Contestație decizie de concediere. Decizia 2148/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(Număr în format vechi 339/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 2148R
Ședința publică de la 03 Aprilie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind cererea de recurs formulată de recurenta ASIGURĂRI DE. împotriva sentinței civile nr.5647 din data de 15.09.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.12861/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata, având ca obiect-contestație decizie de concediere
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare, au răspuns recurenta prin avocat ce depune împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.95202/2009 și intimata personal.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că la dosar intimata a depus prin serviciul registratură, la data de 31.03.2009 întâmpinare în 2 exemplare.
Se comunică recurentei, prin avocat, un exemplar al întâmpinării.
Recurenta, prin avocat, solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării, arătând că aceasta trebuie adusă la cunoștința conducerii societății ce o reprezintă.
Intimata solicită lăsarea cauzei la ordine, deoarece apărătorul său nu a venit.
Curtea lasă cauza la a doua strigare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la a doua strigare, au răspuns recurenta prin avocat cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.95202/2009 și intimata personal și asistată de avocat ce depune împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009.
Intimata prin avocat depune la dosar comunicarea deciziei nr.75/2009 prin care i se desface intimatei contractul de muncă.
Recurenta, prin avocat, arată că înscrisul depus nu formează obiectul litigiului de față.
Curtea reține actele la dosar și constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată, acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Recurenta, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile în sensul respingerii contestației și menținerea deciziei de concediere, arătând că decizia de concediere conține toate elementele de fond și formă prev. de art.74 Codul Muncii.Mai arată recurenta, că în urma unor reduceri de posturi a fost desființat și postul intimatei, dar societatea i-a făcut acesteia o ofertă de muncă pentru un post liber care corespundea pregătirii și experienței sale profesionale, însă intimata l-a refuzat, motiv pentru care s-a emis decizia de concediere.
Solicită cheltuieli de judecată și amânarea pronunțării pentru a depune chitanța privind onorariul de avocat.
Intimata prin avocat, solicită respingerea recursului, menținerea sentinței civile ca temeinică și legală, arătând că recurenta a făcut angajări pentru postul ce l-a ocupat intimata, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5647/15.09.2007, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a admis în parte contestația formulată de reclamanta,în contradictoriu cu intimata SC ASIGURĂRI DE SA, având ca obiect contestație decizie de concediere.
A constatat nulitatea deciziei nr. 26/29.02.2008 emisă de intimată.
A dispus reintegrarea contestatoarei în funcția deținută anterior concedierii.
A obligat intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile majorate, indexate, și reactualizate corespunzător indicelui de inflație și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii până la data reintegrării efective.
A respins ca neîntemeiată cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanta are calitate de salariat al intimatei începând din data de 16.10.2001, inițial în calitate de referent, în baza contractului individual de muncă nr.27 08/6.11.2001 înregistrat la TM B (filele 16-17).
Prin decizia nr.26/29.02.2008 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei începând cu data de 27.03.2008, în baza art.65 al.1 din Codul Muncii.
Articolul 65 din Codul muncii instituie posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive ce nu țin de persoana salariatului în cazul în care se desființează locul de muncă ocupat de salariat. Potrivit art.74 al.1 din Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care au determinat concedierea, durata preavizului și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64.
Verificând conținutul deciziei de concediere, instanța de fond a constatat că aceasta nu cuprinde mențiunile obligatorii reglementate de art.74 al.1 lit.a din Codul muncii, respectiv motivele care au determinat concedierea.
Împrejurarea că în decizia de concediere se face trimitere la decizia nr.24/22.02.2008 privind desființarea serviciului contracte de munca din cadrul Direcției Organizare nu este de natură a acoperi viciul constând în neîndeplinirea de către angajatoare a obligației de a insera în decizia de concediere mențiunea prevăzută de dispoziția legală. În decizie nu se consemnează postul deținut de salariată, nefiind clar dacă acesta face parte din serviciul contracte de muncă și care este motivul desființării serviciului, respectiv al postului reclamantei.
Astfel, măsura concedierii dispusă cu nerespectarea condițiilor de formă prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută, potrivit art.76 codul muncii.
Față de această situație, în baza art.78 codul muncii, tribunalul a dispus repunerea părțile în situația anterioară emiterii deciziei de concediere, căci fără repunerea părților în situația anterioară concedierii atingerea adusă dreptului la muncă al salariatei nu s-ar repara și nu ar asigura stabilitatea raporturilor de muncă, urmând ca reclamanta să fie reintegrată în funcția deținută, iar angajatorul să fie obligat la plata către aceasta a despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data concedierii și până la data reintegrării efective.
Deși pârâta s-a aflat în culpă procesuală, cererea de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă de către instanța de fond,deoarece reclamanta nu a dovedit suportarea cheltuielilor.
Împotriva acestei sentințe, în termenul legal au formulat recurs motivat pârâta, susținând că sentința recurată a fost pronunțată cu nerespectarea dreptului la apărare al părților și a principiului contradictorialității (motiv de recurs circumscris art.304 pct.9 Cod procedură civilă)
În primul rând, a arătat recurenta,din dispozitivul hotărârii atacate se înțelege că prima instanță a invocat din oficiu, în temeiul art. 76 din Codul muncii, nulitatea absolută a deciziei de concediere, pentru că altfel, prima instanță a admis cererea intimatei-contestatoare pentru cu totul alte motive decât cele pe care le-a inclus aceasta prin contestația formulată, din care rezultă că aceasta a cerut instanței să constate că concedierea dispusă de nu ar fi avut la bază o cauză reală și serioasă.
Or, deși este adevărat că în temeiul prevederilor art. 108.pr.civ, eventualele nulități de ordine publică pot fi ridicate de judecător în orice stare a pricinii, nu trebuie ignorat faptul că ele trebuie puse în dezbaterea părților de către instanță înainte de a se pronunța asupra lor. În cazul de față, prima instanță a procedat la judecarea cauzei în urma admiterii propriei excepții, pe care însă nu a pus-o în discuția părților, fapt care atrage nulitatea absolută a sentinței civile astfel pronunțate.
În al doilea rând, susține recurenta, chiar dacă potrivit codului d e procedură civilă, judecătorul este obligat să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale în cauză, nu poate să nesocotească drepturile procesuale ale părților. Astfel, dacă prima instanță a considerat că ar fi putut să existe cauze de nulitate absolută ale deciziei de concediere, pentru că, în opinia instanței ar fi lipsit unele elemente pe care legea le stabilește drept obligatorii cu privire la acestea, în virtutea rolului activ ar fi trebuit, nu doar să se aplece asupra lor, ci și să ceară părților să prezinte explicații sau probe suplimentare prin care să ajute instanța să își formeze convingerea cu privire la acest aspect.
În al treilea rând, susține recurenta că instanța de fond ar fi trebuit să îi permită să formuleze apărări cu privire la presupusele lipsuri de ordin formal ale deciziei de concediere, și nu să pronunțe direct nulitatea acesteia, fără a i se da posibilitatea să prezinte probele care dovedeau legalitatea deciziei de concediere și din această perspectivă și să formuleze apărările pe care le considera relevante în această privință.
De asemenea, principiul dreptului la apărare are valoare constituțională, fiind consacrat expres în art. 24 alin 1 din Constituție, care dispune că "dreptul la apărare este garantat". Potrivit acestui principiu, pe toată durata procesului, părțile au dreptul să își susțină interesele prin formularea de cereri, invocarea de excepții și administrarea de dovezi.
Or, încălcând normele elementare de procedură, prima instanță a produs o vătămare gravă intereselor recurentului prin imposibilitatea exercitării dreptului la apărare, ceea ce în conformitate cu dispozițiile art.105 alin. 2 Cod procedură civilă nu poate avea ca efect decât nulitatea absolută a hotărârii pronunțate.
Astfel, dacă instanța ar fi acordat recurentului posibilitatea de a-și formula apărarea în mod corespunzător, acesta ar fi prezentat probele care dovedeau fără putință de tăgadă faptul că s-au respectat toate cerințele de ordin formal pentru concedierea intimatei-contestatoare precum și argumente prin care s-ar fi demonstrat că s-a acordat acesteia chiar mai mult decât obligă legea, oferindu-i un post de muncă potrivit pregătirii sale profesionale, astfel încât să nu fie afectată chiar prin pierderea totală a unui loc de muncă, urmare a restructurării activității societății.
În concluzie, procedând la judecarea cauzei și pronunțând o hotărâre prin admiterea excepției nulității absolute invocate din oficiu, fără aop une în dezbaterea părților, prima instanță a nesocotit principiul contradictorialității și dreptului de apărare, hotărârea pronunțată fiind astfel lovită de nulitate,în acest sens fiind, jurisprudența Curții de Apel București, secția a -a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale.
Recurenta precizează că sentința civilă recurată este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și cu aplicarea greșită a legii (motiv de recurs circumscris art. 304 pct.9 Cod procedură civilă), arătând că, în mod greșit instanța de fond a reținut neîndeplinirea de către societate cu ocazia emiterii deciziei de concediere a unora din cerințele de formă prevăzute de art. 74 alin 1, lit. a) din Codul muncii, respectiv că acesta nu conține "motivele care au determinat concedierea".
Arată recurenta că decizia de concediere a respectat absolut toate cerințele de fond și formă pe care Codul muncii le menționează ca obligatorii pentru validitatea acesteia, în plus, acționând cu bună credință precizând că societatea i-a mai comunicat salariatei o serie de alte documente din care să poată lua cunoștință de planul de restructurare a activității.
Recurenta susține că decizia de concediere este legală și temeinică și îndeplinește toate condițiile de ordin al cerute de lege;conținutul Deciziei de concediere respectă cerințele de ordin formal cerute de art. 74 din Codul muncii; instanța de fond a aplicat greșit prevederile acestui articol din Codul Muncii deoarece, conținutul deciziei contestate este foarte clar și se referă la motivele de fapt și de drept care au stat la baza concedierii reclamantei
Astfel, susține recurenta că în decizia de concediere se menționează faptul că se desființează Serviciul Contracte de muncă din cadrul Direcției Organizare, faptul că în temeiul prevederile art.65 alin 1 din Codul muncii încetează contractul de muncă al intimatei contestatoare, durata preavizului, valoarea compensației de concediere, data la care produce efecte și instanța competentă să soluționeze eventuala contestație a salariatei
De altfel chiar în primul paragraf al Deciziei de concediere se prezintă motivul concedierii, anume desființarea Serviciului Contracte de Muncă din cadrul Direcția Organizare, fapt care duce implicit și la aceea a postului de Serviciu Contracte de Muncă din cadrul serviciului desființat, post deținut de reclamantă.
În al doilea rând, chiar dacă art. 74 din Codul muncii nu face nici o mențiune cu privire la "măsura" cu care se apreciază "detalierea motivelor de concediere", fiind o chestiune pe care o lasă spre apreciere judecătorului, interpretarea legii de către acesta trebuie să fie una rațională și proprie scopului urmărit, ori această condiție a fost satisfăcută, atât timp cât cerința aducerii la cunoștință a motivelor ce determină concedierea a fost îndeplinită.
În aceste condiții, este imposibil de înțeles în ce fel ar fi putut exista o confuzie cu privire la măsura în pe de o parte postul pe care îl ocupa Intimata - Contestatoare făcea parte din serviciul desființat ca urmare a restructurării, iar pe de altă parte, că măsura ar fi afectat chiar acest post, așa cum lasă să se înțeleagă în mod confuziv prin sentința recurată prima instanță.
Or, este evident din toate probele administrate, din moment ce reclamanta ocupa un singur post în cadrul unității (cel de serviciu contracte de muncă), iar din decizia de concediere rezultând că acest nu a fost desființat în ansamblul său,că nu poate exista vreun semn de întrebare nici cu privire la care post a fost desființat prin decizia de concediere și nici cu privire la titularul acestuia.
De altfel, dovadă a faptului că intimata-contestatoare a înțeles motivul concedierii sale, este faptul că aceasta nici nu a contestat legalitatea deciziei de concediere pe motive de acest tip, ci a susținut faptul că motivul invocat de către recurenta-intimată în Decizia de concediere nu ar fi unul real și serios.
Consideră recurenta, deci că, în mod greșit, a considerat prima instanță, în baza unei interpretări rigide a legii, că societatea nu ar fi îndeplinit cerințele de ordin formal pentru a proceda la concediere, atât timp cât finalitatea textului legii, informarea corectă și exactă a salariatei concediate, a fost atinsă. Deci, atât timp cât intimata-contestatoare a luat la cunoștință motivele concedierii, nu se poate proba ori reține vreo vătămare a intereselor sale legale.
Mai susține recurenta că societatea i-a comunicat intimatei-contestatoare nu doar decizia de concediere, ci toate celelalte elemente relevante ale conducerii societății privind restructurarea activității
Chiar presupunând prin absurd că ar fi corectă interpretarea mai mult decât extensivă a instanței că decizia de concediere nu ar fi suficient de detaliată și motivată, din toate celelalte înscrisuri de Societate și comunicate intimatei-contestatoare rezultă că a îndeplinit toate cerințele de ordin formal cu ocazia concedierii.
În primul rând, instanța de fond a considerat în mod greșit că a motivat concedierea numai prin trimiterea la prevederile Deciziei nr. 24/22.02.2008 -act intern al societății prin care se aprobă restructurarea Departamentului Resurse Umane - Direcția de Organizare- câtă vreme societatea i-a comunicat în scris salariatei chiar acest document.
Deci în plus față de Decizia de concediere unde sunt prezentate motivele care au condus la concedierea intimatei-contestatoare, societatea a adus la cunoștința intimatei-contestatoare măsurile pe care le-a adoptat cu privire la restructurarea Departamentului de Resurse Umane și prin Informarea - Oferta nr. 382/22.02.2008, care i-a fost de asemenea transmisă intimatei-contestatoare.
Intimatei-contestatoare i-a fost adus în mod explicit la cunoștință care este motivul concedierii, pe lângă indicarea în mod clar a articolului 65 alin 1 din Codul muncii, și prin alte documente, conținând referiri la desființarea Serviciului Contracte din cadrul Departamentului Resurse Umane, comunicate anterior concedierii respectiv Informarea - Ofertă nr. 382/22.02.2008,) Decizia 24/22.02.2008 a conducerii societății cu privire la aprobarea planului de restructurare și Informarea 428/29.02.2008
Așadar, deși nu rezultă din nicio dispoziție legală obligația societății de a-i prezenta salariatului al cărui post urmează a fi desființat ca urmare a restructurării toate aceste informații și documente interne, societatea a procedat, de buna-credință la notificare lor către salariată,iar toate documentele emise de Societate și comunicate intimatei-contestatoare fac corp comun cu aceasta.
Astfel, așa cum se menționează și în literatura de specialitate, chiar absența motivării din decizia de concediere (ceea ce nu este cazul oricum în speța de față) nu ar trebui să atragă nulitatea deciziei de concediere, dacă se poate dovedi că salariatul a luat efectiv cunoștință de faptele invocate în cuprinsul ei, prin intermediul altor documente care i s-au comunicat cu ocazia concedierii, acestea făcând toate corp comun cu decizia de concediere.
Deci,faptul că în decizia de concediere nu se menționează expres, din nou, în corpul deciziei denumirea postului deținut de salariată nu poate produce nici o confuzie care să ducă la ideea că postul ocupat de salariată nu ar face parte din cadrul Serviciului de Contracte de Muncă, serviciu care a fost desființat.
Recurenta mai susține că Societatea a respectate toate obligațiile legale în cazul concedierii pe motiv de restructurare și contrar susținerilor, nefondate de altfel, ale salariatei privitoare la faptul ca a fost discriminată și hărțuită, urmărindu-se astfel o concediere a dânsei, societatea a încercat prin toate mijloacele legale să nu se ajungă la desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei.
În primul rând, Societatea a procedat chiar și la transmiterea unei oferte scrise intimatei-reclamante, adresa nr. 382/ 22.02.2008, prin care i-a propus acesteia ocuparea postului de "referent asistență ", cu toate ca prevederile art. 74 alin. 1 lit. d) nu impun, în opinia recurentei îndeplinirea acestei obligații în cazul restructurării.
În al doilea rând, Societatea i-a comunicat salariatei chiar o ofertă concretă de muncă fiind evident deci că susținerile intimatei-reclamante cu privire la pretinsa hărțuire și discriminare sunt nefondate, atâta vreme cât societatea a urmărit continuarea relațiilor de muncă cu intimata-reclamantă, prin oferirea singurului post vacant din societate, compatibil cu pregătirea profesională a salariatei.
Deci din această perspectivă, afirmațiile intimatei-contestatoare în sensul că oferta făcută nu ar fi fost una efectivă, ci doar de formă, nu au nici un fel de întemeiere.
În al treilea rând, Societatea nu putea să îi ofere Intimatei-contestatoare posturi vacante din organigrama societății care nu corespundeau pregătirii și experienței sale profesionale, întrucât aceasta nu ar fi putut să o implice pe aceasta în activități pentru care aceasta nu avea calificarea necesară, pentru că ar fi fost probabil acuzată că o hărțuiește și discriminează față de ceilalți salariați.
Mai susține recurenta că odată cu restructurarea Departamentului Resurse Umane, conducerea societății a luat și decizia restructurării Departamentului IT, de unde s-au desființat 2 posturi, unul dintre salariații din acest departament fiind de asemenea concediat din același motiv ca si intimata-testatoare. Cu toate acestea, în acest caz din Departamentul IT, conducerea Societății a decis că,deși exista un post vacant în cadrul Departamentului IT, acesta nu a putut fi oferit salariatului propus pentru concediere, întrucât acesta nu avea pregătirea profesională necesară pentru ocuparea postului.
În al patrulea rând, sunt eronate afirmațiile intimatei - contestatoare în sensul că Societatea ar fi trebuit să procedeze la recalificarea sa, în măsura în care nu avea un post compatibil cu pregătirea experiența sa deoarece un astfel de post, a oferit intimatei cu bună credință, chiar în lipsa unei obligații legale în acest sens, iar pe de altă parte, dispozițiile art.80 din Contractul colectiv de muncă la nivel național menționate de intimata - contestatoare în contestația depusă nu au incidență în cauză, întrucât acest articol, împreună cu art.79, reglementând o ipoteză diferită de prezenta cauză, respectiv cea a concedierilor colective.
Recurenta apreciază că sancțiune concedierii a avut la bază o cauză reală și serioasă, desființarea postului intimatei efectivă câtă vreme prin Referatul intern nr. 323/18.02.2008 întocmit de Departamentul de Resurse Umane se arată că schema supradimensionată de posturi din cadrul Departamentelor Resurse Umane și IT nu își mai găsește justificare economică în volumul efectiv de muncă derulat de salariații celor două departamente.
Astfel, nu se poate reține în nici un caz, că măsura desființării postului de Serviciu Contracte de Muncă luată de conducerea societății a fost una subiectivă îndreptată exclusiv împotriva sa.
În al doilea rând, câtă vreme decizia societății este motivată în fapt și susținută de calcule economice și de rentabilitate, decizia de concediere pe motiv de restructurare nu poate fi cenzurată de instanță pe considerente de oportunitate, întrucât ar fii un act de ingerință în activitatea economică a unei societăți comerciale, ceea ce legea nu permite,în acest sens statuându-se în doctrină că instanța judecătorească poate doar să verifice împrejurarea dacă reorganizarea ca scop menținerea competitivității angajatorului, nefiind îndrituită să se implice în elaborarea și aplicarea strategiei de reorganizare a angajatorului,
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat în esență respingerea recursului ca nefondat.
La dosarul cauzei s-au depus un set de acte în copie.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate,ce în raport de dispozițiile art. 306 al.3 Cod pr.civilă pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct.5 și 9 Cod pr.civilă și sub toate aspectele față de dispozițiile art. 3041Cod pr.civilă, Curtea apreciază ca nefondat recursul formulat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, sunt nefondate criticile recurentei referitoare la încălcarea de către instanța fondului a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, întrucât întocmirea actelor de procedură cu respectarea acestor principii ale procesului civil este concretizată normativ corespunzător fiecărei etape procesuale de dispozițiile art. 85 și urm. Cod pr.civilă, de art. 112-1141Cod pr.civilă, art. 115 și urm. Cod pr.civilă și este sancționată potrivit art. 105 al.2 teza I-a Cod pr.civilă de o nulitate virtuală, condiționată de pricinuirea unei vătămări părții litigiului ce nu se poate înlătura decât prin anularea formelor procedurale, îndeplinite cu încălcarea normelor legale.
Potrivit dispoz.art. 105 alin.2 teza I-a Cod pr.civilă sancțiunea procedurală a nulității actelor de procedură intervine dacă sunt întrunite cumulativ condițiile existenței unui act de procedură întocmit cu neobservarea formelor legale și a împrejurării că actul de procedură să fi produs părții o vătămare, aceasta neputând fi înlăturată prin anularea actului.
În speță, împrejurarea că instanța fondului a constatat nulitatea deciziei de concediere nr. 26/29.02.2008 emisă de recurentă, datorită lipsei din cuprinsul deciziei a motivelor de concediere ce nu țin de persoana salariatului în conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 74 lit.a din Codul muncii -deci sancționate în cazul încălcării cu nulitatea absolută a actului emis astfel,nulitatea nefiind condiționată de producerea vreunei vătămări persoanei interesate,contrar susținerilor recurentului ce apar,prin urmare ca nefondate - fără a pune în dezbaterea recurentei această împrejurare, nu reprezintă contrar susținerilor recurentei o încălcare a principiilor contradictorialității și al respectării dreptului la apărare al recurentului pârât, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 74 din Codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a menționa în cuprinsul deciziei elementele legale obligatorii, iar potrivit dispoz.art. 287 din Codul muncii acestuia îi revine sarcina de face proba legalității temeiniciei măsurii contestate, fiind obligat să depună dovezile în acest sens până a prima zi de înfățișare; în acest sens recurentei îi revenea obligația de a face în primul rând dovada legalității deciziei contestate de către intimata contestatoare, chiar dacă prin motivele contestației cu care a investit prima instanță nu se invocase nelegalitatea măsurii contestate.
Mai mult, chiar în situația când intimatul nu contestă legalitatea deciziei de încetare a contractului individual de muncă, instanței de jurisdicție a muncii îi revine obligația procesuală de a cerceta măsura ce formează obiectul contestației în primul rând sub aspectul legalității emiterii ei, aspect ce primează față de temeinicia măsurii, fiind necesară cercetarea prin urmare prioritară a întrunirii condițiilor de formă și de fond necesare pentru aprecierea validității deciziei.
Curtea mai reține că nefiind vorba de o excepție procesuală în sensul dispoz.art. 137 alin.1 din Codul muncii ci de un motiv de nelegalitate formală a deciziei emise și contestată în prezenta cauză, instanței fondului nu îi revenea contrar susținerilor recurentei ce apar ca nefondate, obligația punerii în discuție expresă a aspectului formal privind nelegalitatea deciziei, datorită lipsei mențiunii motivelor concedierii în conținutul deciziei, sancționate potrivit art. 74 din Codul muncii de nulitatea absolută.
Pe de altă parte, în cauză nu erau incidente nici dispoz.art.108 Cod pr.civilă, ce se referă la nulitatea unor acte de procedură, câtă vreme decizia de concediere nu reprezintă o formă procedurală ci o măsură de dreptul muncii substanțial, iar nepunerea în discuție a susmenționatului motiv de nelegalitate a deciziei în discuție nici nu a produs recurentei vreo vătămare a intereselor procesuale, câtă vreme acest motiv intrinsec de nulitate a deciziei nu poate fi complinit prin probe extrinseci acesteia în raport de dispozițiile art. 77 din Codul muncii ce interzice angajatorului să invoce în fața instanței în caz de concediere alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Nici argumentele prezentate de recurent în recurs în sensul oferirii unui loc de muncă intimatei, prezentării acesteia a motivelor de concediere, acordării unui preaviz și a unei compensații de concediere, a cunoașterii de către aceasta a temeiurilor concedierii nu sunt în măsură a face dovada existenței unei vătămări procesuale produse recurentei ce nu i s-a pus în discuție nulitatea concedierii, câtă vreme motivele de temeinicie ale deciziei nu sunt în măsură a înlătura nulitatea absolută a măsurii impuse cu încălcarea normelor imperative prevăzute de lege pentru valabilitatea sa.
Sunt nefondate și susținerile recurentei privind încălcarea legii de către prima instanță întrucât decizia de concediere ar fi legală, îndeplinind celelalte condiții formale prevăzute de Codul muncii și temeinică deoarece instanța fondului a făcut corecta interpretare și aplicare a dispoz.art. 74 lit.a din Codul muncii, deoarece menționarea împrejurării desființării Serviciului Contracte de Muncă din cadrul Direcției Organizare, respectiv a postului intimatei, nu reprezintă, în sensul dispoziției legale menționate, coroborate cu dispoz.art. 65 al.1 din Codul muncii " motivele ce determină concedierea"; potrivit art. 65 al.1 din Codul muncii concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă, ocupat de salariat din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
În consecință, desființarea postului intimatei reprezintă operația premergătoare concedierii și este determinată de unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana salariată, precum reorganizarea societății, pierderi economice ale acesteia, retehnologizarea, etc. iar nu motivul ce a determinat concedierea în sensul dispozițiilor legale menționate.
a contrario dacă s-ar admite susținerile recurentei, aceasta ar avea posibilitatea de a susține în fața instanței necesitatea desființării postului ocupat de intimat, în conformitate cu dispoz.art.65 al.2 din Codul muncii, invocând motive precum cele mai sus enumerate în dovedirea caracterului real și serios al concedierii, ce nu pot fi primite însă potrivit art. 77 din Codul muncii; prin urmare, desființarea locului de muncă precede concedierea și nu poate constitui prin ea însăși un motiv de concediere.
Mai mult, aducerea la cunoștință a intimatei a motivului concedierii nu este o cerință prevăzută de lege și în orice caz nu poate confirma nulitatea absolută a actului juridic nelegal care este decizia de concediere, după cum nici împrejurările respectării celorlalte condiții de formă și de fond prevăzute de art. 74 din Codul muncii, respectiv a menționării preavizului, temeiului concedierii și instanței competente a soluționa o eventuală contestație a salariatei prin decizia de concediere nu poate conduce la concluzia legalității deciziei contestate; nici temeinicia măsurii luate cu încălcarea normelor legale prevăzute pentru valabila sa admitere nu poate înlătura nulitatea absolută a măsurii ca sancțiune procedurală ce lipsește de efecte juridice actul încheiat cu încălcarea normelor imperative prevăzute pentru valabilitatea sa.
Prin urmare, sunt nerelevante împrejurările menționate de recurentă a cunoașterii de către intimată a motivului concedierii, a caracterului real și serios al măsurii și comunicării către recurentă a tuturor probelor în susținerea temeiniciei măsurii, respectiv a deciziei conducerii societății de restructurare și a unor informări emise de angajator și adresate intimatei.
Nefondate sunt și susținerile recurentei în sensul că susmenționatele documente fac parte integrantă din decizia contestată, câtă vreme în raport de art. 77 din Codul muncii, toate elementele deciziei de concediere, în special motivele de fapt și de drept ale măsurii luate trebuie menționate în cuprinsul deciziei, iar prin referire la alte acte ale societății la care decizia face trimitere.
Mai mult,în dreptul procesual român doctrina și jurisprudența nu constituie izvor de drept.
Față de cele mai sus reținute, nici împrejurarea respectării de către angajator a obligațiilor ce îi reveneau în cazul concedierii și nici temeinicia măsurii nu poate salva de la nulitate decizia contestată în prezenta cauză.
Pentru aceste considerente, Curtea în baza art. 312 Cod pr.civilă civilă, va respinge ca nefondat recursul.
Va respinge cererea intimatei privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, reținând că intimata nu a făcut dovada suportării unor asemenea cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul formulat de recurenta ASIGURĂRI DE. împotriva sentinței civile nr.5647 din data de 15.09.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.12861/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata .
Respinge cererea intimatei privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi 03.04.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
Tehnored.
2 ex/22.04.2009
Jud. fond:
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Comșa Carmen Georgiana
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 1860/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 2210/2009. Curtea... → |
|---|
