Contestație decizie de concediere. Decizia 1937/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZI A CIVILĂ NR. 1937/R-CM
Ședința publică din 15 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Laura Ioniță
JUDECĂTOR 3: Nicoleta Simona
Judecător - -
Grefier
S-a luat în examinare pentru soluționare recursul declarat de contestatorul împotriva sentinței civile nr.606 din 09 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică la prima strigare, a răspuns recurentul-contestator asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.148/2009 emisă de Cabinet individual- Baroul Vâlcea, lipsind intimatele Banca Comercială Română și Banca Comercială Română-Sucursala
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin cererea depusă la dosar din partea intimatei Banca Comercială Română se solicită strigarea cauzei după ora 9,30, având în vedere că pentru asigurarea reprezentării băncii, consilierul juridic -, împuternicită să reprezinte interesele băncii conform delegației anexate, se deplasează de la P la Pitești.
Curtea comunică apărătorului recurentului-contestator copia întâmpinării depusă la dosar de intimată la termenul anterior, lăsând cauza la a doua strigare.
La apelul nominal, făcut în ședința publică la a doua strigare, au răspuns recurentul-contestator asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.148/2009 emisă de Cabinet individual- Baroul Vâlcea și consilier juridic - pentru intimatele Banca Comercială Română și Banca Comercială Română-Sucursala V, în baza delegației nr.DJ-22433/1/14.12.2009.
Apărătorul recurentului-contestator depune la dosar chitanțele de plata onorariului de avocat de la fond și recurs.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lui.
Apărătorul recurentului-contestator, având cuvântul, susține oral recursul așa cum este motivat în scris, solicitând admiterea lui, modificarea sentinței, iar pe fond admiterea contestației așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată de la fond și recurs, conform chitanțelor pe care le-a depus la dosar.
Arată că sentința este dată de o instanță care nu a fost constituită în conformitate cu prevederile legale, asistentul judiciar fiind incompatibil, deoarece a avut calitatea de jurist la. V, iar băiatul său lucrează la.-Agenția -, având funcția de consilier credite.
Susține că, potrivit art.60 alin.1 lit.i din Legea nr.53/2003, concedierea salariaților nu poate avea loc pe durata efectuării concediului de odihnă, iar potrivit art.75 din Codul muncii decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.
Precizează că, potrivit înscrisurilor de la dosar, în perioada când recurentul- contestator se afla în concediu de odihnă a fost chemat la serviciu și i s-a comunicat decizia de concediere.
Mai arată că decizia de concediere este lovită de nulitate întrucât este dată cu încălcarea art.72 din Legea nr.53/2003, având în vedere că după demiterea recurentului-contestator, intimata a angajat alte persoane.
Susține că au fost încălcate și dispozițiile art.65 și 68 din Legea nr.53/2003.
Reprezentanta intimatelor, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat pentru motivele invocate în întâmpinarea depusă la dosar și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de instanța de fond.
Arată că instanța care a soluționat fondul litigiului a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale în materie, astfel încât în speță nu au aplicabilitate dispozițiile art.304 pct.1 Cod procedură civilă.
Susține că, în speță dispunerea concedierii s-a făcut la data de 24 noiembrie 2008, dată la care contestatorul nu se afla în concediu de odihnă, ci în cadrul programului normal de lucru, astfel încât nu a fost încălcată interdicția legală invocată de acesta.
Din dispozițiile art.60 alin.1 din Legea nr.53/2003, cu modificările și completările ulterioare, rezultă fără urmă de echivoc că acestea fac referire la momentele în care nu poate fi dispusă concedierea și nicidecum la momentele în care nu poate fi comunicată decizia de concediere.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 22 2008, contestatorul a formulat, în contradictoriu cu intimatele Banca Comercială Română B și Banca Comercială Română - Sucursala V, contestație împotriva deciziei de concediere nr.1680 din 24 noiembrie 2008, prin care i s-a comunicat că încetează contractul de muncă al acestuia înregistrat sub nr.394/17.09.2007, pentru motive ce nu țin de persoana sa, ca urmare a concedierii colective, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: desființarea deciziei de concediere nr.1680 din 24 nov. 2008; acordarea de despăgubiri morale ca urmare a emiterii acestei decizii de concediere abuzive și nelegale, ca și de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat ca salariat; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestației, contestatorul a arătat, în fapt, că la data de 3 2008 fost chemat la serviciu, deși era în concediu și i s-a înmânat decizia de concediere nr.1680 din 24 nov.2008, fără a i se oferi vreo explicație, decizie din care rezultă că a încetat contractul de muncă al acestuia, înregistrat sub nr. 394/17.09.2007, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a concedierii colective.
Ca temei de drept al deciziei au fost invocate prevederile art. 65 din Legea nr. 53/2003.
A precizat contestatorul că, potrivit contractului individual de muncă și fișei postului, are funcția de operator ghișeu bancar la BCR - Sucursala
A apreciat contestatorul că decizie de concediere este netemeinică și nelegală întrucât aceasta a fost emisă și comunicată în timp ce se afla în concediu de odihnă. Or, conform art. 60 alin.1 lit.i din Legea nr.53/2003, concedierea salariaților nu poate avea loc pe durata efectuării concediului de odihnă, iar art. 38 alin.II lit.h din contractul colectiv de muncă stipulează expres că nu poate fi dispusă concedierea salariaților pe durata efectuării concediului de odihnă. Conform art. 75.muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării salariatului
A arătat contestatorul că, din prevederile legale mai-sus indicate rezultă clar că nu poate avea loc concedierea pe perioada concediului de odihnă, decizia, în acest caz, fiind lovită de nulitate.
A susținut contestatorul, că potrivit înscrisurilor atașate contestației, se afla în cea de-a doua tranșă de executare a concediului de odihnă, care era pentru perioada 02.12.2008-16.12.2008 și, cu toate acestea, a fost chemat la serviciu în data de 03.12.2008, în timp ce se afla în perioada concediului de odihnă, și i s-a comunicat decizia de concediere nr.1680/24.nov.2008.
A apreciat contestatorul că decizia de concediere este nelegală și pentru că a fost dată cu încălcarea și aplicarea total eronată a prevederilor legale și ale contractului colectiv de muncă, respectiv art. 38 alin.9 și 10 din acest contract.
De asemenea, a precizat contestatorul că au fost încălcate disp. art. 70-72 din muncii, ca și prevederile CCM, decizia fiind lovită de nulitate, întrucât după demiterea acestuia, au fost angajate alte persoane.
A mai susținut contestatorul că decizia de concediere este contradictorie, ca, de altfel, și temeiul de drept. Astfel, conforma art. 3 din decizia de concediere, motivul de drept al concedierii îl constituie art.65 din muncii. prin urmare, se invocă prevederile art. 65, care reglementează concedierea individuală pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, deși în cuprinsul aceluiași articol și, de mai multe ori, în cuprinsul deciziei, se vorbește de "concediere colectivă".
Concedierea colectivă a fost definită în art. 68.muncii ca fiind procesul prin care angajatorul decide desființarea unui număr de posturi, desființare care are la bază o motivație reală și serioasă și care are drept rezultat desfacerea contractelor de muncă unui număr de minim 30 de angajați,într-o perioadă mai mică de 30 de zile.
În drept, au fost invocate Legea nr.53/2003, contractul individual de muncă nr.394/17.09.2007, contractul colectiv de muncă.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea contestației arătând că, nu au fost încălcate de către angajator prevederile art. 60 alin.1 lit.i din Legea nr.53/2003, întrucât concedierea contestatorului a fost dispusă la data de 24 nov.2008, dată la care acesta nu figura în concediu de odihnă. Textul de lege menționat face referire, în mod clar, la momentul în care se poate dispune concedierea, și nicidecum la momentul de la care această decizie își produce efectele.
A mai susținut intimata că susținerile contestatorului referitoare la încălcarea de către angajator a prevederilor legale ale contractului colectiv de muncă privind respectarea criteriilor avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate în caz de concediere sunt, de asemenea, nefondate. În acest sens, a arătat intimata că motivul care a stat la baza dispunerii măsurii concedierii contestatorului a constat în reducerea posturilor de "consilier client retail zona rapidă" și "operator ghișeu bancar".
Față de motivul concedierii, întrucât această măsură a fost cauzată de aspecte care nu aveau nicio legătură cu persoana salariaților, la stabilirea acelora dintre ei care ocupau posturi de "operator ghișeu bancar" și cărora li se putea aplica această măsură, angajatorul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 38 pct.9 și 10 din CCM, cu modificările și completările ulterioare, încheiat la nivelul BCR SA, aplicabil pe anul 2008, criterii care rezultă și din notificarea intenției de concediere colectivă și din notificarea deciziei de concediere colectivă.
De asemenea, a precizat intimata că, urmare a desfacerii contractului colectiv de muncă în temeiul art 65 din muncii, contestatorul a beneficiat de plăți compensatorii echivalente cu 12 salarii brute lunare, inclusiv sporurile prevăzute în CCM.
A mai arătat intimata că au fost respectate și dispozițiile art. 70-72 din muncii, iar la nivelul Sucursalei V, ulterior concedierii contestatorului, nu au fost angajate alte persoane pe postul de "operator ghișeu bancar", nefiind făcută nicio încadrare nouă pe locul de muncă al contestatorului.
A precizat intimata că art. 65 din Legea nr.53/2003 reglementează concedierea pentru motive fără legătură cu persoana salariatului, concediere care, potrivit art. 66 din aceeași lege, poate fi, la rândul ei, fie individuală, fie colectivă.
În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Vâlcea - prin sentința civilă nr.606 din 9 iunie 2009 - a respins contestația formulată.
S-a reținut de instanța de fond la pronunțarea acestei sentințe că prin decizia de concediere nr.1680 emisă la data de 24.11.2008 (fila 4 dosar), s-a dispus, în temeiul art. 65 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, înregistrat cu nr.394/17.09.2007, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a concedierii colective.
Decizia a fost înmânată contestatorului la data de 3 2008, dată la care, fiind în concediu de odihnă, a fost chemat la serviciu în acest scop, după cum precizează acesta chiar prin cererea de chemare în judecată.
Potrivit art. 60 alin.1 lit.i din muncii și art.38 alin.11 lit.h din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul BCR SA, aplicabil pe anul 2008, concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă.
Însă, așa cum rezultă din decizia contestată, concedierea contestatorului a fost dispusă de angajator la data de 24.11.2008. Or, la data respectivă contestatorul nu se afla în concediu de odihnă, ci în cadrul programului normal de lucru, perioada în care reclamantul figura în concediu de odihnă fiind 2 2008-16 2008, așa cum arată chiar acesta în contestația formulată. Nu există nicio dispoziție legală prin care să fie interzisă comunicarea deciziei de concediere în timpul efectuării concediului de odihnă de către salariatul vizat de această măsură.
Contestatorul face confuzie între cele două momente diferite: cel al dispunerii concedierii și cel de la care aceasta își produce efectele. Potrivit art. 75 din muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării salariatului.
Dispozițiile legale invocate (art.60 alin.1 lit. i din legea 53/2003) sunt foarte clare, nelăsând loc nici unei interpretări contradictorii, acestea făcând referire la momentul în care nu poate fi dispusă concedierea, și nicidecum la momentul de la care această decizie își produce efectele. De altfel, angajatorul i-a acordat contestatorului un termen de preaviz de 20 de zile lucrătoare, care a început să curgă de la data comunicării deciziei, prevăzându-se în art.5 din actul contestat că la expirarea termenului de preaviz încetează contractul individul de muncă al salariatului.
În aceste condiții, instanța a apreciat că susținerile contestatorului în sensul că, prin emiterea deciziei, au fost încălcate dispozițiile art.60 alin.1 lit.i din muncii, sunt lipsite de temei.
Nu s-a reținut nici critica vizând nerespectarea de către angajator a criteriilor prevăzute de art. 38 alin.9 și 10 din.
Toți salariații care ocupau posturi de natura celor afectate de măsura concedierii au fost supuși unei proceduri de evaluare, în urma rezultatelor acestei proceduri stabilindu-se cei cărora urma să li se aplice măsura concedierii. Procedura de evaluare a fost efectuată de către o companie externă specializată. În urma procesului de evaluare, contestatorul a obținut cel mai mic punctaj (2,97), fiind menținuți în unitate, din cei 11 salariați care ocupau posturi de operator ghișeu bancar la nivelul Sucursalei V și care au optat pentru rămânerea în bancă, salariații care au obținut primele șase punctaje (între 4,17 și 4,76), conform numărului de posturi de operator ghișeu bancar aprobate pentru această unitate (șase), posturile celorlalți 5 fiind supuse reducerii (aspecte care rezultă din înscrisurile existente la filele 125, 217-220 dosar).
Prin urmare, la aplicarea criteriul invocat de contestator (deținerea unui copil minor în întreținere), menționat la alin.10 lit.c, s-ar fi putut trece numai în măsura în care doi sau mai mulți salariați care ocupau posturi de operator ghișeu bancar la nivelul Sucursalei V (între care s-ar fi aflat și contestatorul) ar fi obținut punctaje identice în baza primului criteriu de departajare aplicabil, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.
de temei este și critica privind nerespectarea de către angajator a dispozițiilor art. 70-72 din Legea nr.53/2003, în sensul că unitatea, după dispunerea concedierii, a angajat alte persoane. Astfel, banca a întocmit notificarea intenției de concediere colectivă nr. MW 652/25.06.2008 (filele 80-89 dosar), notificare ce cuprinde toate elementele impuse de art. 69 alin.2 din lege și care a fost comunicată Federației Sindicatelor Independente din BCR SA (nr.112/25.06.2008), Inspectoratului Teritorial d e Muncă și Agenției Locale de Ocupare a Forței de Muncă a Municipiului B, conform art. 70 din Legea nr.53/2003. Propunerilor făcute de sindicat prin adresa nr.153/01.07.2008 (filele 90-94), angajatorul le-a răspuns în scris și motivat prin adresa nr.715/11.07.2008 (filele 95-97). Totodată, angajatorul a întocmit și comunicat notificarea privind aplicarea de concediere colectivă nr. 11.839/14.08.2008 (filele 99-107), notificare ce cuprinde elementele impuse de art.71 ind.1 alin.2 din Legea nr.53/2003 și care a fost comunicate către, Agenția Locală de Ocupare a Forței de Muncă a Municipiului B și Federația Sindicatelor Independente din BCR SA (nr.137/20-08.2008).
Referitor la despăgubirile solicitate, s-a arătat că, așa cum rezultă și din decizia contestată (art.5 alin.3), contestatorul a beneficiat de plăți compensatorii în conformitate cu prevederile din anexa 4 la CCM al BCR înregistrat sub nr.6321/2007, în afara drepturilor cuvenite la zi, plăți în cuantum de 26.376 lei, reprezentând echivalentul a 12 salarii brute lunare, inclusiv sporurile prevăzute în CCM, care i-au fost virate la data de 26.03.2009 potrivit statului de plăți compensatorii depus la dosar.
Astfel cum rezultă din textul art. 78 din muncii, despăgubirile pot fi acordate salariatului numai în măsura în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic și nelegal.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, contestatorul.
1. Se arată în motivarea recursului formulat că sentința instanței de fond este nelegală și temeinică întrucât instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, motive de casare prevăzut de art.304 pct.1 Cod procedură civilă.
Instanța care a soluționat cauza a fost constituită din doi judecători și doi magistrați asistenți, din care unul, era incompatibil în soluționarea cauzei față de prevederile art.27 pct.1 și 7 Cod procedură civilă, întrucât până în urmă cu câteva luni a avut calitatea de jurist la BCR Rm.
De asemenea și fiul său, lucrează la BCR - Agenția din cartierul, în funcția de consilieri credite.
2. Hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină și, mai mult, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
Cu privire la motivarea hotărârii în jurisprudența CEDO s-a statuat că nemotivarea acesteia reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut și garantat de art.6 din Convenția Europeană și că este necesar ca în motivarea hotărârii să se regăsească argumentele decisive pentru soluționarea cauzei, judecătorul având obligația de a răspunde la toate capetele de cerere.
Motivarea instanței de fond se restrânge la două fraze care, în plus, sunt contradictorii și lipsite de logică juridică, deși dosarul a stat pe rolul instanței mai multe luni de zile.
3. Hotărârea instanței de fond este nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
- instanța de fond a interpretat și aplicat total eronat prevederile art.60 alin.1 lit.i, art.75 din Legea nr.53/2003 și art.38 alin.11 lit.h din Contractul colectiv de muncă.
Nu s-a avut în vedere că, potrivit art.60 alin.1 lit.i din Legea nr.53/2003, concedierea salariaților nu poate avea loc pe durata efectuării concediului de odihnă, mențiune expres prevăzută și în art.38 alin.11 lit.h din Contractul colectiv de muncă.
Pe de altă parte prevederile art.75 din Codul muncii arată că decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.
Nu s-a avut în vedere de instanța de fond că din actele dosarului rezultă că contestatorul, la data când s-a comunicat decizia de desfacere a contractului de muncă, era în executarea celei de a doua tranșe a concediului de odihnă și a fost chemat la serviciu pentru a i se comunica această decizie, situație în care decizia emisă este nulă.
- instanța de fond a interpretat eronat prevederile art.38 din Contractul colectiv de muncă și ale art.70-73 din Legea nr.53/2003.
Nu s-a avut în vedere că acesta are în întreținere un copil minor și nu s-au respectat criteriile prevăzute de art.38 alin.9 și 10 din Contractul colectiv de muncă și nici prevederile art.72 din Codul muncii, întrucât, după încetarea contractului de muncă al contestatorului pârâta a angajat și alte persoane pe posturi similare celui pe care acesta l-a deținut.
- instanța de fond a interpretat și aplicat eronat prevederile art.65 și 68 din Legea nr.53/2003.
În decizia de concediere se menționează ca temei legal al concedierii prevederile art.65 din Legea nr.53/2003, care reglementează concedierea individuală pentru motive care nu țin de persoana salariatului, deși de mai multe ori în cuprinsul deciziei se vorbește de concediere colectivă.
Motivarea instanței cu privire la temeiul deciziei de concediere este astfel contradictorie și străină de natura pricinii, iar motivare cu privire la evaluare nu are nicio relevanță în speță, având în vedere că recurentul a fost concediat pentru motive care nu țin de persoana angajatului și evaluarea s-a făcut de o firmă care nu are legătură cu banca și nu are în vedere competențele profesionale.
4. Avându-se în vedere că este vorba de un recurs formulat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele față de prevederile art.3041Cod procedură civilă.
Instanța de fond nu a analizat toate motivele contestației formulate, nu i-a oferit posibilitatea contestatorului de a se apăra și a înlăturat întreg probatoriul administrat în cauză impunându-se reanalizarea acestuia.
Față de motivele arătate se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond, în sensul admiterii contestației așa cum a fost formulată.
Recursul declarat de contestator este în parte întemeiat.
Primul motiv de recurs vizează motivul prevăzut de art.304 pct.1 Cod procedură civilă, atunci când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, întrucât asistentul judiciar, a fost incompatibil.
Analizând aceasta se constată că potrivit art.29 Cod procedură civilă, propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte și înainte de încheierea oricărei dezbateri, iar potrivit alin.2 al aceluiași articol, când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea este obligată să propună recuzarea de îndată ce aceste motive îi sunt cunoscute, așa cum se arată în recursul formulat, motivele care ar trebui să determine recuzarea asistentului judiciar constau în faptul că acesta a avut până în urmă cu câte luni calitatea de jurist la BCR V și că fiul său lucrează la această instituție în funcția de consilier credite. De aici rezultă că recurentul-contestator, în calitatea sa de angajat la BCR V, a fost coleg atât cu, cât și cu, situație în care cunoștea acest lucru înainte de începerea oricărei dezbateri.
Cum recurentul a fost prezent la instanță la toate termenele de judecată rezultă că motivele de recuzare s-au ivit înainte de începerea dezbaterilor, însă acesta nu le-a invocat nici pe parcursul soluționării cauzei, ci numai în recurs.
Cea de-a doua critică formulată de recurent este de asemenea nefondată.
Instanța de fond a respins contestația formulată, motivând în mod clar că decizia a fost înmânată contestatorului în perioada concediului de odihnă, însă a fost emisă anterior, când contestatorul se afla la serviciu, că intimata a respectat criteriile prevăzute de art.38 alin.9 și 10 din Contractul colectiv de muncă, precum și disp.art.70-72 din Legea nr.53/2003, reținând în final că desființarea locului de muncă al contestatorului ca și a locurilor de muncă ocupate de ceilalți salariați concediați este efectivă, cauza desființării fiind reorganizarea activității din unitățile retail generată de optimizarea fluxurilor aprobate de comitetul executiv al BCR SA în data de 12 mai 2008, reorganizare care a impus la nivelul întregii bănci reducerea a 416 posturi de consilieri clienți zonă rapidă și 419 posturi de operatori ghișeu bancar.
Cum respingerea capătului de cerere al contestației formulate a fost motivat în fapt pe larg, în fiecare caz în parte, prin prisma susținerilor părților și a concluziilor rezultate din probele administrate în cauză, nefiind îndeplinite cerințele art.304 pct.7 Cod procedură civilă, și acest recurs este neîntemeiat.
Instanța constată a fi întemeiat însă cel de-al treilea motiv de recurs care vizează greșita aplicare a legii, prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Astfel, prin decizia de concediere nr.1680/24 noiembrie 2008, intimata a încetat contractul de muncă al contestatorului, din funcția de operator ghișeu bancar, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului ca urmare a concedierii colective.
La art.5 din decizie s-a menționat că salariatul beneficiază de un termen de preaviz de 20 zile lucrătoare, care începe să curgă de la data comunicării deciziei și că la expirarea termenului de preaviz încetează contractul individual de muncă al salariatului.
Decizia de concediere a fost emisă de intimată la data de 24 noiembrie 2008 și a fost comunicată acestuia la data de 3 2008, dată la care recurentul se afla în efectuarea concediului de odihnă și a fost chemat la serviciu pentru această comunicare, așa cum a arătat contestatorul, iar intimata nu contestă aceasta.
Potrivit art.60 alin.1 lit.i din Codul muncii, concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă.
Pe de altă parte, în contractul colectiv de muncă se prevede la art.38 alin.11 lit.h, mențiunea "concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă".
Rezultă astfel că atât prevederile contractului colectiv de muncă, cât și cele ale Codului muncii, precizează în mod clar că nu poate fi dispusă concedierea salariaților în perioada în care aceștia se află în concediul legal de odihnă.
Pe de altă parte, potrivit art.75 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.
Scopul prevederilor art.60 alin.1 lit.i, cât și art.75 din Legea nr.53/2003, este acela de a proteja angajatul în sensul că până la data la care acesta ia cunoștință de concediere aceasta nu-și poate produce efectele.
În speță, așa cum s-a arătat mai sus, decizia de concediere a contestatorului a fost emisă la data de 24 noiembrie 2008, iar comunicarea către acesta s-a făcut la data de 3 2008.
Instanța de fond a reținut că, din moment ce la data emiterii deciziei de concediere contestatorul nu se afla în executarea concediului de odihnă, ci în cadrul programului de lucru, iar comunicarea i s-a făcut în perioada concediului de odihnă, nu se poate pretinde că încetarea contractului de muncă a avut loc în perioada concediului de odihnă.
Or, atâta vreme cât decizia de concediere își produce efectele potrivit textului de lege sus-arătat, de la data comunicării, comunicare care s-a făcut contestatorului în perioada cât își efectua concediul de odihnă, în mod greșit au fost interpretate de instanța de fond dispozițiile legale privind emiterea deciziei de concediere.
Atâta vreme cât din textele de lege invocate mai sus rezultă clar că nu se poate dispune încetarea contractului de muncă în perioada efectuării concediului de odihnă și că decizia de concediere în litigiu a fost comunicată contestatorului în perioada cât acesta își efectua concediul de odihnă și de atunci își produce efectele, nu se poate pretinde existența unei confuzii între cele două momente diferite, cel al dispunerii concedierii și cel de la care își produce efectele, așa cum a procedat instanța de fond.
Pe de altă parte, potrivit art.73 din Codul muncii, persoanele concediere în temeiul art.61 lit.c și d și art.65 și 66 din Codul muncii, beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare.
Așa cum s-a arătat mai sus, temeiul legal al deciziei de concediere fiind menționat în art.65 din Codul muncii, intimata a acordat contestatorului un termen de preaviz de 20 de zile de la data comunicării deciziei.
Cum contestatorul se afla în efectuarea concediului de odihnă nu i se putea aplica termenul de preaviz de 20 zile de la data comunicării deciziei, acestuia i s-au încălcat și prevederile legale privind efectuarea preavizului respectiv.
Din cele arătate rezultă că decizia de concediere a contestatorului-recurent a început să-și producă efectele în perioada când acesta efectua concediul de odihnă, situație în care potrivit art.60 alin.1 lit.i, art.75 din Legea nr.53/2003 și art.38 alin.11 lit.h din Contractul colectiv de muncă, decizia astfel emisă este nulă.
Așa fiind, se va admite recursul formulat, se va modifica sentința atacată și se va constata nulitatea deciziei de concediere nr.1680 din 24 noiembrie 2008, emisă de intimată.
Potrivit art.78 din Codul muncii, instanța va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Referitor la cererea privind plata daunelor morale se constată că nu s-a făcut dovada de către contestator cu nicio probă asupra intervenției unei asemenea daune, situație în care această cerere urmează a fi respinsă.
Potrivit art.274 Cod procedură civilă, față de situația admiterii recursului și admiterii în parte a contestației, va fi obligată intimata către recurentul-contestator a cheltuielilor de judecată în sumă de 800 lei, efectuate la instanța de fond și de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de contestatorul, domiciliat în Rm.V,-,.2,.A,.II,.11, împotriva sentinței civile nr.606 din 9 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr-, pe care o modifică în sensul că admite în parte contestația formulată, intimată fiind BANCA COMERCIALĂ ROMÂNA SA B,-, sector 3 și BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ RM.V,-, județul
Constată nulitatea deciziei de concediere nr.1680 din 24 noiembrie 2008 emisă de intimata Banca Comercială Română SA
Obligă pe intimată la plata către contestatorul-recurent a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta.
Respinge cererea pentru plata daunelor morale.
Obligă pe intimată la plata către recurentul contestator a cheltuielilor de judecată de 800 lei, la fond și recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie,
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red.PG/18.11.2009
EM/7 ex.
Jud.fond.
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Laura Ioniță, Nicoleta Simona
| ← Contestație decizie de pensionare. Decizia 1435/2009. Curtea... | Contestație decizie de pensionare. Decizia 106/2008. Curtea de... → |
|---|
