
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 2000 din 2 decembrie 2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Iașia hotărât:
A respins excepția nulității absolute invocată de contestator.
A admis în parte contestația formulată de contestatorul, cu domiciliul în I,-, -. A,. 3,. 2, jud. I, în contradictoriu cu intimatul Secretariatul General al Guvernului României, cu sediul în B, Palatul, nr. 1, sector 1.
A anulat Ordinul nr. 617 emis de intimat.
A obligat intimatul să îl reintegreze pe contestator pe postul deținut anterior emiterii Ordinului nr. 617.
A obligat intimatul să achite contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă și până la reintegrarea efectivă.
A respins cererea contestatorului de obligare a intimatului la plata daunelor morale și a cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată la ribunalul Iași sub nr- la data de 28.05.2009, în contradictoriu cu intimatul Secretariatul General al Guvernului României, a formulat contestație împotriva Ordinului Secretarului General al Guvernului nr. 617 nedatat prin care s-a dispus încetarea raportului de muncă al contestatorului cu intimatul, solicitând anularea ordinului, reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior emiterii ordinului, plata unei daune egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi la care contestatorul era îndreptățit la momentul emiterii ordinului și până la data reintegrării efective, plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale și cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii contestatorul a arătat că în decembrie 2005 s-a prezentat la un concurs organizat de Cancelaria Primului Ministru al României pentru un post de execuție, denumit "consilier" în cadrul Departamentului pentru -.
Contestatorul a fost angajat în funcția de consilier în cadrul Departamentului pentru conform contractului individual de muncă nr. 237/06.02.2008 (ce a fost încheiat în baza contractului Phare nr. 2005-109-099/12.12.2005). Prin OUG 3/2009 a fost transferat de la Cancelaria Primului Ministru la. Toate contractele de muncă ale persoanelor angajate în cadrul au fost cesionate către.
Prin Ordinul nr.127/02.03.2009 al Șefului Cancelariei Primului-Ministru, drepturile și obligațiile rezultate din Contract și actele adiționale au fost cesionate către.
La data de 28.04.2009 contestatorului i s-a comunicat Ordinul nr. 617 prin care s-a dispus încetarea raportului său de muncă cu fără a i se oferi alte explicații.
Arată contestatorul faptul că Ordinului Secretarului General al Guvernului nr.617 comunicat la data de 28.04.2009 este lovit de nulitate absolută pentru următoarele motive:
Cauza de încetare a contractului de muncă nu se încadrează în cele prevăzute de art. 55 Codul Muncii; Nu are temei legal, prevederile OUG 3/2009 nefiind aplicabile față de momentul încheierii contractului de muncă; Ordinul nu cuprinde motivele de fapt și de drept ce au stat la baza încetării contractului de muncă.Se mai arată faptul că ordinul s-a emis cu încălcarea art. 169 Codul Muncii coroborat cu Legea 67/2006. Dispozițiile art. 4 OUG nr.3/2009 produc efecte numai în cazul noilor angajați, pentru peroanele ce erau deja angajate acest articol fiind lipsit de efecte juridice întrucât este și a fost obligat să preia contractele de muncă astfel cum au fost încheiate de Cancelaria Primului Ministru.
Măsura luată este cu atât mai abuzivă cu cât pregătirea și cariera contestatorului sunt excepționale. Contestatorul a absolvit Facultatea de și Științe Social Politice din cadrul Universității "Al." în anul 2005 cu media 9,87, a publicat numeroase materiale, este admis la două programe de master - în Studii Europene de Integrare și Securitate și în Relații Internaționale iar în iunie a obținut titlurile de master în studii europene și în relații internaționale cu calificative maxime.
Din septembrie 2005 contestatorul a devenit cadru didactic asociat în cadrul Departamentului de Științe Politice, Universitatea "AL."
În ceea ce privește plata daunelor morale contestatorul invocă dispozițiile art. 269 Codul Muncii precum și modalitatea abuzivă, discriminatorie, nejustificată prin care a dispus concedierea sa raportat la pregătirea și cariera descrise mai sus. Se arată faptul că i s-a produs un grav prejudiciu prin suferințele psihice pricinuite, atingerea adusă reputației, prestigiului profesional, dreptului la imagine.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației pentru următoarele motive: în dezlegarea problemei de drept deduse judecății trebuie avută în vedere finalitatea demersului judiciar întreprins de contestator și posibilitatea punerii în executare a hotărârii pronunțate. Instanța judecătorească nu poate, în caz de admitere a acțiunii, să dispună restabilirea situației anterioare ignorând respectarea condițiilor prevăzute de art. VIII al.4 OUG 3/2009. OUG 3/2009 derogă de la dispozițiile Codului Muncii.
Atâta timp cât contestatorul nu a solicitat acordarea încrederii Primului Ministru (din omisiune sau neștiință) instanța, în baza rolului activ prevăzut de art. 129 Cod procedură civilă, ar trebui să pună în discuția părților dreptul pe care contestatorul îl are, conform art. 132 Cod procedură civilă, de a-și completa cererea cu acest petit.
Pe fondul cauzei se arată faptul că, la emiterea ordinului contestat, au fost respectate prevederile art. 65 și 73 al.1 Codul Muncii. OUG 3/2009 este aplicabilă contestatorului așa cum a reținut Curtea Constituțională în deciziile nr. 288/2002, 46/2003 și 218/2003 ("a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare".)
În ceea ce privește respectarea dispozițiilor art. 74 al.1 lit. a Codul Muncii intimatul arată faptul că, atâta timp cât s-a realizat o expunere detaliată a cauzelor încetării raportului de muncă, nu se impunea detalierea suplimentară a acestor motive relevante în condițiile legii. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 169 Codul Muncii se arată faptul că, nu trecerea departamentului unde era încadrat reclamantul în cadrul aparatului de lucru al Guvernului a constituit motivul încetării raportului de muncă, ci faptul că nu s-a încadrat în prevederile art. VIII al.4 OUG 3/2009.
Raportat la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale se arată faptul că, o simplă înșiruire de aprecieri subiective nu sunt de natură a demonstra prejudiciul, astfel cum acesta este reglementat de lege. Pentru a fi admisibilă o asemenea cerere trebuie să se dovedească existența prejudiciului, a caracterului său cert, legătura de cauzalitate între acesta și emiterea actului contestat. În ceea ce privește cuantificarea acestor daune, intimatul arată faptul că, prejudiciile morale fiind nemateriale, nu pot avea echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani. Se invocă decizia ICCJ, secțiile unite, nr. XL/7.05.2007.
Considerentele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat hotărârea instanței de fond au fost următoarele:
Guvernul României, Secretariatul General a emis Ordinul nr. 617 prin care, având în vedere faptul că nu se încadrează în prevederile art. VIII al.4 OUG 3/2009, în baza actului -, în conformitate cu dispozițiile art. 73 al.1 Legea 53/2003, s-a dispus încetarea raportului de muncă dintre contestator și intimat.
În ceea ce privește excepția nulității absolute a Ordinului nr. 617 Tribunalul a respins-o întrucât:
Cauza de încetare a contractului de muncă nu se încadrează în cele prevăzute de art. 55 Codul Muncii. Conform acestei dispoziții contractul individual de muncă poate înceta de drept, ca urmare a acordului părților, ca urmare a voinței unilaterale a uneia din părți în cazurile și condițiile limitativ prevăzute de lege.
Art. VIII al.4 OUG 3/2009 prevede faptul că "Retragerea încrederii de către primul-ministru, cu avizul viceprim-ministrului, are ca efect revocarea încadrării, precum și eliberarea sau destituirea din funcție ori desfacerea contractului de muncă, după caz." În aceste condiții, cel puțin din punct de vedere formal, instanța reține faptul că cauza de încetare se încadrează în cuprinsul art. 55 lit.c Codul Muncii.
Nu are temei legal, prevederile OUG 3/2009 nefiind aplicabile față de momentul încheierii contractului de muncă. Reține Tribunalul faptul că, în cauza de față, intimatul a invocat dispozițiile pe care le-a considerat aplicabile, respectiv art. VIII al.4 OUG 3/2009, față de care instanța consideră îndeplinite dispozițiile art. 74 Codul Muncii. În acest sens Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, respectiv în Decizia nr.330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.59 din 28 ianuarie 2002, că "o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare".
Ordinul nu cuprinde motivele de fapt și de drept ce au stat la baza încetării contractului de muncă: în ceea ce privește motivele de drept instanța si-a exprimat părerea mai sus. În ceea ce privește motivele de fapt instanța consideră, de asemenea, că sunt îndeplinite dispozițiile Codului Muncii, intimatul arătând faptul că nu se încadrează în prevederile art. VIII al.4 OUG 3/2009. Astfel concedierea a fost determinată de faptul că acesta nu s-a mai încadrat în dispozițiile OUG privind existența încrederii acordate de primul-ministru, cu avizul viceprim-ministrului.
În ceea ce privește dispozițiile art. 169 Codul Muncii, Tribunalul a reținut că nu au eficiență în prezenta cauză.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat capătul de cerere privind anularea ordinului pentru următoarele motive: raporturile (raporturi contractuale guvernate de Codul Muncii ) dintre părți s-au născut prin contractul individual de muncă nr. 237/12.12.2006 și Ordinul nr. 127/2.03.2009 prin care Cancelaria Primului Ministru a cesionat către drepturile și obligațiile aferente raportului de muncă al angajatului. a dispus încetarea raportului de muncă dintre contestator și intimat având în vedere faptul că nu se încadrează în prevederile art. VIII al.4 OUG 3/2009; s-a avut în vedere actul - și dispozițiile art. 73 al.1 Legea 53/2003. Atât din studierea actului - cât și a oricărui act depus la dosar instanța a reținut faptul că nu s-a făcut dovada faptului că angajatului i s-a retras încrederea de către primul-ministru, existând și avizul viceprim-ministrului. Aceste condiții sunt esențiale, sunt prevăzute expres de legiuitor dar nu se regăsesc în suportul ordinului emis de și semnat de Secretarul General al. Lista cu persoanele ce au primit votul de încredere al primului-ministru (fila 121) nu exclude ideea că ar mai exista și alte persoane ce au primit votul de încredere (oricum nu poartă viza viceprim-ministrului).
În aceste condiții ordinul nr. 618/23.04.2009 emis de intimat nu a fost emis în condițiile prevăzute de legiuitor și pe care intimatul însuși le invocă. Mai mult decât atât, eventuala retragere a încrederii ar fi trebuit să fie îndreptățită în sensul existenței unor fapte săvârșite de către angajat, lipsuri, neîndepliniri ale obligațiilor existente în fișa postului, etc. dar la dosar nu există niciun act în acest sens.
În final Tribunalul a mai reținut aplicabilitatea, în cauza de față, a principiului bunei credințe (art. 8 al.1 Codul Muncii ) ce a fost încălcat în cauza de față de către angajator; buna credință înseamnă exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor în consens cu valorile morale, respectiv cu loialitate, cu prudență, cu respectarea ordinii de drept, fără acțiuni intempestive, potrivnice caracterului temperat, rațional, al conduitei subiectelor de drept.
Față de aceste motive, Tribunalul a reținut faptul că Ordinul nr. 617 este emis de intimat cu încălcarea actelor normative aplicabile în cauză.
Mai notează Tribunalul că apărarea invocată în cuprinsul întâmpinării, precum că acest act - OUG 3/2009 - este valabil, nu mai poate fi reținută față dedecizia Curții Constituționale nr. 1039/09.07.2009prin care s-a constatat că Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.3/2009 pentru modificarea și completarea unor acte normative referitoare la organizarea și funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului este neconstituțională.
Evocă Tribunalul considerentele instanței de contencios constituțional potrivit cu care: "Curtea constată că unul dintre principiile care stau la baza dreptului la muncă este stabilitatea raporturilor juridice care iau naștere odată cu încheierea contractului individual de muncă, acest principiu decurgând din obligația statului de a crea cadrul legislativ menit să asigure salariaților siguranța și garanția păstrării locului de muncă..Prevederea legală criticată constituie premisele încheierii sau încetării unor contracte individuale de muncă pe baza unor criterii aleatorii, pur subiective, deși ceea ce trebuie să guverneze aceste raporturi este competența profesională care întotdeauna poate fi evaluată pe criterii obiective.
Dispozițiile.art.VIII alin.(4) dinOrdonanța de urgență a Guvernului nr.3/2009încalcă, pe lângă dispozițiile art.41 din Constituție, și principiul constituțional al egalității cetățenilor în drepturi, de vreme ce acestea introduc o condiție care se constituie într-o derogare nejustificată de la prevederile Codului Muncii, poziționând persoanele vizate într-o situație de vădită inegalitate juridică în raport cu ceilalți angajați.
În aceeași ordine de idei, Curtea constată că textele criticate instituie o prezumție de culpă profesională în sarcina personalului căruia i se retrage încrederea primului-ministru sau nu i se acordă încrederea primului-ministru pentru reîncadrare, contrar principiului legalității care guvernează concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului, consacrat prin art.61-64 din Codul Muncii.
Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.3/2009 înfrâng prevederile art.115 alin. (6) din Constituție, deoarece afectează drepturi fundamentale, precum egalitatea în drepturi a cetățenilor și dreptul la muncă și la protecția socială a muncii, așa cum sunt consfințite în prevederile constituționale ale art.16 și art.41."
Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 1 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării acestea sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Trebuie însă subliniat că efectele produse de deciziile Curții Constituționale în procesele în care s-au invocat excepțiile de neconstituționalitate nu au semnificația unor efecte retroactive ale deciziei, ci reprezintă o aplicare firească a acesteia, având în vedere că de dispoziția care a făcut obiectul excepției depinde soluționarea cauzei respective. În consecință, instanța reține că admiterea unei excepții de neconstituționalitate poate produce implicit unele efecte asupra raporturilor juridice născute anterior.
În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, Tribunalul l-a apreciat ca fiind întemeiat în baza dispozițiilor art. 78 Codul Muncii. Ca urmare, a obligat intimatul să îl reintegreze pe contestator pe postul deținut anterior emiterii Ordinului nr. 618/23.04.2009 și să îi achite o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă și până la reintegrarea efectivă.
În ceea ce privește acordarea daunelor morale, tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiat acest capăt de cerere întrucât: daunele au fost solicitate raportat la modalitatea abuzivă, discriminatorie, nejustificată prin care a dispus concedierea raportat la pregătirea și cariera descrisă mai sus; s-au invocat suferințele psihice pricinuite, atingerea adusă reputației, prestigiului profesional, dreptului la imagine.
Conform art. 269 din Codul Muncii, "Angajatorul este obligat, in temeiul normelor si principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat in situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului in timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul."
Dispozițiile art. 998 și 999 cod civil nu fac distincție după cum prejudiciul este moral sau material, astfel încât ambele sunt susceptibile de a fi reparate pe cale bănească, în aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere.
În cauza de față Tribunalul a reținut faptul că nu s-a făcut dovada prejudiciului moral suferit; având în vedere scopul reparator, moral, acordarea daunelor morale trebuie să se întemeieze pe o legătură de cauzalitate dovedită între vătămarea pretinsă de către salariat și fapta angajatorului, de natură a produce pretinsa vătămare; în această situație sarcina probei aparține salariatului lezat, respectiv a contestatorului din cauza de față. Astfel, contestatorul nu a probat existența și întinderea prejudiciului moral, a existenței și întinderii vătămării, nefiind suficientă simpla susținere în sensul lezării onoarei și demnității prin măsura luată de angajator, chiar dacă această măsură s-a dovedit a fi nelegală. Mai mult, prin reintegrarea sa și plata tuturor drepturilor de care ar fi beneficiat s-a acoperit eventualul prejudiciu cauzat (acesta a fost repus în situația anterioară).
În baza art. 274 Cod procedură civilă și față de faptul că nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de către contestator, Tribunalul a respins cererea contestatorului de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe declarat recurs, în termen și motivat, contestatorul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență, sub următoarele aspecte:
Susține recurentul că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Consideră recurentul, invocând dispozițiile art. 269 Codul Muncii coroborate cu dispozițiile art. 998 și 999 Cod civil, precum și jurisprudența instanței supreme, că, în mod eronat, prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada existenței și întinderii prejudiciului.
Lipsa încrederii, ca motiv al concedierii, i-a cauzat grave suferințe psihice, materializate prin afecțiuni generate de stresul provocat de pierderea abuzivă a locului de muncă. Înscrisurile aflate la dosar fac dovada unei cariere profesionale ireproșabile, cu atât mai mare fiind lezarea adusă valorilor sociale prin măsura dispusă de angajator.
Mai susține recurentul că noțiunea de "demnitate în muncă" presupune și elementul reparatoriu al daunelor morale în situația unei concedieri abuzive și că suferințele psihice, umilința morală și încălcarea brutală a demnității profesionale constituie argumente solide pentru angajarea răspunderii materiale, în acest sens fiind invocată practica instanțelor române.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, concluzionează recurentul că acesta a fost apreciat ca o satisfacție reparatorie pentru abuzul comis, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. 3 din Constituție, art. 6 alin. 1 și art. 39 alin. 1 lit. e Codul Muncii.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul Secretariatul General al Guvernului a solicitat respingerea recursului, apreciind că soluția dată cererii de acordare a daunelor morale este temeinică și legală.
Nu au fost administrate înscrisuri noi în faza recursului.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței recurate, în raport de criticile formulate prin cererea de recurs, cât și din oficiu potrivit disp. art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Răspunderea patrimonială a angajatorului, reglementată de dispozițiile art. 269 Codul Muncii, este o răspundere contractuală, avându-și izvorul în contractul individual de muncă. Ca formă a răspunderii civile, răspunderea patrimonială prevăzută de art. 269 Codul Muncii nu se confundă cu răspunderea delictuală. Însă, ca și răspunderea delictuală pentru fapta proprie reglementată de art. 998 și art. 999 Cod civil, care reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, răspunderea patrimonială presupune existența acelorași elemente esențiale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa contractuală.
Anulând ordinul nr. 618/23.04.2009 emis de intimat, prima instanță a stabilit existența faptei ilicite și culpabile a angajatorului. De asemenea, obligând intimatul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă și până la reintegrarea efectivă, prima instanță a reținut și existența prejudiciului material suferit de recurent, a cărui întindere este determinată chiar de Codul Muncii în art. 78 alin. 1.
Recurentul invocă, pe lângă prejudiciul material, și prejudiciul moral suferit ca urmare a aceleași fapte ilicite și culpabile a angajatorului, concedierea nelegală. Prejudiciul moral constă într-o atingere adusă unor valori care definesc personalitatea umană, cum ar fi: existența fizică, integritatea corporală și sănătatea fizică și psihică, demnitatea și prestigiul profesional.
Atât din motivarea acțiunii introductive, cât și din motivele de recurs, se desprinde concluzia că recurentul invocă prejudiciul moral reprezentat de atingerea adusă demnității, imaginii și prestigiului profesional.
Cu privire la existența acestui prejudiciu moral, Curtea reține că, în cazul unei concedieri nelegale sau netemeinice, se prezumă o lezare a demnității, imaginii și prestigiului profesional. Contractul individual de muncă are caracter personal, fiind încheiat "intuitu personae", în considerarea pregătirii, aptitudinilor și calităților salariatului, așa încât concedierea, inclusiv în situația particulară a "retragerii încrederii de către primul ministru", afectează aceste valori care definesc personalitatea umană.
De asemenea, se reține și pregătirea profesională remarcabilă a recurentului, expusă pe larg atât în acțiunea introductivă, cât și în cererea de recurs, precum și impactul psihic-emoțional pe care l-a avut asupra sa pierderea locului de muncă, așa cum este evidențiat la examenul psihologic din 15.05.2009.
Așadar, ca urmare a concedierii sale nelegale, recurentul a suferit un prejudiciu moral, însă Curtea consideră că, prin măsurile cu caracter nepatrimonial dispuse de instanțe, acest prejudiciu moral a fost acoperit. Astfel, prima instanță, prin hotărârea pronunțată în ședință publică, a anulat ordinul emis de intimat, care a fost obligat și la reintegrarea recurentului pe postul deținut anterior emiterii ordinului. Mai mult, instanța de contencios constituțional, prin decizie obligatorie publicată în Monitorul Oficial, a constatat că Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2009 pentru modificarea și completarea unor acte normative referitoare la organizarea și funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, ordonanță avută în vedere la emiterea ordinului privind încetarea raportului de muncă al recurentului, este neconstituțională. În aceste condiții, se constată că măsurile nepatrimoniale asigură o justă și integrală reparație a prejudiciul moral, nepatrimonial, suferit de recurent prin lezarea demnității sale în muncă, valoare ocrotită atât de Constituție, cât și de Codul Muncii, așa încât nu se impune și atragerea răspunderii patrimoniale a intimatului prin plata unei despăgubiri.
În consecință, față de considerentele expuse, având în vedere și dispozițiile art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul și va menține sentința primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefundat recursul declarat de recurentul-contestator împotriva sentinței civile numărul 2000 din 02.12.2009 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 17 Februarie 2010.
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red/tehnored/
2 ex./ 19 03 2010
Tribunalul Iași -
-
Președinte:Nelida Cristina MoruziJudecători:Nelida Cristina Moruzi, Cristina Trutescu, Carmen
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 1014/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 460/2008. Curtea de... → |
|---|
