Contestație decizie de concediere. Decizia 2004/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr- (7477/2008)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2004/
Ședința din ședința publică de la 31.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER:
****************************
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-intimată ROMTELECOM -, împotriva sentinței civile nr.5375 din data de 14.08.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.41176/3/LM/2007 în contradictoriu cu intimatul-contestator.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-pârâtă prin consilier juridic, care depune la dosar împuternicire de reprezentare și intimatul-reclamant, personal și asistat de avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.106/2008.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că recurenta-pârâtă a depus la dosar înscrisuri, înregistrate la dosar la data de 26.03.2009, după care,
Intimatul-reclamant, prin avocat, depune la dosar întâmpinare.
Curtea decade intimatul-reclamant din dreptul de a formula întâmpinare și califică acest înscris note scrise, constatând că celelalte înscrisuri anexate reprezintă practică judiciară.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate și respingerea contestației. Arată că
s-a procedat la concediere conform contractului de muncă. Desființarea locului de muncă al contestatorului a fost efectivă și a avut o cauză reală și serioasă. Recurenta nu avea obligația de a oferi alt post vacant întrucât SA s-a reorganizat. Totuși a oferit posibilitatea de a ocupa unul intre locurile de muncă vacante din companie, în măsura în care aceștia corespundeau cerințelor posturilor respective.
Contestatorul nu și-a manifestat acceptul. A depus la dosar dovada că a optat pentru mai multe posturi însă la data interviului din doi noiembrie nu s-a prezentat și faptul că a fost respins la celelalte interviuri este atributul angajatorului. Față de afirmația că nu s-a răspuns la cererile formulate de contestator, arată că a depus la dosar nota informativă că aceste cereri după ce au fost înregistrate acesta a cerut personalului de la Registratură aceste cereri pentru a se ocupa personal de depunerea lor la Departamentul Resurse Umane. Mai arată că Tribunalul a comparat două liste, și anume lista locurilor vacante anexa la decizia de concediere și lista angajărilor efectuate în perioada octombrie-decembrie, or cele două perioade diferă iar motivația instanței de fond nu subzistă.
Intimatul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică.
Față de primul motiv de recurs invocat, arată că în mod corect instanța de fond a reținut că în baza art.74 alin.1 Codul Muncii recurenta-pârâtă trebuia să procedeze la identificarea locurilor disponibile în unitate. În ceea ce privește memorandumul prind măsurile compensatorii, arată că nu i s-a adus la cunoștință. De asemenea, arată că posturile oferite la erau pe o perioadă determinată, respectiv 6 luni, după care contractul de muncă înceta de drept. Arată că a participat, singur la toate interviurile, mai puțin la unul pentru că se afla în concediu de odihnă și a fost respins. Cu toate acestea unul dintre posturi a fost declarat nevacant. Mai arată că recurenta-pârâtă nu a respectat nici prevederile art.50 din contractul colectiv de muncă ce interzice concedierea unei persoane căsătorite și care are copii în întreținere. Solicită obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În temeiul art.150 Cod procedură civilă, Curtea declară închise dezbaterile.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, deliberând, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.5375 din data de 14.08.2008, pronunțată în dosarul nr.41176/3/LM/2007, Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a admis acțiunea formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata SC SA.
A anulat decizia nr. 100/ 02/ 01/ 2155/ din 15.10.2007 emisa de intimată.
A dispus reintegrarea contestatorului intr-un post echivalent celui deținut anterior emiterii deciziei.
A obligat intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat acesta de la data concedierii și pana la efectiva reintegrare.
A obligat intimata la plata către contestator a sumei de 1428 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, între parti au existat raporturi juridice de munca in baza contractului individual de munca inregistrat sub nr. 25.1/645/533 inregistrat la data de 1.04.1992, reclamantul indeplinind funcția de tehnician echipamente analogice si alte tehnologii, in cadrul
Prin decizia nr.-/ din 15.10.2007 emisa de intimata s-a dispus incetarea contractului individual de munca al contestatorului, in baza art.65 alin. 1 din Codul muncii.
Așa cum rezulta din conținutul acesteia, decizia este motivata pe faptul desființării locului de munca ocupat de contestator, ca urmare a înlocuirii centralelor analogice din cadrul intimatei cu echipamente de telecomunicații de înaltă tehnologie, fapt ce a determinat desființarea Compartimentului
In acest context, sub aspectul cerințelor de formă, art.74 din Codul Muncii prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul 1-a avut la dispoziție pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64 din Codul muncii.
Analizând decizia contestată prin prisma cerințelor obligatorii, de formă, Tribunalul a reținut că aceasta îndeplinește condițiile amintite, condiții prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.
În ceea ce privește lista locurilor de muncă vacante, așa cum rezulta din decizie, intimata - l-a informat pe salariat despre posturile vacante din cadrul societății si despre posibilitatea de a opta pentru ocuparea unuia dintre cele publicate la avizier, cât și pe intranetul societății.
In ceea ce privește un alt motiv de netemeinicie al deciziei de concediere invocat de contestator, respectiv nerespectarea obligației legale pozitive anterioare concedierii referitoare la oferirea unui loc de muncă vacant ori cuprinderea intr-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeași unitate, instanța de fond a reținut ca acest aspect constituie, deopotrivă și o cauză de netemeinicie a deciziei de concediere, in cazul in care aceasta este întemeiata pe dispozițiile art.65 alin. 1 din Codul muncii.
Instanța nu a reținut apărările intimatei, cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei, in sensul ca numai in cazul concedierilor colective exista cerința de a comunica locurile vacante. In acest sens, instanța a avut in vedere prevederile art.64 din Codul muncii, referitoare atât la obligația legală pozitivă anterioară concedierii ce incumbă angajatorului în cazul concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, cât și la menționarea în cuprinsul deciziei potrivit art.74 al.l lit.d din Codul munciia listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, dispoziții ce se aplică obligatoriu în acest caz, obligație ce rezultă prin interpretarea sistematică a prevederilor art.74 al.l și art.64 din Codul muncii, din redactarea acestora rezultând că art.74 lit.d din Codul muncii este o normă de trimitere la prevederile art.64 numai pentru a nu mai reitera conținutul acestuia, textul folosind sintagma " în condițiile art.64" iar nu în cazurile sau situațiile prevăzute la art.64 din Codul Muncii, fiind evidentă intenția legiuitorului ca această mențiune (ca și obligația corespunzătoare) să fie obligatorie în toate cazurile de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
A considerat că aceeași interpretare se impune și prin completarea acestor prevederi cu prevederile art.80 al.1 și 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010, în conformitate cu care, în situația în care disponibilizarea nu poate fi evitată conducerea unității va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desființat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeași unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.
Consideră că legea nu prevede doar obligația de a comunica locurile de munca vacante, ci si obligația angajatorului de a da efectiv posibilitatea salariatului de a opt, pentru unul dintre acestea, înainte de concediere.
Prima instanță a mai reținut că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, decizia nu a fost comunicată salariatului în condițiile Codului muncii, respectiv prin remiterea acesteia personal angajatului sau prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, precum și că pe decizie nu exista semnătura salariatului contestator, in sensul ca a primit actul in baza căruia a fost concediat. Ori, intimata are, in temeiul art.287 Codul muncii, sarcina probei, dar ea nu a făcut dovada comunicării acesteia, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Comunicarea efectuata prin intermediul executorului judecătoresc nu echivalează, în cazul în speță, cu o comunicare legală, deoarece agentul procedural a consemnat pe dovada de comunica doar faptul ca a afișat actul respectiv la domiciliul salariatului. In fapt, acesta nu a luat cunoștința de conținutul deciziei decât in urma cererii adresate executorului judecătoresc la data de 16.11.2007, când i s-a comunicat o copie a acesteia.
De altfel, reține instanța, chiar intimata a recunoscut in punctul de vedere depus la fila 228, ca decizia a fost comunicata contestatorului la data de 16.11.2007, iar termenul de preaviz începe sa curgă de la aceasta dată.
Tribunalul constatat că termenul de 3 zile lucrătoare în care salariatul avea posibilitatea de a opta pentru unul din posturile vacante, începea sa curgă de la data de 16.11.2007 si se împlinea la data de 20.11.2007, fiind vorba de zile lucrătoare.
În aceste condiții, instanța de fond a constatat ca intimata nu si-a îndeplinit obligația legală pozitivă, anterioară concedierii, ce incumbă angajatorului în cazul concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, de a oferi salariatului posibilitatea optării pentru unul dintre locurile de muncă vacante.
In aceste condiții, nerespectarea acestei obligații, atrage netemeinicia concedierii si nulitatea deciziei emise.
In ceea ce privește celelalte motive de netemeinicie invocate, instanța nu reținut susținerile contestatorului referitoare la nerespectarea ordinii de prioritate prevăzute de Contractul colectiv de munca la nivel de societate, deoarece restructurarea a avut in vedere intregul compartiment si toti salariații, fiind concretizata in desfiiintarea definitiva a acestuia, cu intreg colectivul incadrat, astfel incat nu se poate pune problema unei priorități in cazul concedierii.
Instanța a reținut, însă, ca motive de netemeinicie și faptul ca angajatorul nu a comunicat, în anexa la decizie, toate locurile de muncă vacante, aspect ce rezultă din analiza comparativă a respectivei anexe cu situația angajărilor din perioada concedierii reclamantului, de unde rezultă existența unor alte locuri de muncă pentru care salariatul ar fi putut opta.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, motivat în termenul legal, pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susține că instanța de fond a considerat ca ROMTELECOM nu si-a îndeplinit obligația legală pozitivă, anterioară concedierii, ce incumbă angajatorului în cazul concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, respectiv aceea de a oferi salariatului posibilitatea optării pentru unul din locurile de muncă vacante.
Arată că, în condițiile reorganizării activității ca urmare a transformărilor tehnologice implementate, societatea angajatoare avea posibilitatea sa procedeze imediat Ia concedieri individuale, in baza art. 65 alin. 1 Codul Muncii, neavând obligația legala de a le oferi salariaților ale căror posturi au fost desființate datorita reorganizării un alt loc de munca.
Subliniază faptul ca societatea nu avea obligația oferirii unui alt loc de munca pentru contestator.
Astfel, in conformitate cu dispozițiile art. 74 (1) din Codul Muncii, decizia de concediere se comunica salariatului in scris si trebuie sa conțină in mod obligatoriu pe lângă alte elemente lista locurilor de munca disponibile in unitate, precum si termenul in care salariații urmează sa opteze pentru a ocupa un loc de munca vacant, in condițiile art. 64. Legiutorul precizează, la art. 64 pct. 1 Codul muncii, faptul ca societatea este obligata sa ofere un alt loc de munca salariatului numai in cazurile concedierilor dispuse pentru situațiile reglementate de art. 61 lit. c-d Codul
muncii (respectiv pentru inaptitudine fizica si/sau psihica si pentru necorespundere profesională ) și de art. 56 lit. f din Codul muncii (în cazul reintegrării in funcția ocupata de salariat a unei persoane concediată nelegal sau pentru motive neîntemeiate).
Or, precizează recurenta, contestatorul nu a fost concediat pentru nici una din situațiile reglementate de art. 61 lit. c-d și 56 lit. f Codul Muncii, ci a fost concediat in baza art. 65 alin. 1 Codul Muncii, ca urmare a reorganizării activității ROMTELECOM și, implicit, a structurii din care a făcut parte acesta.
De asemenea, menționează că și în literatura de specialitate s-a statuat ca angajatorul nu este obligat sa ofere salariaților afectați de concedieri individuale posibilitatea de a opta pentru ocuparea unor locuri de munca vacante existente in societate.
Cu toate că nu avea aceasta obligație legala, ROMTELECOM a venit in sprijinul persoanelor afectate de reorganizare, oferindu-le posibilitatea ocupării unui alt loc de munca in cadrul departamentelor care aveau un deficit de personal. Astfel, pentru a atenua consecințele desființării locurilor de munca deținute de personalul afectat de aceste proiecte de investiții tehnologice, societatea a emis Memorandumul nr.203/04/417 din data de 12.07.2007, în care se precizează ca societatea a implementat o serie de măsuri cu caracter compensatoriu și, în același timp, de protecție socială.
Astfel, salariaților afectați de reorganizare li s-a oferit posibilitatea de a ocupa unul dintre locurile de munca vacante din companie, in măsura in care aceștia corespundeau cerințelor posturilor respective. In concret, societatea a transmis salariaților ale căror posturi urmau a fi desființate adresa nr. 203/04/330/23.04.2007, care se referea la posibilitatea de a participa la un interviu, in vederea ocupării unor posturi vacante existente in cadrul de telecomunicații locale, care desfășoară activități de instalare si întreținere a serviciului.
De asemenea, subliniază faptul ca fostul salariatul intimat-contestator a aplicat pentru ocuparea unor alte posturi vacante din companie, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar și din centralizarea interviurilor la care acesta a participat - document pe care îl anexează cererii de recurs, ce este denumit"Tabel nominal cu posturile pentru care au aplicat și rezultatele acestora".
În privința interviurilor organizate de ROMTELECOM, precizează că selectarea personalului este atributul exclusiv al angajatorului, iar instanța nu-1 poate cenzura. In legătura cu acest aspect, precizează că angajatorul este singura persoana îndreptățită sa aprecieze asupra oportunității luării măsurii de desființare a locului de munca al salariatului, in raport cu transformările tehnologice si reorganizarea activității.
de aspectul reținut de instanța potrivit căruia ROMTELECOM nu a răspuns la cele trei cereri formulate de fostul salariat si inregistrate la Registratura societății in data de 20.11.2007, face următoarele mențiuni:
In data de 20.11.2007, salariatul contestator s-a prezentat la Registratura ROMTELECOM, solicitând înregistrarea unui număr de cinci cereri privind ocuparea unor locuri de munca vacante din cadrul companiei. După ce toate cererile au primit numere de înregistrare, contestatorul a solicitat personalului de la Registratura să îi remită aceste cereri, pentru a se ocupa personal de depunerea acestora la Departamentul Resurse Umane.
Un al doilea motiv în baza căruia instanța de fond a admis contestația fostului nostru salariat se referă la faptul că"nu au fost comunicate în anexă toate locurile de muncă vacante, aspect ce rezultă din analiza comparativă a respectivei anexe cu lista angajărilor din perioada concedierii reclamantului".
În legătură cu acest aspect, menționează ca însuși contestatorul recunoaște, în mod indirect, că a fost informat în privința tuturor locurilor de munca existente in cadrul societății, prin faptul ca a depus la dosar un set de documente extrase de pe aplicația electronica interna a societății (), care cuprinde toate posturile vacante din cadrul companiei.
Comparația realizată de către instanță între Anexa Deciziei de concediere si lista angajărilor din perioada concedierii fostului salariat nu are relevanta in litigiul dedus judecații, întrucât in fapt instanța a analizat situația angajărilor pe o perioada mult mai întinsa (deci nu numai angajările de la data concedierii contestatorului).
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, invocă dispozițiile art.304 pct.8 și pct.9 și ale art.3041Cod proc. civilă.
Prin întâmpinarea formulată (filele 50 - 57 dosar recurs), intimatul-contestator a solicitat, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică a sentinței atacate, invocând apărări de fond la motivele ce recurs.
În prezentul recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, recurenta depunând la dosar, anexate cererii de recurs, mai multe înscrisuri, cu care tinde să facă dovada faptului, la emiterea deciziei contestate, a fost respectată cerința legală de a i se da salariatului posibilitatea să opteze pentru un ocuparea unui alt post în cadrul societății.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor invocate prin întâmpinare, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.3041din Codul d e procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Codul muncii adoptat prin Legea nr.53/2003 reprezintă legea-cadru ce reglementează inițierea, executarea și încetarea raporturilor juridice de muncă, precum și procedura de soluționare a conflictelor de muncă.
Astfel, în ceea ce privește concedierea salariatului, Codul muncii reglementează strict și limitativ, prin norme imperative, cazurile și procedura concedierii, precum și cerințele obligatorii de formă și de fond ale deciziei de concediere - actul juridic prin care se materializează măsura luată de către angajator.
Orice încălcare a acestor dispoziții legale imperative este sancționată cu nulitatea actului (deciziei, dispoziției etc.) de sancționare, legiuitorul utilizând chiar sintagma"nulitatea absolută",pentru a înlătura orice dubiu asupra felului nulității ce intervine.
Curtea constată că, în speță, în cuprinsul deciziei de concediere ce se contestă - decizia nr.-/ din 15.10.2007 (aflată la filele 5 și 6 dosar fond), se menționează, ca temei de drept al concedierii, dispozițiile art.65 din Codul muncii.
Potrivit acestui text de lege:
"(1) Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată dedesființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
(2)Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivăși să aibă o cauzărealășiserioasă.".
Așa cum, în mod corect, a reținut instanța de fond, decizia de concediere menționată mai sus este motivată pe faptul desființării locului de munca ocupat de contestator, ca urmare a înlocuirii centralelor analogice din cadrul intimatei cu echipamente de telecomunicații de înaltă tehnologie, ceea ce a condus la desființarea Compartimentului
Totodată, Curtea constată că sunt îndeplinite, așa cum a reținut și Tribunalul, condițiile prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, având în vedere că, sub aspectul cerințelor de formă, dispozițiile art.74 din Codul muncii prevăd că decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului se comunică acestuiaîn scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul 1-a avut la dispoziție pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64 din Codul muncii.
Așadar, Curtea apreciază că, doar din punctul de vedere al cerințelor de legalitate menționate mai sus, decizia de concediere apare ca fiind legală.
Totuși,decizia de concediere, ce se contestă în speță,este nelegală, întrucâtnu a fost respectată obligația legală pozitivă, anterioară concedierii, referitoare la oferirea unui loc de muncă vacantori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională, în vederea ocupării unui postîn aceeași unitate.
Astfel, în mod justificat a reținut instanța de fond căacest aspect constituie, deopotrivă atât o cauză de nelegalitate, cât și una de netemeinicie a deciziei de concediere, în cazul în care aceasta este întemeiată pe dispozițiile art.65 alin.1 din Codul muncii.
Potrivit dispozițiilor art.64 din Codul muncii:
"(1) În cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c) și d), precum și în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f),angajatorul are obligația de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicină a muncii.
(2)În situația în care angajatorul nu dispune de locuri de muncăvacante potrivit alin. (1), acestaare obligația de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncăîn vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale și/sau, după caz, capacității de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii.
(3) Salariatul are la dispoziție un termen de 3 zile lucrătoarede la comunicarea angajatorului, conform prevederilor alin. (1), pentru a-și manifesta în scris consimțământul cu privire la noul loc de muncă oferit.
(4) În cazul în care salariatul nu își manifestă consimțământul în termenul prevăzut la alin. (3), precum și după notificarea cazului către agenția teritorială de ocupare a forței de muncă conform alin. (2), angajatorul poate dispune concedierea salariatului.".
Conform dispozițiilor art.74 alin.1 lit. d din Codul muncii:
"(1) Decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu:
"- d)lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitateși termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant,în condițiile art. 64.".
Față de dispozițiile legale suscitate, Curtea urmează a înlătura, ca nefondate, apărările recurentei-intimate, în sensul că numai în cazul concedierilor colective ar exista cerința de a se comunica locurile vacante.
Astfel, Curtea consideră că, în acest sens, instanța de fond a avut în vedere, în mod justificat, dispozițiile art.64 din Codul muncii, referitoare atât la obligația legală pozitivă, anterioară concedierii, ce incumbă angajatorului în cazul concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, cât și la menționarea, în cuprinsul decizie, potrivit dispozițiilor art.74 alin.1 lit. d din Codul muncii, a listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, dispoziții ce se aplică, obligatoriu, în acest caz. Această obligație a angajatorului rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor art.74 alin.1 și art.64 din Codul muncii, din redactarea acestor texte de lege rezultând că art.74 lit. d din Codul muncii este o normă de trimitere la prevederile art.64, numai pentru a nu mai reitera conținutul acestuia. De altfel, în text chiar se folosește sintagma"în condițiile art.64",iar nu în cazurile sau situațiile prevăzute la art.64 din Codul muncii, de unde rezultă în mod evident intenția legiuitorului ca această mențiune (ca și obligația corespunzătoare) să fie obligatorie, fără nicio distincție, în toate cazurile de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Ori,ubi lex non distinguit,nec nos distinguere debemus- latin cu valoare de principiu, potrivit căruiaunde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.
Această interpretare este împărtășită și în doctrina juridică, motiv pentru care Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a avut în vedere că completarea acestor dispoziții legale cu prevederi cu prevederile art.80 al.1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007 - 2010, în conformitate cu care, în situația în care disponibilizarea nu poate fi evitatăconducerea unității va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desființat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeași unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.
Ca urmare, dispozițiile legale nu prevăd doar obligația de a comunica locurile de muncă vacante, ci, totodată, șiobligația angajatorului de a da efectiv posibilitatea salariatului de a opta, pentru unul dintre acestea, înainte de concediere.
În același timp, din probele administrate în cauză, rezultă că decizia de concediere nu a fost comunicată salariatului cu respectarea cerințelor impuse de Codul muncii, respectiv prin remiterea acesteia personal angajatului sau prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pe decizie neexistând semnătura salariatului contestator, în sensul ca ar fi primit actul de concediere.
Așadar, recurenta-intimată nu și-a îndeplinit sarcina probei, care îi incumbă, în temeiul dispozițiilor art.287 Codul muncii.
În mod corect a reținut prima instanță că nu echivalează, în cazul în speță, comunicarea efectuata prin intermediul executorului judecătoresc, cu o comunicare legală, deoarece agentul procedural a consemnat pe dovada de comunicare doar faptul ca a afișat actul respectiv la domiciliul salariatului. Ori, în fapt, acesta nu a luat cunoștința de conținutul deciziei decât în urma cererii adresate executorului judecătoresc la data de 16.11.2007, când i s-a comunicat o copie a acesteia.
De altfel, chiar societatea angajatoare a recunoscut, la fond, în punctul de vedere depus la fila 228 dosar fond, că decizia a fost comunicată contestatorului la data de 16.11.2007, iar termenul de preaviz începe sa curgă de la aceasta dată.
Astfel, termenul de 3 zile lucrătoare în care salariatul avea posibilitatea de a opta pentru unul din posturile vacante, a început sa curgă de la data de 16.11.2007 și s-a împlinit la data de 20.11.2007, fiind calculat pe zile lucrătoare.
Din cele expuse mai sus, rezultă cu claritate că recurenta-intimată - nu și-a îndeplinit obligația legală pozitivă, anterioară concedierii, ce incumbă angajatorului în cazul concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului și anume, obligația de a oferi salariatului posibilitatea de a opta pentru unul dintre locurile de muncă vacante în cadrul unității, fapt ce atrage nulitatea deciziei emise și, în consecință, nelegalitatea, dar, totodată și netemeinicia măsurii concedierii.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod proc. civilă apreciază că recursul declarat de recurenta-intimată - este nefondat, motiv pentru care îl va respinge, ca atare, urmând a menține hotărârea fondului, ca legală și temeinică.
Apreciind că recurenta-intimată a căzut în pretenții, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, o va obliga pe aceasta către intimatul-contestator, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.428 lei, reprezentând onorariul de avocat, conform facturii fiscale nr.165/17.03.2009 (fila 58 dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-intimată ROMTELECOM -, împotriva sentinței civile nr.5375 din data de 14.08.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.41176/3/LM/2007 în contradictoriu cu intimatul-contestator . Obligă recurenta să plătească intimatului cheltuieli de judecată în valoare de 1428 lei.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31.03.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
red. / tehnored.
2 ex. / 30.04.2009
Jud.fond: ;
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Petre Magdalena, Ilie
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 293/2010. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 2422/2009. Curtea... → |
|---|
