Contestație decizie de concediere. Decizia 2422/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.8754/2008
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR. 2422/
Ședința publică de la 10 aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 3: Cristescu
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurentaAutoritatea Rutieră Română -împotriva sentinței civile nr.5727 din data de 17.09.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.41291/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect:"contestație împotriva deciziei de concediere".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 08.04.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 10.04.2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5727 din data de 17.09.2008, pronunțată în dosarul nr.41291/3/LM/2007, Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiune formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata Autoritatea Rutieră Română -; a anulat decizia nr. 2199/24.10.2007 emisă de intimată; a dispus repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei și a obligat intimata la plata unei despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile bănești cuvenite reclamantului și suma efectiv primită ca urmare a aplicării sancțiunii în perioada prevăzută în decizia anulată; a respins pretențiile contestatorului având ca obiect daunele morale și cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Între părți s-au stabilit raporturi juridice de munca prin încheierea contractului individual de muncă înregistrat sub nr.71316.05.2005, contestatorul îndeplinind funcția de inspector I() - șef agenție.
Prin decizia nr.2199/24 10.2007 emisă de către intimata, contestatorul a fost sancționat disciplinar cu retrogradarea din funcție, cu acordarea salariului corespunzător funcției in care s-a dispus retrogradarea, pentru o durata de 60 zile.
Pentru a aplice această sancțiune, angajatorul a reținut că, prin raportul nr.23892/19.09.2007, s-a adus la cunoștința conducerii ARR faptul că salariatul se face vinovat de următoarele abateri disciplinare: a aprobat programele de control prin echipaje mixte, cu toate că în acestea era precizat locul controlului, ceea ce contravine dispoziției comune IGPR ARR CNADNR - nr.l2179/ARR/10.04.2006, exemplificând programul de control trafic rutier pe perioada 1.07.2007-31.07.2007 înregistrat la Agenția B sub nr. 16344/27.06.2007; nu a avizat fisele pentru inspecția în autogara la controalele efectuate în autogările SC Turism SRL si SC Taxi, iar controlul la Autogara Militari a fost efectuat cu o zi mai devreme decât era planificat; nu a respectat dispozițiile Procedurii privind activitatea de control a perioadelor de conducere și a perioadelor de odihnă a conducătorilor auto care efectuează transporturi rutiere; la momentul controlului nu s-au găsit la sediul Agenției ARR B desfășurări ale diagramelor tahograf prelevate de la sediul operatorilor de transport conform proceselor verbale de prelevare; nu a respectat dispozițiile art.6 alin.7 din nr.1892/2006, procedând la eliberarea licențelor de transport/certificatelor de transport după expirarea termenului expres prevăzut de lege; disfuncționalitate în contabilitate, și anume: formularele comune pe economie privind activitatea financiar-contabilă nu sunt completate conform legii, evidența contabilă nu este la zi, din data de 31.05.2007 nefiind nicio înregistrare.
Sub primul aspect invocat de către contestator, referitor la prescripția aplicării sancțiunii disciplinare, instanța de fond a reținut că atât în decizia de sancționare, cât și în alte acte care au stat la baza emiterii acesteia, intimata recunoaște că a luat cunoștință de faptele imputate salariatului său prin raportul de control nr.23892/19.09.2007. Dar, prin convocarea la cercetarea prealabilă nr.24351/24.09.2007, angajatorul îi transmite salariatului că procedura prealabilă va avea ca obiect deficiențele constatate în activitate prin nota de constatare înregistrată la Agenție cu nr.20501/10.C8.2007 și aduse ia cunoștința conducerii ARR prin raportul amintit. În acesta din urmă, se arată că, în perioada 6-10.08.2007, o echipa de control a efectuat verificări la Agenția ARR B, încheind nota de constatare nr. 20501/10.08.2007. Din nota de constatare amintită, rezultă, astfel cum a reținut Tribunalul, că inspectorii respectivi făceau parte din echipa de control a ARR, fiind mandatați de aceasta sa efectueze controlul, motiv pentru care, conducerea intimatei trebuia să aibă cunoștință de constatările efectuate imediat ce a fost întocmita nota, cel mai târziu la data raportului de control nr.23892/19.09.2007. Incapacitatea temporară de muncă a contestatorului nu putea întrerupe termenul de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare având in vedere, pe de o parte, că aceasta nu a fost concedierea, care ar fi fost împiedicată de suspendarea contractului, iar, pe de altă parte, că incapacitatea de muncă a intervenit după efectuarea cercetării disciplinare și nu l-a împiedicat cu nimic p angajator să aplice sancțiune disciplinară, în ciuda faptului că salariatul se afla în concediu medical.
A mai reținut prima instanță că, în temeiul art. 268 Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Termenul de 30 de zile prevăzut de art.268 alin. 1 din Codul muncii este un termen de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare, așa cum a stabilit doctrina, termen care curge de la data la are reprezentantul angajatorului persoană juridică, abilitat să aplice sancțiuni disciplinare, a luat cunoștință despre săvârșirea abaterii.
termenului de 30 de zile calendaristice conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancțiuni disciplinare. Dacă intervine însă sancțiunea, aceasta va fi nelegală.
În ceea ce privește calcularea termenului amintit, momentul de la care acesta începe sa curgă, este cel la care s-a luat cunoștința de săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Concluzia Tribunalului a fost în sensul că angajatorul trebuia să ia cunoștință de săvârșirea abaterii disciplinare la data întocmirii notei de constatare nr. 20501/10.08.2007, deoarece aceasta a fost întocmită de inspectorii ARR special desemnați să efectueze controlul și să aducă la cunoștința angajatorului rezultatele acestuia. Faptul ca raportul de control a fost întocmit la mai mult de o lună de la efectuarea controlului nu poate fi imputat decât inspectorilor respectivi și nu este de natură a întrerupe termenul de prescripție a aplicării sancțiunii ori de a determina prelungirea momentului la care începe să curgă termenul, deoarece acesta nu poate fi lăsat la simpla apreciere a angajatorului și nu poate depinde de înregistrarea raportului, fiind determinat de momentul concret în care a fost cunoscută abaterea disciplinară. O apreciere contrară ar determina posibilitatea unor abuzuri din partea angajatorului, prin prelungirea incertitudinii juridice cu privire la rezultatul cercetării disciplinare, scopul dispozițiilor legale care au impus termenul respectiv fiind tocmai acela de a înlătura aceste abuzuri.
A mai reținut prima instanță că, în decizie nu se specifică în mod concret în ce au constat abaterile disciplinare și în ce mod au fost săvârșite, când și despre ce fișe pentru inspecție, controale, licențe de transport/certificate de transport/copii conforme, documente contabile este vorba, în ce au constat disfunționalitățile în contabilitate sau nerespectarea procedurilor de control și, in legătura cu toate faptele imputate, nu se arată data la care au fost săvârșite.
Acest ultim element are o mare importanță, deoarece in lipsa acestuia, instanța nu poate calcula termenul de prescripție prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii, iar angajatului nu îi este permisă exercitarea dreptului la apărare.
Mai mult, s-a stabilit că, potrivit art.77 din Codul muncii, angajatorul nu poate invoca ulterior alte fapte și nu poate completa aspectele descrise în decizia de sancționare prin alte înscrisuri sau probe în afara celor ce au făcut obiectul cercetării disciplinare.
În ceea ce privește cercetarea disciplinară, Tribunalul a reținut dispozițiile art. 267 Codul muncii, potrivit căruia, sub sancțiunea nulității absolute, nici o măsură, cu excepția celei prevăzute la art. 264 alin. 1 lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
În vederea desfășurării acesteia, salariatul trebuie convocat în scris, de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii.
La fila 57, se afla in copie convocarea la cercetarea disciplinară făcută de angajator, în care se arată că obiectul convocării constă în "deficiențele constatate în activitatea ARR B prin nota de constatare înregistrată la agenție cu nr.20501/10.08.2007 și aduse la cunoștința conducerii ARR prin Raportul de control nr.23892/19.09.2007 (lista de întrebări anexă la prezenta convocare).
Convocarea, s-a stabilit că nu cuprinde faptele imputate în mod concret salariatului, astfel cum au fost reținute în decizia de sancționare, iar acestea nu pot fi deduse nici din lista de întrebări anexată, în condițiile în care cele mai multe întrebări se referă la cunoașterea unor prevederi aplicabile în activitatea ARR. În aceste condiții, convocarea la cercetarea prealabilă nu cuprinde obiectul concret, așa cum prevede legea, motiv pentru care salariatului i-a fost încălcat dreptul la apărare, în funcție de aspectele extrem de generice descrise în convocare, acesta neputând să-și formuleze apărările.
Pe de altă parte, a constatat instanța de fond, faptele imputate nu rezultă din actele depuse de către intimată la dosar, deși instanța a pus in vedere acesteia, in temeiul art.287 Codul muncii, să depună toate înscrisurile de care înțelege să se folosească în apărare, înscrisuri care au stat la baza deciziei contestate. Astfel, nu au fost dovedite neregulile constatate în contabilitate sau deficiențele de programare și de efectuare a controalelor despre care se face vorbire.
Față de toate aceste considerente, in temeiul dispozițiilor legale invocate, instanța a constatat că sancțiunea aplicată este nelegală și netemeinică.
Tribunalul nu a reținut apărările intimatei în sensul că salariatul a fost în concediu medical în perioada de 60 de zile în care s-au produs efectele deciziei, astfel încât acesta nu a primit drepturi inferioare, beneficiind de indemnizația de incapacitate temporară de muncă, deoarece această indemnizație este calculată în funcție de drepturile salariale, care diminuându-se ca urmare a retrogradării din funcție, cauzează si diminuarea drepturilor de care beneficiază salariatul pe durata suspendării contractului ca urmare a incapacității temporare de muncă. Mai mult, în afara indemnizației respective, a reținut instanța de fond, salariatul beneficiază și de o serie de alte drepturi care se calculează sau depind de funcția și de salariul la care ar fi avut dreptul (stagiul de cotizare, vechime etc.), astfel încât nu se poate considera că decizia respectivă nu ar fi produs niciun efect.
Referitor la pretențiile reclamantului având ca obiect plata daunelor morale, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 269 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului față de salariat trebuie îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile contractuale: existența contractului individual de muncă, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre prejudiciul și faptă precum și vinovăția.
Contestatorul avea calitatea de salariat al intimatei la data producerii prejudiciului, iar fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă în emiterea unei decizii de sancționare nelegale de către angajator.
S-a reținut, însă, că, în cauză, nu s-a făcut dovada unui prejudiciu moral și a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită a angajatorului, motiv pentru care aceste pretenții au fost respinse, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat, în termenul legal, recurenta Autoritatea Rutieră Română -, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie:
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, Autoritatea Rutieră Română a arătat, în esență, următoarele:
Tribunalul a pronunțat sentința atacată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 268 din Codul muncii, în sensul că în mod eronat a reținut împlinirea prescripției.
Astfel, raportul de control nr. 23892, prin care au fost constatate abaterile disciplinare săvârșite de contestator, a fost adus la cunoștința în data de 19.09.2007, iar decizia de sancționare a fost emisă în data de 24.10.2007, în ziua imediat următoare încetării incapacității temporare de muncă.
A mai susținut recurenta că nu poate fi reținută ca dată a luării la cunoștință de către conducerea angajatorului despre săvârșirea faptelor aceea a întocmirii notei nr. 20501/10.08.2008 a echipei de control, întrucât această echipă de control nu poate fi identificată cu angajatorul, iar termenul prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii nu poate curge decât de la data luării la cunoștință de către acesta despre săvârșirea abaterii disciplinare.
De asemenea, s-a apreciat că este eronată interpretare primei instanțe potrivit căreia incapacitatea temporară de muncă a intervenit după efectuarea cercetării disciplinare, astfel încât nu putea împiedica emiterea sancțiunii disciplinare. Cum salariatul sancționat s-a aflat în incapacitate temporară de muncă în perioada 3-23.10.2007, iar cercetarea disciplinară s-a încheiat la 19.10.2007, când comisia de cercetare a propus conducerii sancționarea disciplinară a contestatorului, decizia de sancționare nu putea fi emisă în timp ce salariatul se afla în concediu medical.
A mai susținut recurenta că este criticabilă și interpretarea instanței de fond în sensul că incapacitatea temporară de muncă nu putea întrerupe termenul de prescripție al dreptului de aplicare a sancțiunii disciplinare, având în vedere că sancțiunea dispusă nu a fost concedierea, ci retrogradarea.
Or, prin reglementarea înscrisă la art. 60 alin. 1 lit. a) din Codul muncii, legiuitorul nu a urmărit instituirea unui regim juridic diferit în ceea ce privește curgerea termenului de prescripție a aplicării sancțiunii în funcție de sancțiunea disciplinară aplicată. În plus, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 50 lit. b) și art. 268 alin. 1 din Codul muncii, rezultă că, pe durata incapacității temporare de muncă a salariatului, termenul de 30 de zile pentru emiterea deciziei de sancționare este suspendat, curgerea sa fiind oprită până la încetarea situației care a determinat suspendarea.
O altă interpretare, ar avea drept consecință imposibilitatea de a fi luată măsura sancționării disciplinare a salariatului, atunci când se ivește vreuna dintre situațiile prevăzute de art. 60 alin. 1 din Codul muncii, deoarece, de regulă, termenul de 30 de zile expiră înainte de încetarea situației respective.
În plus, a arătat recurenta, Tribunalul a reținut eronat împrejurarea că, în decizia de sancționare, nu se specifică în mod concret în ce au constat abaterile disciplinare și în ce modalitate au fost săvârșite.
Atâta vreme cât în decizie sunt indicate toate elementele faptelor disciplinare reținute în sarcina contestatorului și data săvârșirii acestora, nu se poate considera că este vorba despre o descriere generică.
Mai mult decât atât, din raportul de control mr. 23892/19.9.2007, rezultă că majoritatea abaterilor constatate se constituie în fapte săvârșite în mod continuu de către contestator, constând în încălcări ale planului de măsuri dispuse în urma controlului de fond anterior, efectuat în perioada 21-25.05.2007, ale cărui constatări au fost consemnate în nota nr. 13897/30.05.2007.
În sfârșit, ultima critică adusă hotărârii recurate privește greșita reținere a faptului că, în cauză, convocarea pentru cercetarea disciplinară nu cuprinde faptele imputate în mod concret salariatului, astfel cum au fost reținute în decizia de sancționare, iar acestea nu pot fi deduse nici din lista de întrebări anexată, în condițiile în care cele mai multe dintre întrebări se referă la cunoașterea unor prevederi aplicabile activității
Astfel, salariatul a primit convocarea la cercetarea disciplinară prealabilă împreună cu o anexă, care face parte integrantă din convocare și care cuprinde întrebările comisiei de cercetare disciplinară prealabilă, ce vizează faptele pentru care contestatorul a fost cercetat. Obiectul convocării a vizat toate deficiențele constatate și stabilite în sarcina contestatorului de echipa de control prin nota nr. 20501/10.08.2007, de care acesta a avut cunoștință, câtă vreme, în cuprinsul său, se stabilește un plan de măsuri pe care șeful de agenție avea obligația să-l aducă la îndeplinire.
Cum contestatorul a luat cunoștință de obiectul convocării înaintea efectuării cercetării disciplinare prealabile, acestuia nu i-a fost încălcat în nici un fel dreptul la apărare.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
În recurs, nu au fost administrate probe.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, atât prin prisma criticilor formulate, cât și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru considerentele ce vor expuse în continuare:
Este întemeiată susținerea recurentei în sensul că prima instanță a dat o interpretare eronată materialului probator administrat, precum și dispozițiilor art. 50 și 268 alin. 1 din Codul muncii, reținând în mod greșit că decizia de sancționare disciplinară a fost emisă după împlinirea termenului de 30 de zile calendaristice calculat de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare.
Astfel, data de 10.08.2007, când a fost întocmită nota de constatare nr. 20501, reținută de Tribunal, nu poate fi considerată ca dată la care conducerea a luat cunoștință despre săvârșirea abaterilor disciplinare și, deci, ca moment de la care începe să curgă termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii.
Nota de constatare este un act intern, premergător, întocmit ca urmare a efectuării controlului de fond de către inspectori, în care pot fi constatate sau nu deficiențe în activitatea supusă verificării (deficiențe care pot constitui sau nu abateri disciplinare), se pot stabili sau nu vinovății, pot fi identificați sau nu salariații care se fac vinovați de săvârșirea faptelor comisive ori omisive constatate.
Această notă nu a fost adusă la cunoștința conducerii unității angajatoare, ci a stat la baza întocmirii raportului de control nr. 23892/19.09.2007, a cărui anexă este.
Prin urmare, în mod corect, atât în referatul privind propunerea de sancționare formulat de comisia de cercetare disciplinară prealabilă nr. 26855/19.10.2007 (filele 42-55 din dosarul instanței de fond), cât și în cuprinsul deciziei de sancționare contestate, cu nr. 2199/24.10.2007 (filele 29-34 din dosarul instanței de fond), este consemnată, ca dată a luării la cunoștință de către conducerea a faptului că salariatului contestator îi este imputată săvârșirea faptelor ce pot constitui abateri disciplinare, data de 19.09.2007, când a fost întocmit raportul nr. 23892.
Informată fiind prin raportul de control nr. 23892/19.09.2007, conducerea unității - reprezentantul angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancțiunea disciplinară, respectiv directorul - a emis decizia nr. 1875/1.10.2007 (fila 56 a dosarului de fond), prin care a dispus constituirea comisiei de cercetare disciplinară prealabilă și revocarea deciziei nr. 1852/19.09.2007.
Contestatorul a fost convocat pentru data de 1.10.2007, ora 14,00, în vederea cercetării disciplinare, prin fax, astfel cum rezultă din convocarea nr. 24351/2007, de care salariatul a luat cunoștință la data de 24.09.2007, ora 15,30, conform mențiunilor olografe ale acestuia de pe înscrisul aflat la fila 57 a dosarului de fond.
Cercetare prealabilă a fost finalizată prin referatul comisiei de cercetare disciplinară nr. 26855/19.10.2007.
Cum salariatul propus pentru sancționare s-a aflat în concediu medical în perioada 3-23.10.2007 (conform certificatelor medicale depuse la filele 73-74 din dosarul instanței de fond), în mod corect angajatorul a dat eficiență dispozițiilor art. 50 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, reținând suspendarea de drept a contractului individual de muncă pe perioada concediului pentru incapacitate temporară de muncă.
Pe perioada în care salariatul se află în imposibilitate să presteze muncă din motive independente de voința sa, contractul individual de muncă este suspendat de drept, astfel încât, în acest interval, salariatul nu poate fi concediat ori sancționat, după cum angajatorul nu poate pe durata incapacității temporare de muncă nici să modifice unilateral contractul individual de muncă, dispunând retrogradarea, ca sancțiune disciplinară.
Curtea reține ca fiind întemeiată critica potrivit căreia în mod eronat prima instanță a constatat că incapacitatea temporară de muncă a salariatului intervenită după efectuarea cercetării disciplinare nu constituie o împrejurare de natură să-l împiedice pe angajator să aplice sancțiunea disciplinară.
Chiar dacă, în cazul aplicării altei sancțiuni decât concedierea disciplinară, Codul muncii nu conține o dispoziție similară celei prin care este interzisă concedierea salariaților pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii, se reține că, în raport de dispozițiile art. 50 din Codul muncii, împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii se prorogă până la încetarea cauzei de suspendare a contractului individual de muncă.
Prin urmare, socotind ca moment al începerii curgerii termenului de 30 de zile data de 19.09.2007, când a fost întocmit raportul nr. 23892, Curtea constată că decizia de sancționare nr. 2199/24.10.2007 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 268 alin. 1 din Codul muncii, față de împrejurarea că, în perioada 3-23.10.2007, contractul individual de muncă al contestatorului a fost suspendat pe durata incapacității temporare de muncă.
Întemeiată este și critica recurentei potrivit căreia Tribunalul, interpretând greșit probele administrate, a reținut că, în decizia de sancționare, nu se specifică, în mod concret, în ce constau abaterile disciplinare reținute în sarcina contestatorului, modalitatea de săvârșire și data sau perioada săvârșirii.
Curtea constată că toate aceste elemente rezultă fără dubiu din materialul probator administrat în cauză, în condițiile art. 287 din Codul muncii, respectiv din decizia de sancționare și din înscrisurile care au stat la baza emiterii acesteia.
Astfel, în decizia contestată se menționează că:
- echipei de control i-au fost prezentate notele de constatare privind controalele efectuate în autogările Turism și taxi din datele de 19.06.2007 și 24.07.2007, fără viza contestatorului, deși aceasta era obligatorie pentru certificarea faptului că notele de constatare ale controalelor au fost văzute, verificate și aprobate;
- depășirea termenelor de eliberare a licențelor de transport a fost recunoscută de contestator, care a motivat această situație arătând că doi dintre salariații din compartimentul licențe erau în concediu de odihnă, ca urmare a modificării planificării anuale a concediilor, pe care a semnat-o în calitate de șef de agenție. Acesta a mai susținut că, din cauza volumului mare de lucru, în luna iulie 2007, au fost eliberate licențe de traseu pentru anul 2007-2008;
- formularele comune pe economie privind activitatea financiar-contabilă nu sunt completate conform legii, iar evidența contabilă nu este la zi, din data de 31.05.2007 nefiind operată nici o înregistrare;
- referitor la aprobarea programelor de control prin echipaje mixte cu încălcarea dispoziției comune IGPR--ARR-CNADNR- nr. 12179/ARR/14.04.2006, a fost exemplificat programul de control al traficului rutier pe perioada 1.07.2007-31.07.2007, înregistrat la Agenția ARR B cu nr. 1644/27.06.2007 și controlul prin echipaje mixte din data de 12.07.2007. S-a reținut că data controlului în trafic se stabilește la momentul începerii acțiunii de control, iar nu la momentul întocmirii programului de control, caracterul inopinat al controlului fiind înlăturat atâta timp cât există posibilitatea cunoașterii de către cei ce fac obiectul controlului a locului unde controlul urmează a se efectua.
Totodată, s-a constatat că șeful agenției, contestatorul în prezenta cauză, a vizat rapoartele de control încheiate în urma controalelor mixte fără a face obiecțiuni, cu toate că acestea erau însoțite de fișe individuale de control întocmite fără a fi respectate dispozițiile legale în materie, în sensul că acestea nu erau semnate de toți participanții la acțiunile de control.
- nu s-au găsit la sediul agenției ARR B desfășurări grafice ale diagramelor tahograf prelevate de la sediul operatorilor de transport, conform proceselor-verbale, iar potrivit art. 2.2 din procedura nr. 25656/8.08.2006, în lipsa graficelor de analiză, se consideră că nu s-a efectuat verificarea diagramelor.
Chiar acceptând că pentru una sau unele dintre faptele imputate decizia de sancționare nu ar cuprinde toate elementele la care instanța de fond face referire, această împrejurare nu ar fi de natură să atragă nulitatea deciziei contestate în integralitatea ei.
Se reține că este întemeiată și critica adusă hotărârii Tribunalului în sensul că, prin aceasta, în mod greșit s-a stabilit caracterul incomplet al convocării pentru cercetare disciplinară, care nu cuprinde faptele imputate în mod concret salariatului, astfel cum au fost reținute în decizia de sancționare.
Curtea constată că, în cuprinsul convocării nr. 24351/24.09.2007 (fila 57 din dosarul instanței de fond), se face mențiunea expresă că deficiențele constatate în activitatea Agenției sunt cele din nota de constatare înregistrată la agenție cu nr. 20501/19.09.2007 și în raportul de control nr. 23892/19.09.2007, la care se referă lista de întrebări anexă a convocării.
Prin urmare, nu se poate considera că salariatul nu a avut cunoștință de faptele ce i se impută și s-a aflat în imposibilitate de a-și pregăti apărarea în mod corespunzător.
De asemenea, se reține că lista de întrebări anexată convocării nu conține numai întrebări referitoare la cunoașterea unor prevederi aplicabile în activitatea (deși, chiar și acestea sunt în strânsă legătură cu faptele imputate), ci și întrebări privind motivele pentru care aceste prevederi nu au fost respectate (cu titlu de exemplu, pot fi menționate întrebările 5, 10, 15, 16 sau 20). Or, abaterile disciplinare reținute în sarcina contestatorului constau tocmai în nerespectarea procedurilor pe care salariatul, în calitatea sa de șef de agenție, trebuia să le cunoască.
Că, în cauză, contestatorul a avut cunoștință de faptele ce i se impută rezultă fără dubiu din apărările punctuale pe care le-a formulat în cadrul cercetării disciplinare, apărări care au fost înlăturate, motivat, prin decizia de sancționare.
Pentru considerentele expuse, Curtea, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 și 2 din Codul d e procedură civilă, va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge contestația împotriva deciziei nr. 2199/2007 și cererea de repunere a părților în situația anterioară.
Urmează a fi menținute dispozițiile sentinței privind respingerea capetelor de cerere privind obligarea angajatorului la plata daunelor morale și a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentaAutoritatea Rutieră Română -împotriva sentinței civile nr.5727 din data de 17.09.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.41291/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul .
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că respinge contestația împotriva deciziei nr. 2199/2007 și cererea de repunere a părților în situația anterioară.
Menține dispozițiile sentinței privind respingerea daunelor morale și a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 10 aprilie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR Judecător
- - - - - -
GREFIER
Red./tehnored.
2.ex./07.05.2009
Jud.fond: /
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 2004/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 2862/2009. Curtea... → |
|---|
