Contestație decizie de concediere. Decizia 2360/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(251/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.2360/
Ședința publică din data de 09 aprilie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta contestatoare, împotriva sentinței civile nr.6531 din 22 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 36434/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata SC INTERNATIONAL ROMÂNIA SRL, având ca obiect - contestație decizie concediere.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 02.04.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 09.04.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 6531/22.10.2008 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a respins ca neîntemeiată cererea precizată prin care contestatoarea, în contradictoriu cu intimata SC Internațional România SRL, a solicitat următoarele:
- anularea deciziei de concediere nr. 18/08.10.2007 emisă de intimată;
- obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi trebuit să beneficieze contestatoarea;
- reintegrarea contestatoarei în funcția avută anterior concedierii;
- obligarea intimatei să efectueze cuvenitele rectificări în cartea de muncă a contestatoarei în sensul anulării mențiunii privind concedierea acesteia;
- obligarea intimatei la plata de daune morale în cuantum de 50.000 lei.
De menționat faptul că prin aceeași hotărâre s-a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei la plata orelor suplimentare, a sporului pentru orele muncite sâmbăta și duminica, precum și a orelor de noapte, pentru perioada 01.06.2007-08.10.2007.
Reclamanta a declarat recurs, criticând sentința precitată, în esență, sub următoarele aspecte
1. Instanța a soluționat eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune, aplicând greșit disp. art. 268 alin. 1 din Codul Muncii.
Angajatorul a luat cunoștință despre faptele reținute în sarcina contestatoarei prin punctele 1 și 2 din decizie, dovadă în acest sens fiind cele două rapoarte emise de intimată.
Din acest motiv trebuie înlăturat considerentul avut în vedere de instanță, potrivit căruia nu s-a precizat data la care s-a luat cunoștință de săvârșirea faptelor de către conducerea intimatei.
Celelalte capete de învinuire aduse prin decizia de concediere nu vizează fapte concrete, ci au doar caracterul unor acuzații paușale fără suport probator. Singurele probe administrate în cauză sunt acte care emană de la angajator și care nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
2. S-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 268 alin. 2 lit. c din Codul Muncii.
Contestatoarea a formulat o serie de apărări în cadrul procedurii prealabile, apărări care au fost consemnate în procesul-verbal încheiat. Cu toate acestea, angajatorul nu le-a consemnat în decizia contestată.
Decizia de concediere nu precizează nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările contestatoarei, ci se limitează doar la susținerea potrivit căreia toți salariații sunt obligați să cunoască toate procedurile și schimbările intervenite.
Or, această afirmație nu răspunde în mod real apărărilor contestatoarei sub nici un aspect.
Caracterul abuziv al concedierii rezultă și din împrejurarea că nota de lichidare poartă o dată anterioară (05.10.2007) anterioară deciziei de concediere (08.10.2007).
3. Instanța a reținut greșit situația de fapt, neadministrând toate probele de natură să conducă la aflarea adevărului și la justa soluționare a cauzei.
a fost rezolvată doar pe baza actelor întocmite de angajatoare și care nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Contestatoarea a solicitat proba cu martori, însă aceasta a fost respinsă nemotivat prin încheierea din 14. 05. 2008. Prin intermediul acestei dovezi, s-ar fi putut infirma fără echivoc realitatea faptelor punctuale petrecute (punctele 1 și 2 din decizie), și s-ar fi probat comportamentul contestatoarei la locul de muncă în general (pct. 3-5 din decizie).
. din decizie sunt nefondate. Pentru fapta din 08.08.2007 dovada contrară s-ar fi putut face prin intermediul probei cu martori.
În ce privește fapta din 10.08.2007, contrar mențiunii din decizie, în raportul de la aceeași dată se reține că nu ar fi anunțat Directorul General, iar nu departamentul de supraveghere. Prin urmare, chiar raportul emis de angajator face dovada netemeiniciei faptei imputate.
De altfel, cele două rapoarte, datate 08.08 și 10.08, care au stat la baza referatului, iar apoi a deciziei, nu sunt semnate și ștampilate, prin urmare nu pot produce efecte juridice.
Instanța a considerat că punctele 3-5 din decizie reprezintă o concluzie asupra comportamentului și modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu de către contestatoare.
Această concluzie nu poate fi primită, deoarece nu decurge în mod logic din faptele arătate în decizie. Nu se poate considera că nerespectând anumite instrucțiuni ale angajatorului în două cazuri individuale, salariata ar fi dat dovadă de un comportament necorespunzător față de clienți și ar fi avut o atitudine necolegială față de ceilalți angajați.
Oricum, din verificarea în concret a modalităților în care au avut loc incidentele imputate contestatoarei, nu se poate desprinde concluzia că abaterile au o asemenea gravitate încât să atragă sancțiunea cea mai drastică, desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
În baza art. 312 alin. 1 teza I și art. 304 pct. 9. proc. civ. făcând aplicațiunea corespunzătoare în cauză a disp. art. 304/1 proc. civ. (ce permit examinarea pricinii sub toate aspectele), Curtea va admite recursul și va modifica sentința atacată în sensul menționat prin dispozitivul deciziei, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Soluția primei instanțe se bazează pe o eronată interpretare și aplicare a dispozițiilor legale relevante în cauză, dar și pe o greșită apreciere a materialului probator administrat în cursul judecății în fond, fiind deci nelegală și netemeinică.
Astfel, prin decizia nr. 18/08.10.2007 emisă de intimată, s-a dispus concedierea disciplinară a recurentei-contestatoare, cea care la acel moment era încadrată cu contract individual de muncă, având funcția de șef departament. În drept au fost invocate prevederile art. 61 lit. a din Codul Muncii, precum și dispozițiile art. 12/2 lit. pagina 9 și art. 12/3 lit. din Regulamentul de Ordine Interioară al intimatei.
Fiind vorba despre o decizie de concediere disciplinară, ea trebuie să se conformeze întrutotul dispozițiilor art. 268 alin. 2 din Codul Muncii, potrivit cu care: "sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată;
f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată."
Având în vedere caracterul imperativ și de ordine publică al acestor prevederi legale, subliniat și de faptul că legiuitorul a prevăzut cea mai drastică sancțiune de drept civil în cazul nerespectării lor (nulitatea absolută), concluzia care se impune este aceea că decizia nr. 18/08.10.2007 emisă de intimată și care este contestată în prezentul proces, trebuie să îndeplinească cumulativ toate condițiile impuse de art. 268 alin. 2 din Codul Muncii, lipsa fie și doar a uneia dintre acestea făcând ca actul de sancționare să fie lovit de nulitate.
Or, din examinarea conținutului acestei decizii rezultă că ea nu respectă întrutotul cerințele legale precitate.
În primul rând, decizia nu poate fi socotită că se conformează dispozițiilor art. 268 alin. 2 lit. c, privitoare la motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare.
Din cuprinsul procesului-verbal din 05.10.2007, încheiat cu ocazia audierii recurentei-persoană fizică pe parcursul procedurii cercetării disciplinare prealabile, reiese că aceasta a formulat mai multe apărări privitor la faptele ce i se imputau. Însă, nici una dintre aceste apărări punctuale ale salariatei audiate nu au fost menționate în actul de sancționare disciplinară, iar motivele pentru care au fost înlăturate nu au nici o legătură cu respectivele apărări.
Sub acest aspect trebuie arătat că recurentei i se impută mai multe fapte, constând din neanunțarea Departamentului Supraveghere la momentul efectuării anumitor plăți în datele de 08.08. și 10.08.2007 (punctele 1 și 2 din decizie), comportament neprofesional față de clienți ajungând până la refuzul de și interzicerea la trei clienți să mai consume băuturi alcoolice (punctul 3), atitudine negativă față de proceduri (punctul 4), atitudine iresponsabilă și necolegială față de colegi și subordonați (punctul 5).
Privitor la fiecare dintre acestea, recurenta-contestatoare s-a apărat arătând că în legătură cu incidentele privind plățile a fost anunțat și informat General, acesta semnând "slip-ul" de casierie (punctele 1 și 2), că nu a permis clienților să mai consume alcool deoarece erau în stare de ebrietate, servindu-i în schimb cu apă, răcoritoare și cafea, clienții venind și în prezent să joace (punctul 3), că nu a demonstrat comportament iresponsabil, ci a depus toate eforturile pentru a respecta fișa postului (punctul 4), că a avut atitudine apropiată și colegială față de subordonați (punctul 5) și că în general acuzațiile aduse sunt nejustificate, neprezentându-i-se nici o probă în susținerea acestora.
Or, referitor la aceste apărări, în decizia contestată s-au prezentat ca motive pentru înlăturarea lor o serie de afirmații total nepertinente, constând în aceea că apărarea salariatei "a fost înlăturată arătând și dovedind că toți salariații sunt obligați să cunoască toate procedurile și schimbările intervenite. a luat cunoștință de fișa postului și regulamentul intern, cât și de procedurile de funcționare a departamentului. Toate procedurile și schimbările intervenite sunt aduse în mod repetat la cunoștință, afișându-se la locul de muncă. Totodată, funcția de șef departament este una importantă și salariata susmenționată a fost selectată pentru postul respectiv tocmai pentru a fi riguroasă în aplicarea corectă a tuturor procedurilor și prevederilor din Regulamentul Intern și din procedurile de funcționare a departamentului".
Din cele reproduse mai sus reiese cu claritate că motivele invocate de intimată (cu ocazia cercetării prealabile) sunt total străine de apărările formulate de recurentă, echivalând cu o motivare insuficientă, necorespunzătoare, ilogică și defectuoasă. O asemenea motivare nu poate fi socotită că respectă cerințele imperative ale art. 268 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, ceea ce atrage nulitatea absolută a deciziei contestate.
În al doilea rând, actul de concediere al recurentei nu se conformează condiției prevăzută de art. 268 alin. 2 lit. a, din punctul de vedere al descrierii faptelor ce constituie abatere disciplinară.
Faptele de la punctele 3-5 din decizie sunt prezentate prin sintagme și expresii generale, vagi și fără caracter concret, nepermițând individualizarea lor din punct de vedere al locului și momentului în care s-au produs. De altfel, privitor la aceste fapte, intimata nu a menționat în decizie nici măcar data ori intervalul de timp în care s-au produs. Rezultă că cel puțin pentru aceste fapte, menționate în cuprinsul punctelor 3-5 din decizie, condiția descrierii lor nu este realizată, motiv pentru care din nou intervine sancțiunea nulității absolute a deciziei.
Singurele fapte ce pot fi individualizate sub aspectul datei la care ar fi fost comise sunt cele de la punctele 1 și 2 din decizia de concediere, însă descrierea lor este din nou insuficientă, neoferind posibilitatea de a stabili locul în care s-au comis. Chiar trecând peste acest lucru, faptele respective, prin forma în care sunt detaliate, nu pot fi socotite încălcări ale vreuneia dintre dispozițiile din Regulamentul Intern indicate în cuprinsul deciziei, adică prevederile art. 12/2 lit. pagina 9 și art. 12/3 lit.
Cele două fapte constau din aceea că recurenta-contestatoare nu a anunțat Departamentul de Supraveghere atunci când a efectuat plata unui de 60 lei în ziua de 08.08.2007 și respectiv atunci când a efectuat o plată în valoare de 8745 lei, în ambele cazuri intimata invocând înștiințarea departamentală din 13.06.2007.
Intimata socotește că prin aceste fapte recurenta a dat dovadă de comportament iresponsabil (art. 12/2 lit. din Regulamentul Intern) și a refuzat să se conformeze unei indicații pertinente a conducerii, în limitele legii (art. 12/3 lit. b).
Regulamentul Intern al intimatei nu definește ce se înțelege prin sintagma "comportament iresponsabil", motiv pentru care încadrarea faptelor imputate recurentei în această teză prevăzută de art. 12/2 lit. nu poate fi admisă, căci s-ar ajunge la situația în care orice faptă a unui salariat, în măsura în care nu convine angajatorului, să poată fi asimilată unui comportament iresponsabil, susceptibil de a fi supus unei sancțiuni disciplinare. O asemenea ipoteză este absurdă și inacceptabilă, deoarece ar însemna să creeze toate condițiile pentru ca angajatorul să comită abuzuri, ceea ce ar contraveni principiilor fundamentale ale protecției salariaților și bunei-credințe, ce stau la baza raporturilor de muncă, principii prev. de art. 6 și 8 din Codul Muncii. În plus, este culpa intimatei, în calitate de angajator, că nu a definit ce înseamnă "comportament iresponsabil", iar această culpă nu trebuie să producă efecte contra salariatului, ci a angajatorului.
Nu sunt îndeplinite nici condițiile pentru incidența tezei prev. de art. 12/3 lit. b din Regulamentul Intern, care se referă la refuzul de a se conform unei indicații pertinente a conducerii, în limitele legii. Recurentei-contestatoare i s-a imputat neanunțarea Departamentului Supraveghere, adică o atitudine pasivă, o inacțiune, în timp ce refuzul de conformare la care face trimitere art. 12/3 lit. b se caracterizează printr-un comportament activ, o acțiune de opunere față de o indicație pertinentă a conducerii.
Oricum, deși avea sarcina probei conform art. 287 din Codul Muncii, intimata nu a administrat dovezi suficiente și concludente în sprijinul susținerii sale că recurenta ar fi încălcat prevederile art. 12/3 lit. b din Regulament.
Din acest punct de vedere, se impune a preciza că rapoartele de eroare procedură din 08.08. și 10.08.2007, nu oferă garanțiile necesare de autenticitate și veridicitate a mențiunilor pe care le conțin. Ele nu sunt semnate de persoana care le-a întocmit, nu poartă ștampilă ori nr. de înregistrare, astfel încât să demonstreze că emană de la intimată. În plus, traducerile acestora din limba engleză în română nu au fost prezentate unui notar public pentru a legaliza semnătura traducătorului.
Un alt document ce ar fi putut sprijini susținerile intimatei este înștiințarea departamentală din 13. 06.2007, însă acesta a fost anexat sub forma unui înscris intitulat "Memorandum", care, de asemenea, nu este semnat și ștampilat de către persoanele autorizate din conducerea intimatei, nu poartă număr de înregistrare.
Cum alte dovezi (martori, interogatoriu) nu au fost administrate în cauză, iar în decizie nu s-au indicat alte aspecte relevante (conform art. 77 din Codul Muncii, în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere), este firesc să se aprecieze că decizia contestată nu este valabilă și trebuie desființată.
Toate cele ce preced demonstrează nelegalitatea și netemeinicia sentinței atacate și fac necesară admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii parțiale a contestației în baza art. 76-78 din Codul Muncii.
În acest sens se va dispune anularea deciziei contestate, reintegrarea contestatoarei în funcția avută anterior, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri stabilită conform art. 78 alin. 1 din Codul Muncii.
Dată fiind soluția adoptată în privința capetelor principale de cerere, se va admite și pretenția accesorie privind efectuarea cuvenitelor modificări în cartea de muncă a contestatoarei, în sensul anulării mențiunii privind concedierea acesteia de către intimată.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate, care nu au fost criticate expres în motivarea căii de atac, printre care și cea referitoare la disjungerea capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei la plata orelor suplimentare, a sporului pentru orele muncite sâmbăta și duminica, precum și a orelor de noapte, pentru perioada 01.06.2007-08.10.2007.
În final, se impune o precizare în legătură cu problema daunelor morale solicitate de contestatoare, și anume aceea că ele nu pot fi acordate deoarece răspunderea patrimonială a angajatorului (intimata) prevăzută de art. 269 din Codul Muncii are caracter contractual. Or, în cazul unei asemenea răspunderi, potrivit regulilor și principiilor generale din această materie, nu poate fi concepută și nu se poate pune problema daunelor morale, aceasta fiind specifică răspunderii civile delictuale prevăzută de art. 998 și urm. din Codul Civil, care însă este inaplicabilă în speță tocmai pentru că ne aflăm pe terenul unor raporturi juridice contractuale de muncă.
Oricum, nu s-au administrat dovezi din care să rezulte prejudiciul moral suferit de contestatoare, iar prin modul în care a fost rezolvată pricina se poate considera că au fost acoperite și pagubele morale pretins cauzate autoarei contestației, asigurându-i-se o reparație echitabilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-contestatoare, în contradictoriu cu intimata SC Internațional România SRL, împotriva sentinței civile nr. 6531/22.10.2008 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Modifică în parte sentința atacată.
Admite în parte contestația.
Dispune anularea deciziei de concediere nr. 18/08.10.2007 emisă de intimată.
Dispune reintegrarea contestatoarei în funcția avută anterior concedierii.
Obligă intimata să achite contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii și până la efectiva reintegrare.
Dispune efectuarea cuvenitelor rectificări în cartea de muncă a contestatoarei în sensul anulării mențiunii privind concedierea acesteia.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 09.04.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER
TEHNORED//2 ex./21.04.2009.
Jud.fond:,
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 1004/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 972/2010. Curtea de... → |
|---|
