Contestație decizie de concediere. Decizia 1939/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 7554/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1939R
Ședința publică de la 27 Martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Zuluf Petronela Iulia
JUDECĂTOR 2: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind recursul formulat de recurenta - SRL, împotriva sentinței civile nr.133 din 10.01.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.37908/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatele, având ca obiect-contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata prin avocat ccu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009, lipsind recurenta și intimata.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că intimata a depus prin serviciul registratură la data de 23.03.2009 întâmpinare în 3 exemplare.
Curtea, pune în discuție repunerea în termenul de recurs.
Intimata, prin avocat arată că la dosar nu sunt atașate dovezile de comunicare,motiv pentru care lasă la aprecierea instanței.
Curtea, deliberând, repune în termenul legal de declare a recursului, având în vedere faptul că la dosar nu există dovezile de comunicare, iar față de disp.art.310 pr.civ. dacă la primia zi de înfățișare nu se dovedește că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen.
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată, acordă cuvântul în combaterea motivelor de recurs.
Intimata, prin avocat, solicită respingerea recursului, menținerea sentinței civile ca temeinică și legală pentru motivele arătate în întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.133/10.01.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, au fost admise contestațiile formulate de reclamantele și, în contradictoriu cu pârâta, au fost anulate deciziile de concediere nr.314/22.05.2007 și nr.316/22.05.2007, emise de pârâtă, s-a dispus reintegrarea contestatoarelor în posturile și funcțiile deținute anterior emiterii deciziilor, precum și obligarea pârâtei la plata către reclamante a unor despăgubiri egale cu drepturile salariale majorate, indexate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la reintegrare.
Prima instanță a reținut că între părți s-au stabilit raporturi juridice de muncă, prin încheierea contractelor individuale de muncă nr.272/21.07.2005 și 327/28.08.2006, contestatoarele fiind angajatele intimatei în funcția de cusător piese din piele.
Prin deciziile nr.316/22.05.2007 și 314/22.05.2007, intimata a dispus încetarea contractelor de muncă ale celor două contestatoare, începând cu data de 21.05.2007, în baza art.65 alin.1 Codul Muncii, ca urmare a desființării locului de muncă din cauza dificultăților economice, transformărilor tehnologice și a reorganizării activității prin restructurare.
În deciziile respective se menționează imposibilitatea realocării salariatelor pe un alt post. Intimata nu menționează actul juridic în baza căruia s-a dispus reorganizarea și nici în ce au constat dificultățile economice și transformările tehnologice.
Analizând deciziile contestate, prin prisma cerințelor obligatorii, de formă, Tribunalul a reținut lipsa mențiunilor prevăzute de art.74 al.l litera b si d din Codul Muncii, deoarece decizia nu cuprinde durata preavizului și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziție pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64 din Codul Muncii.
Mențiunea prevăzuta în decizii, în sensul că salariatul beneficiază de asemenea de prevederile art.73 alin.1 Codul Muncii, nu înlătura viciul de forma al deciziei, deoarece nu este menționata durata preavizului si perioada in care acest termen se desfășoară.
Simpla mențiune referitoare la "imposibilitatea de realocare pe alt post", nu este suficienta, legea prevăzând obligații concrete pentru angajator, sub acest aspect.
Aceeași interpretare se impune și prin completarea acestor prevederi cu prevederile art.80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, în conformitate cu care,în situația în care disponibilizarea nu poate fi evitată conducerea unității va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desființat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeași unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.
Lipsa mențiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie, potrivit art.76 alin.1 din Codul Muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu țin de persoana salariatului ducând la desființarea acesteia ca nelegală, condiția mențiunilor obligatorii fiind prevăzută "ad validitatem".
În ceea ce privește temeinicia măsurii concedierii, instanța de fond a reținut că, din cuprinsul deciziilor contestate, cât și a celorlalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, nu rezultă caracterul efectiv al desființării locurilor de muncă, respectiv nu rezultă că în realitate a avut loc o suprimare efectivă și definitivă a acestora din structura funcțional-organizatorică a angajatorului.
Astfel, cauza concedierii este desființarea locurilor de munca, ca urmare a dificultăților economice, transformărilor tehnologice și a reorganizării activității prin restructurare, fără a se menționa existența unei hotărâri a asociațiilor în acest sens. În lipsa unei astfel de hotărâri, simpla afirmație a angajatorului din cuprinsul deciziilor de concediere, fără a fi dovedită, nu poate duce decât la concluzia ca prin acestea s-a urmărit înlăturarea celor doua salariate, fără a exista o desființare concretă și efectivă a posturilor deținute de acestea. Deciziile de concediere nu sunt întemeiate pe motive temeinice în sensul reorganizării activității societății și eficientizării acesteia, fiind simple măsuri de concedire care au vizat persoanele ce ocupau postul și nu postul în sine.
Aceste aspecte rezultă și din lipsa statelor de funcții și a organigramelor, care nu au fost depuse la dosar, deși angajatorul a fost citat cu aceasta mențiune, astfel încât instanța nu poate verifica succesiunea în timp posturilor și data la care au fost desființate. In aceste condiții nu se poate verifica dacă desființarea postului a fost definitivă și efectivă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta
Pârâta a solicitat, în baza dispozițiilor art.103 Cod pr.civ. repunerea în termenul de recurs, arătând că nu a avut cunoștința despre existenta acestui dosar și că citațiile efectuate sunt lovite de nulitate, prin încălcarea art. 92 ind.1 Cod pr.civ. raportat la art.105 alin.2 Cod pr.civ. întrucât societatea își desfășoară activitatea la punctul de lucru situat în B,. nr.103, Corp B, sector 4, fără a mai avea vreo legătura cu sediul social declarat din str. - 18, iar activitatea desfășurată implică existența unui departament de secretariat care înregistrează înscrisurile comunicate, comunicarea citației neputându-se realiza prin afișare, în cazul persoanelor juridice.
Având în vedere lipsa de procedura cu societatea, recurenta a solicitat, în baza art.312 alin.5 Cod pr.civ. casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare.
A mai arătat recurenta că instanța a pronunțat o hotărâre prin încălcarea legii ( art.304 pct.9 Cod pr.civ.), în sensul in care nu a observat existența excepției tardivității formulării contestației,termenul de contestație a deciziilor, de 30 de zile de la luarea la cunoștință, fiind depășit.
Chiar dacă s-ar consideră că data de luare la cunoștința nu este 22.05.2007, dată la care le-au fost comunicate deciziile odată cu ridicarea carnetelor de muncă, dată la care au semnat de primire pe însăși deciziile de concediere, termenul tot ar fi împlinit, față de aspectul că, in dosarul nr-, societatea a depus, la primul termen de judecată (12.07.2007) deciziile contestate, termen la care contestatoarele au luat la cunoștința încă odată de aceste decizii.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că soluția este greșită, instanța făcând o greșită aplicare a legii, întrucât deciziile de concediere contestate au fost date pe fondul dificultăților economice și a restructurării societății, fără a exista un abuz sau lipsa a realității în emiterea acestor decizii.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nul, întrucât nu a fost motivat în termen și, în subsidiar, ca nefondat, arătând că societatea a fost citată atât la sediul social cât și la punctul de lucru indicat, că nu există dovezi privitoare la data comunicării deciziilor de concediere și nici dovezi ale cauzei reale și serioase care a impus această măsură.
La termenul de judecată din data de 27.03.2009, Curtea a respins cererea recurentei privind repunerea în termenul de recurs ca lipsită de interes, având în vedere dispozițiile art.310 Cod pr. civ. și împrejurarea că la dosarul primei instanțe nu există dovezile de comunicare a hotărârii către societate.
Trecând la examinarea sentinței recurate, prin prisma criticilor formulate și potrivit dispozițiilor art.3041pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
La judecarea pricinii în fond, a fost citată, în calitate de intimată, atât la sediul social cât și la punctul de lucru indicat, respectiv în B,. nr. 103, Corp B, sector 4, după cum reiese din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare aflate la filele 12-13 din dosarul primei instanțe.
Împrejurarea că citarea s-a făcut prin afișare nu este de natură să atragă nulitatea procedurii, atâta timp cât mențiunile agentului procedural fac dovadă deplină asupra constatărilor personale ale acestuia, până la înscrierea în fals, și în condițiile în care pe dovezile de citare există mențiunea că nici o persoană nu a fost găsită, la sediul social sau punctul de lucru, astfel încât în mod corect, față de dispozițiile art.92 ind.1 Cod pr.civ. comunicarea citației s-a făcut prin afișare.
De asemenea, nu se poate reține tardivitatea formulării contestațiilor împotriva deciziilor de concediere nr.314/22.05.2007 și nr.316/22.05.2007, emise de recurenta-pârâtă, întrucât nu se poate prezuma că, odată cu ridicarea carnetelor de muncă, intimatelor-reclamante le-au fost comunicate și deciziile de concediere, în absența oricăror dovezi în acest sens.
Cât privește faptul că într-o altă pricină, respectiv în dosarul nr-, societatea a depus, la primul termen de judecată (12.07.2007) deciziile contestate, termen la care contestatoarele ar fi luat cunoștința de aceste decizii, Curtea constată, pe de o parte, că recurenta nu și-a dovedit aceste susțineri, și, pe de altă parte, că data depunerii la dosar a unor înscrisuri nu echivalează cu data comunicării acestora, cu atât mai mult cu cât în sentința civilă nr.2680/28.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- se arată că "la termenul din 29.02.2008, față de actele depuse de pârâtă la dosar, reclamantele înțeleg să conteste și setul al doilea de decizii emise în baza art.65 alin.1 Codul Muncii ".
Pe fondul cauzei, Curtea reține că, în conformitate cu prevederile art.65 din Codul Muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desființarea locului de muncă determinată de dificultățile economice prin care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea activității acestuia, desființare ce trebuie să fie efectivă, reală și serioasă.
În speță, Curtea constată că, din cuprinsul deciziilor de concediere contestate, nu rezultă caracterul efectiv, real și serios al măsurii concedierii.
Deciziile de concediere nu sunt întemeiate pe motive temeinice, în sensul reorganizării activității societății și eficientizării acesteia, iar la dosar nu au fost depuse actele care au stat la baza deciziilor, statele de funcții și organigramele, nici la instanța de fond nici în recurs, deși, potrivit art.287 Codul Muncii, angajatorul avea sarcina probei.
Așadar, nici una din criticile invocate de recurenta reclamantă nu poate fi reținută, motiv pentru care, văzând dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta - SRL, împotriva sentinței civile nr.133 din 10.01.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.37908/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatele ,.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact. /2ex
27.04.2009
Jud. fond:;
Președinte:Zuluf Petronela IuliaJudecători:Zuluf Petronela Iulia, Scrob Bianca Antoaneta
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 952/2008. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 5047/2009. Curtea... → |
|---|
