Contestație decizie de concediere. Decizia 2425/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.244/2009
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR. 2425/
Ședința publică de la 10 aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 2: Uță Lucia
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurentul împotriva sentinței civile nr.6532 din data de 22.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.44858/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata SC" "SA, având ca obiect:"contestație împotriva deciziei de concediere".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 01.04.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitate recurentului să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 08.04.2009 și apoi la data de 10.04.2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.6532 din data de 22.10.2008 Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a admis în parte acțiunea precizată formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata SC SA; a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor drepturi bănești: salariul aferent perioadei 01.02.2008 - 14.02.2008 în sumă de 240 lei net; indemnizația pentru concediul de odihnă cuvenit și neefectuat pentru anul 2007 în sumă de 506 lei net și pentru anul 2008 în sumă de 40 lei net; compensație ca urmare a încetării raporturilor de muncă în sumă de 410 lei net; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; a obligat pârâta la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanța a reținut că reclamantul a fost angajat în cadrul societății pârâte în baza contractului individual de muncă nr. 1167/11.03.2003, in funcția de paznic, până la data de 15.02.2008 când, prin Decizia nr. 3/08.01.2008, raporturile de muncă dintre parți au încetat în baza art.55 lit. c și art. 65 din Codul muncii, art. 74 alin. 1 lit. c din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național. Măsura desfacerii contractului de muncă al petentului a fost luată având în vedere și dispozițiile Deciziei nr. 990/16.11.2007 emisă de societatea intimată privind unele măsuri de reorganizare a activității prin desființarea unor posturi.
Contestatorul a contestat atât decizia nr.990/16.11.2007 cât și decizia nr. 3/08.01.2008.
Cu privire la decizia nr. 990 /16.11.2007 privind unele măsuri de reorganizare a activității prin desființarea unor posturi-comunicată prin adresa nr. 506/16.11.2007,Tribunalul a reținut că s-a dispus de către conducerea societății ca, începând cu data de 15.02. 2008, cele două posturi de portar prevăzute în organigrama societății în cadrul Departamentului administrativ să se desființeze, urmând ca serviciul de pază și supraveghere să fie externalizat complet prin asigurarea acestuia exclusiv de către o firmă specializată, pe baze contractuale comerciale, cu consecința unei reduceri de personal prin desfacerea contractelor de muncă ale salariaților ce asigură cele două posturi cu acordarea drepturilor cuvenite celor în cauză conform Codului muncii și Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010.
Tribunalul a apreciat că adresa atacată are caracterul unei înștiințări, care nu modifică condițiile de încheiere sau executare a contractului individual de muncă al contestatorului și care nu determină, în sine, încetarea raporturilor de muncă dintre părți, reprezentând un prim demers în reorganizarea activității societății și se subscrie unei cerințe a legii-aceea de a recunoaște dreptul la termenul de preaviz al angajatului.
Tribunalul a mai reținut că decizia atacată nu are natura juridică a unui act civil "lato sensu" și nici a unui act juridic de drept al muncii pentru a fi susceptibil de analiză sub aspectul îndeplinirii vreunei condiții de fond sau de formă, ad validitatem, a căror încălcare să constituie cauză de nulitate absolută ci are natura juridică a unei simple înștiințări, a unui înscris ce constată îndeplinirea unei obligații de comunicare anterioară măsurii unilaterale de desfacere a contractului de muncă și care nu a adus nici o modificare elementelor contractului de muncă al contestatorului, astfel că Tribunalul a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a deciziei nr. 990/16.11.2007 privind unele măsuri de reorganizare a activității prin desființarea unor posturi ca neîntemeiat.
În ceea ce privește măsura dispusă prin Decizia nr. 3/08.01.2008, în baza căreia raporturile de muncă dintre părți au încetat în baza art.55 lit. c și art. 65 din Codul muncii și art. 74 alin. 1 lit. c din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național, Tribunalul a reținut că, temeiul legal al deciziei atacate, art. 65 din Codul muncii este aplicabil în speță. Astfel, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activității.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv decizia nr. 990/16.11.2007 privind unele măsuri de reorganizare a activității prin desființarea unor posturi, Contractul de prestări servicii, organigramele anterioare și ulterioare efectuării de disponibilizări a rezultat că în mod clar s-a produs o reorganizare a unității intimate, efectivă reală și serioasă ce a avut ca efect desființarea celor două posturi de portar.
Totodată, tribunalul a apreciat că dreptul angajatorului de a stabili organizarea și funcționarea unității nu este susceptibil de abuz conform dispozițiilor art. 40 alin. 1 lit. a din Codul muncii și a art. 20 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010.
Prima instanță a constatat că dispoziția de desfacere a contractului de muncă a fost emisă cu respectarea condițiilor de formă și de fond impuse de lege pentru cazul unei concedieri individuale. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 74 lit. a și b din Codul muncii, decizia a fost emisă în scris de organul de conducere al societății prin care intimata persoană juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile, cu arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, a duratei preavizului, celelalte mențiuni ale respectivei norme, respectiv cele prevăzute la lit. c și d fiind obligatorii în cazul unei concedieri colective.
Cu privire la drepturile bănești solicitate de către contestator Tribunalul a invocat dispozițiile art. 154 alin (1) si (2) din Legea nr. 53/2003, și ale art. 156 constatând că pârâta nu și-a îndeplinit obligația procesuală, potrivit art.287 raportat la art. 163 din Codul muncii, de a face dovada plații drepturilor salariale cu state de plată lunare, semnate de către reclamant, încălcând în acest mod prevederile contractului de muncă încheiat între părți precum și prevederile legale imperative în materia dreptului muncii.
Întrucât contractul individual de muncă este un contract cu executare succesivă, în urma prestării muncii de către salariat născându-se obligația angajatorului de aor emunera și că, în speță, pârâta nu face dovada prestațiilor succesive la care s-a obligat prin încheierea contractului de munca cu reclamantul precum și recunoașterea parțială a pretențiilor reclamantului de către societatea pârâtă prin adresa de la fila 81 din dosar, Tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite și neachitate pentru perioada 01.02.2008-14.02.2008 în sumă de 240 lei net.
Tribunalul a reținut că dreptul la concediul de odihnă anual se exercită în natură, în baza art. 141 alin. 1-3. compensarea în bani fiind permisă exclusiv în cazul încetării raporturilor de muncă, potrivit art. 141 alin. 4. caz in care, compensarea nu poate privi decât numărul de zile de concediu de odihnă neefectuat în natură, proporțional timpului efectiv lucrat la angajatorul cu care încetează raporturile de muncă.
Întrucât raporturile de muncă dintre părți au încetat in cursul anului 2008, la data de 15.02.2008, fără ca până la momentul încetării raporturilor de muncă reclamantul să fi în efectuat în totalitate în natură concediul anual de odihnă, acesta este îndreptățit la compensarea în bani a zilelor de concediu aferente perioadei lucrate în anul 2007 și 2008. Tribunalul a constatat că nici sub acest aspect pârâta nu și-a îndeplinit obligația procesuală de a depune înscrisurile doveditoare ale situației concediului de odihnă în privința reclamantului, potrivit art.287 din CM. astfel încât a obligat pârâta la plata către reclamant a drepturilor bănești aferente concediului de odihnă neefectuat pe anul 2007 în sumă de 506 lei net și 2008 în sumă de 40 lei net.
Având în vedere că prin decizia nr. 3/08.01.2008 societatea intimată și-a asumat obligația de a achita contestatorului, la încetarea contractului individual de muncă, o compensație egală cu un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi, obligație pe care intimata nu face dovada că ar fi îndeplinit-o și față de recunoașterea de către aceasta a faptului că datorează această sumă contestatorului Tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantului o compensație în sumă de 410 lei net.
Tribunalul a respins restul pretențiilor contestatorului privind plata orelor suplimentare prestate peste programul normal de lucru, a orelor lucrate în timpul sărbătorilor legale, a sâmbetelor și duminicilor, conform contractului de muncă, plata sporului de noapte, având în vedere că petentul nu a făcut dovada celor susținute, potrivit art. 1169 Cod civil. Împotriva hotărârii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, după cum urmează:
Instanța a acordat ce nu a solicitat, respectiv a obligat intimata la plata salariului aferent perioadei 01.02.2008-14.02.2008; a obligat intimata la plata compensației ca urmare a încetării raporturilor de munca; a obligat intimata la plata concediului de odihnă pentru anul 2008. Toate acestea recurentul nu le - a solicitat, iar în situația ca instanța nu va anula cele două decizii și nu va dispune reintegrarea reclamantului în muncă, aceste drepturi bănești își au temeiul în decizia definitivă și irevocabilă a instanței.
Recurentul reclamant a susținut că instanța de fond a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere fără a le analiza și fără a le raporta la probatoriul administrat.
Astfel, în considerentele hotărârii instanța a respins capetele de cerere cu motivarea că petentul nu face dovada celor susținute, deși instanța atât la termenul de propunere de probe, cât și ulterior a respins cererea de probatorii pe aspectele pe care ulterior le-a respins ca nedovedite, încălcând principii fundamentale de drept ( principiul aflării adevărului, principiul rolului activ al instanței) iar pe de altă parte sentința invocă art 1169.civ, deși pretențiile recurentului își au temeiul în art. 287 Codul muncii.
Recurentul a arătat că nu se pot retine ca neîntemeiate pretențiile privind plata orelor suplimentare și a sporurilor întrucât societatea intimată avea prevăzute două posturi de portari, aceștia fiind obligați sa asigure paza efectivă și permanentă a instituției, într-un program de lucru de 12 ore pe zi. Acesta este și motivul pentru care intimata nu a prezentat condicile de prezență și registrele de pontaj sau statele de salarii pentru perioada dedusă judecații pentru a se reliefa sumele ce au fost achitate angajatului și pentru a vedea ce alte drepturi salariale cuvenite nu i s-au achitat.
Recurentul a arătat că a solicitat efectuarea unei expertize care să aibă printre obiective determinarea sumelor de bani datorate de intimată cu titlu de sporuri pentru munca de noapte și spor de vechime, precum și pentru a se determina contraprestația în bani a orelor suplimentare efectuate de către reclamant, însă instanța de fond a respins ca neîntemeiată proba. Recurentul a apreciat că astfel, hotărârea criticată, încurajează politica de forță a angajatorilor societăți comerciale, care doresc ca angajații lor, contra unor salarii ce nu respectă uneori nici minimul pe economie, să presteze cât mai multa muncă, sa efectueze ore suplimentare fără a li se plăti. Instanța a solicitat intimatei să depună un referat de necesitate pentru orele suplimentare, iar răspunsul intimatei a fost ca acesta nu există astfel că nu este culpa reclamantului, care a lucrat neîntrerupt, că societatea nu întocmește documentele imperativ cerute de lege (registru de pontaj, condica de prezenta, referat de necesitate, sa dovedească plata orelor suplimentare etc).
Recurentul a mai susținut că a solicitat instanței proba cu martori și interogatoriul intimatei, pentru a dovedi susținerile, însă aceste probe au fost respinse ca neutile cauzei deși nu angajatului, prin lege îi revine dreptul de a întocmi documente care, în eventualitatea apariției unui litigiu să-i profite în dovedirea susținerilor sale, aceste documente fiind în sarcina angajatorului. Dacă angajatorul nu-și respectă obligațiile ce izvorăsc din lege, angajatul își poate dovedi pretențiile și susținerile prin orice mijloc de probă ce se dovedește a fi util, pertinent și concludent în soluționarea cauzei. Cererea de probatorii a reclamantului fiind respinsă, acesta nu poate face dovada că a lucrat 12 ore din 24 fără a fi remunerat pentru aceasta și că nu i s-au respectat drepturile prevăzute de lege.
Recurentul a arătat că a solicitat instanței emiterea unei adrese la ITM, întrucât are cunoștințe că cel de-al doilea portar vizat de deciziile de desființare a posturilor, pentru faptul că nu a contestat aceste decizii a fost reprimit la serviciu și în continuare asigură activitatea de pază a instituției, o astfel de adresă fiind utilă inclusiv în dovedirea faptului că desființarea celor două posturi nu respectă cerințele art. 65 Codul muncii.
Referitor la sporurile solicitate pentru munca de noapte și sporul de vechime, recurentul a susținut că acestea sunt în mod expres și imperativ prevăzute în Codul muncii și sunt datorate de către angajator în temeiul legii. Sub aspectul neacordării acestor sporuri hotărârea de fond pronunțata este nelegală și netemeinică.
Recurentul a solicitat constatarea nelegalității și netemeiniciei sentinței civile atacate și sub aspectul capetelor de cerere privind anularea deciziilor 990/16.11.2007 și 03/08.01.2008, reiterând motivele pe care le-a susținut în fața instanței de fond.
Recurentul a arătat că instanța, în mod greșit, apreciază că decizia 990/16.11.2007 are caracterul și natura juridică a unei simple înștiințări și în mod greșit si netemeinic apreciază că sunt îndeplinite condițiile art. 65 Codul muncii și că s-au respectat dispozițiile legale ce stau la baza cerințelor acesteia, întrucât externalizarea activității de pază nu respectă cerința unei desființări efective și serioase a postului reclamantului în sensul legii.
Recurentul a apreciat că intimata era obligată să ofere un alt post reclamantului în cadrul societății, nefiind o situație de faliment spre exemplu, care este o cauză reală de desființare a unui post și că intimata nu a făcut dovada unui act decizional de desființare a posturilor.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și cu aplicarea art.3041Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În mod corect instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantului, cu privire la drepturile salariale neachitate, constatând că acesta este îndreptățit la plata salariului pe perioada de preaviz, la compensarea concediului de odihnă neefectuat și la plata unui salariu lunar, cu titlu de compensație conform CCM la nivel național, la care angajatorul s-a obligat prin decizia de desfacere a contractului de muncă. printr-o notă de calcul pusă la dispoziția reclamantului.
Nu se poate reține că reclamantul nu ar fi solicitat aceste despăgubiri, în condițiile în care acesta a pretins achitarea de către pârâtă a sumelor restante pe perioada 2004 la zi, prin precizarea cererii din 14.05.2008 și nu a contestat calculul intimatei din înscrisul intitulat precizări precum și nota de calcul ce reprezenta oferta financiară a angajatorului, depusă la dosarul cauzei la data de 24.09.2008, care cuprindea drepturile bănești datorate acestuia.
Cu privire la sporurile pentru munca de noapte și orele suplimentare, în mod corect instanța de fond a apreciat că reclamantul nu a dovedit că este îndreptățit la plata acestora, în condițiile în care, potrivit pct. 2 lit. din contractul individual de muncă părțile au convenit că nu se efectuează ore suplimentare decât în caz de forță majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente sau înlăturării consecințelor acestora.
Curtea reține că recurentul reclamant nu a adresat nicio cerere angajatorului vizând aceste drepturi în condițiile art. 119-120 Codul muncii, ci direct instanței de judecată la declanșarea conflictului de muncă cu ocazia concedierii. Astfel, potrivit art. 119 alin. (1) muncii, recurentul reclamant avea obligația de a solicita angajatorului compensarea muncii suplimentare prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, iar numai în ipoteza în care compensarea prin ore libere plătite nu era posibilă, se putea pretinde plata muncii suplimentare prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia stabilit prin negociere și care nu putea fi mai mic de 75% din salariul de bază.
În speță, nu s-a făcut dovada faptului că, în timpul derulării raportului de muncă, a existat o solicitare din partea angajatorului de efectuare a orelor suplimentare și că recurentul reclamant a solicitat angajatorului compensarea muncii suplimentare prin ore libere plătite conform pct. 2 din contractul individual de muncă și nici a împrejurării că s-a pretins spor la salariu în ipoteza imposibilității unității de a compensa muncă suplimentară prin ore libere în termenul stipulat de art. 119 alin. (1) muncii, cererea de plată a muncii suplimentare fiind adresată direct instanței de judecată.
De asemenea, reclamantul nu a prezentat în mod concret care au fost zilele nelucrătoare și orele suplimentare în care pretinde că a prestat activitate pentru angajator, neputând fi individualizat în concret obiectul pretențiilor sale, desfășurătorul lunar întocmit de acesta nefiind suficient pentru susținerea unei astfel de pretenții. Se constată astfel imposibilitatea stabilirii existenței unor zile în care salariatul a efectuat ore suplimentare sau a numărului acestora pe întreaga perioadă solicitată de salariat, în lipsa unor probe directe astfel că și stabilirea întinderii obligației patrimoniale ce ar putea fi pusă în sarcina angajatorului este imposibilă. În consecință, Curtea apreciază că instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile prevăzute de legislația muncii referitoare la munca suplimentară.
Referitor la respingerea probatoriului de către prima instanță Curtea reține că reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu și martori exclusiv pentru dovedirea nulității deciziei de concediere, așa cum rezultă din precizarea depusă la dosarul de fond la fila 44, pentru termenul din data de 19.03.2008.
Referitor la drepturile salariale pretinse, nici în cererea introductivă și nici la termenul la care s-au discutat probele, respectiv 10.09.2008 (fila 79 dosar fond), contestatorul reclamant nu a solicitat administrarea probei cu martori pentru a dovedi timpul de lucru pretins ci doar cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și expertiză contabilă. Instanța a încuviințat proba cu înscrisuri însă pârâta nu a depus la dosar înscrisuri din care să rezulte că ar fi solicitat angajatului un astfel de program de lucru. Întrucât pârâta a negat faptul că ar fi solicitat angajatului un astfel de program de lucru, în mod corect instanța de fond a respins proba cu interogatoriul acesteia, punctul de vedere al pârâtei fiind exprimat în apărările sale.
Prin urmare nu poate fi reținută critica recurentului contestator cu privire la împrejurarea că nu și-a putut dovedi pretențiile, fiindu-i respins probatoriul, în condițiile în care probele solicitate nu erau în măsură să dovedească aspectele referitoare la timpul de lucru.
Cu privire la plata sporului de vechime, Curtea reține că salariul contestatorului a fost stabilit prin negociere la angajare, ocazie cu care părțile au convenit asupra pretențiilor reciproce, neexistând o obligație legală de a prevede sporul de vechime distinct în statul de plată, ca adaos la salariul negociat.
De altfel, în cauză nu s-a făcut dovada că vechimea în muncă a reclamantului a fost un criteriu în stabilirea cuantumului salariului.
Față de aceste împrejurări, care dovedesc inexistența drepturilor pretinse, în mod corect instanța de fond a apreciat că o expertiză contabilă efectuată pentru cuantificarea pretențiilor nu reprezintă o probă utilă în cauză.
Referitor la critica privind legalitatea și temeinicia celor două decizii contestate, în mod corect instanța de fond a apreciat că decizia din 16.11.2007 nu este de natură a determina încetarea efectivă a raportului juridic de muncă, în condițiile în care anunță intenția de reorganizare a activității societății prin externalizarea serviciului de pază și desființarea posturilor de paznic, decizia din 8.01.2008 fiind cea care pune capăt, în baza art. 65 din Codul muncii, contractului de muncă al reclamantului.
Cu privire la legalitatea acestei decizii, Curtea apreciază că aceasta a fost emisă de organul de conducere al intimatei și că angajatorul a dovedit reorganizarea, prin depunerea organigramelor din care rezultă că cele două posturi de portar au fost desființate efectiv, iar atributul de pază transferat unei societăți specializate, cu care a fost încheiat un contract comercial. Sub acest aspect devine inutilă emiterea unei adrese la ITM pentru a se verifica dacă persoana care a deținut alături de contestator postul de portar și-a continuat această activitate în cadrul societății.
De asemenea, Curtea reține că, dat fiind concedierea individuală ce a avut loc în societate nu era necesară aplicarea art. 74 lit. d din Codul muncii, prin care contestatorului să i se ofere un loc de muncă disponibil în condițiile art. 64, temeiul concedierii nefiind art. 61 lit. c și d Codul muncii ci art. 65 Codul muncii.
Față de aceste împrejurări, Curtea constată că susținerile recurentului reclamant nu sunt de natură a dovedi nelegalitatea și netemeinicia sentinței primei instanțe, motiv pentru care, în baza art.312 Cod procedură civilă va respinge recursul acesteia ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul împotriva sentinței civile nr.6532 din data de 22.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.44858/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata SC" "SA.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.04.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
Red. S/Tehnored.
2 ex./21.05.2009
Jud.fond:
Președinte:Cristescu SimonaJudecători:Cristescu Simona, Uță Lucia, Rotaru Florentina
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 105/2008. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 424/2009. Curtea de... → |
|---|
