Contestație decizie de concediere. Decizia 186/2010. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
Secția civilă și pentru cauze
cu minori și de familie, de
conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ NR.186/ DOSAR NR-
Ședința publică din 23 februarie 2010
PREȘEDINTE: Mihail Lohănel JUDECĂTOR 2: Roxana Maria Trif
- - - - judecător
- - judecător
- grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de intimate împotriva sentinței civile nr.1209 pronunțată de Tribunalul Covasna la data de 2 decembrie 2009 în dosarul civil nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților. Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 16 februarie 2010, când părțile prezente au pus concluzii, așa cum rezultă din încheierea de ședință din acea zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie și când instanța, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la data de 23 februarie 2010.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr.1209/2009 pronunțată de Tribunalul Covasna s-a respins excepția lipsei calității de reprezentant legal al semnatarului Deciziei nr. 648/18.05.2009.
A fost admisă în parte contestația formulată și precizată de contestatoarea, cu domiciliul în mun. Sf. G,-,.2,.C,.7, jud. C, în contradictoriu cu intimata, cu sediul în mun. Sf. G,-, jud. C, și în consecință, s-a anulat Decizia susmenționată, de desfacere a contractului individual de muncă al contestatoarei, emisă de intimata.
A dispus reintegrarea acesteia în funcția deținută anterior emiterii deciziei, respectiv aceea de director adjunct al societății intimate.
A fost obligată intimata la plata către contestatoare a despăgubirilor rezultate din drepturile salariale, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă, până la reintegrarea efectivă.
S-au respins pretențiile contestatoarei privind plata daunelor morale.
Pentru a se pronunța astfel, s-a reținut că excepția lipsei calității de reprezentant legal al semnatarului deciziei nr.648/2009 este nefondată, urmând a fi respinsă, deoarece în speță operează mandatul tacit acordat de adunarea generală ordinară a acționarilor, conform dispozițiilor art.111 alin.2 lit.b din Legea 31/1990 cu raportare la art.1533 Cod civil.
Pe fondul cauzei s-a reținut că prin Decizia nr.68, înregistrată sub nr.698, emisă de intimată la 18.05.2009( 9-10), s-a dispus concedierea salariatei, director adjunct, fostă consilier juridic, încadrată în baza contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată nr. - din 21.06.2006, a actului adițional nr. 4 din 6.01.2009( 107-108), în temeiul art. 65 alin.(1) din Codul Muncii pentru desființarea postului ocupat "ca urmare a necesității eficientizării organizării muncii, optimizării raporturilor de interacțiune dintre angajați și șefii acestora", în baza prevederilor art. 73 și urm. din același cod.
Începând cu data de 18.05.2009 s-a decis desființarea funcției exercitate de aceasta, urmând a fi concediată cu consecința încetării contractului individual de muncă, în temeiul art. 65 alin.(1) din Codul Muncii, începând cu data împlinirii termenului de preaviz.
este de 20 zile lucrătoare cu începere de la data primirii deciziei.
Societatea nu dispune de locuri vacante pentru a fi oferite salariatei în funcție de calificările acesteia și din considerente financiare nu poate asigura cuprinderea salariatei într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceiași unitate.
Decizia este nelegală, în primul rând sub aspect formal.
Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Potrivit art. 74 alin.(1) din același act normativ, decizia de concediere se comunică salariatului, în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care au determinat concedierea, durata preavizului și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariatul urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.
În speță decizia de concediere, cum se poate constata nu conține, motivele concrete ale desființării postului cu excepția unei fraze formulate în termeni generali și cu înțeles echivoc, lista locurilor de muncă disponibile și termenul în care salariatul urmează să opteze pentru ocuparea unui loc vacant.
Intimata în decizie a specificat faptul că, societatea nu dispune de locuri vacante potrivit pregătirii salariatului.
Situația aceasta, respectiv lipsa locurilor vacante trebuie probată iar conform art. 64 alin.(2) din cod, angajatorul dacă se află în această ipostază, este dator să solicite sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă în vederea redistribuirii salariatului.
Societatea nu a făcut dovada îndeplinirii acestei obligații, or acest element lipsește din decizia atacată.
Suprimarea efectivă a postului înseamnă că, locul de muncă, postul ocupat nu se mai regăsește în organigrama ori statul de funcții a angajatorului.
Cauza este serioasă când este cerută de necesități obiective, adică în situații de dificultăți economice, tehnologice, indiferent de buna sau reaua credință a angajatorului și trebuie dovedit că nu a fost doar un pretext pentru îndepărtarea unui salariat din unitate.
întocmite anterior și ulterior concedierii, singurele înscrisuri depuse în apărare de intimată pentru fundamentarea concedierii contestate, nu demonstrează deplin și convingător faptul că a avut loc o reorganizarea în accepțiunea cerințelor legale precitate și că desființarea postului a fost dictată de împrejurări obiective.
Mai mult, concedierea nu putea avea loc, decât cu nesocotirea prescripțiilor art. 60 alin.(1) lit. a) din Codul Muncii având în vedere certificatul medical de la fila 11, care atestă că la data înregistrării deciziei, 18.05.2009 și data comunicării, 22.05.2009, contestatoarea s-a aflat în incapacitate de muncă.
În consecință, tribunalul constatând că drepturile salariatului au fost încălcate, ținând cont de prevederile art. 76 din Codul Muncii care stipulează că o concediere dispusă cu nerespectarea procedurii legale este lovită de nulitate absolută, a hotărât admiterea, în parte a contestației formulate, precizate și completate și în temeiul art. 78 din Codul Muncii, art. 129 alin.(6) pr.civ. a dispus anularea dispoziției de desfacere a contractului de muncă nr. 698 din 18.05.2009, emisă de intimată cu reintegrarea contestatoarei în funcția deținută anterior, îndatorarea intimatei de a plăti despăgubiri egale cu salariile de care a fost lipsită pe perioada dintre data concedierii, mai 2009 și data reintegrării efective în postul deținut potrivit dispozitivului de mai jos.
Cât privește pretenția pentru daune morale de 700.000 lei, instanța a găsit-o nefondată din perspectiva art. 269 alin.(1) din Codul Muncii, care stabilește că în temeiul principiilor răspunderii civile contractuale, angajatorul este obligat să-l despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit o pagubă materială în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Contestatoarea nu a administrat probe care să demonstreze prejudiciul moral, implicit material suferit și nici îndeplinirea cerințelor impuse de art. 998 civ.
Prin urmare acest capăt de cerere a fost respins.
Împotriva sentinței a declarat recurs intimata G invocând prevederile art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă și art.304 indice 1 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că prima instanță nu a avut în vedere faptul că prin decizia contestată nu se dispune desființarea contractului de muncă ci se comunică începerea preavizului ca urmare a deciziei de desființare a postului ocupat și prin urmare, decizia atacată nu trebuie analizată ca o decizie de concediere.
Legiuitorul interzice desfacerea contractului de muncă în perioada când contractul individual de muncă este suspendat dar nu interzice comunicarea preavizului într-o atare situație.
Interpretând greșit actul dedus judecății, instanța de fond a reținut în mod nelegal încălcarea prevederilor art.74 alin.1, art.64 alin.2 și art.60 alin.1 lit.a din Codul Muncii.
Ultima critică se referă la aspectele reținute greșit de instanța de fond cu privire la desființarea efectivă, serioasă și obiectivă a locului de muncă, întrucât doar angajatorul potrivit art.40 alin.1 Codul Muncii decide în legătură cu organizarea muncii și stabilește structura organizatorică.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata contestatoare solicită respingerea recursului ca nefondat deoarece prima instanță a reținut corect starea de fapt și de drept a cauzei deduse judecății.
Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs și a prevederilor art.304 indice 1 Cod procedură civilă, curtea reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Critica întemeiată pe motivul reglementat de art.304 pct.8 Cod procedură civilă este înlăturată de curte pe considerentul că, instanța de fond nu a interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv decizia nr.698/2009 emisă de intimată.
Înscrisul menționat emis de intimată constituie o decizie de concediere emisă în baza art.65 alin.1 Codul Muncii și nu un act prin care se anunță (notifică) preavizul, dat fiind conținutul acestui înscris și prevederile legale la care se face referire în cuprinsul acestuia.
Prin urmare, corect instanța de fond a analizat decizia de concediere prin prisma prevederilor art.74 Codul Muncii și respectiv art.60 alin.1 lit.a Codul Muncii, făcând o interpretare și o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente în speță.
Potrivit art.65 alin.2 Codul Muncii "desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă".
În speță, nu s-a făcut dovada că desființarea locului de muncă are la bază o cauză reală și serioasă, deoarece singurul înscris care a stat la baza acestei măsuri este procesul verbal încheiat la data de 15 mai 2009 prin care fără nici o justificare de ordin reorganizatoric, economic sau de altă natură, se desființează din organigrama societății postul de director adjunct, atribuțiile fiind preluate de altă persoană.
Astfel cum rezultă din conținutul procesului verbal, măsura concedierii nu a întrunit numărul de voturi pentru a fi adoptată.
Într-adevăr angajatorul are dreptul exclusiv de a dispune organizarea muncii și de a stabili structura organizatorică a societății fără ca acest drept să poată fi cenzurat de instanță.
Însă instanța este îndreptățită să verifice legalitatea măsurii.
Or, din acest punct de vedere conform celor mai sus reținute, măsura concedierii contestatoarei nu se justifică, fiind nelegală.
Pentru considerentele reținute, curtea înlătură critica recurentei bazată pe dispozițiile art.304 indice 1 și art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Prin urmare, în baza art.312 (1) Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul și va menține ca legală hotărârea recurată.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de intimata G, jud. C împotriva sentinței civile nr.1209/02.dec.2009 pronunțată de Tribunalul Covasna pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER,
Red./23.03.2010
Dact./26.03.2010
- 4 exemplare -
Jud. fond -
-
Președinte:Mihail LohănelJudecători:Mihail Lohănel, Roxana Maria Trif, Dorina
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 53/2009. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 6778/2009. Curtea... → |
|---|
