Contestație decizie de concediere. Decizia 245/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 245
Ședința publică din 17 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 2: Carmen Pârvulescu DR.- -
JUDECĂTOR 3: Ioan Jivan
GREFIER: - -
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâta & CO SRL T împotriva sentinței civile nr. 940 din 12 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul C-S, în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul-intimat, având ca obiect contestație decizie concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamantul-intimat lipsă, avocat, iar pentru pârâta-recurentă & CO SRL T, avocat.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că intimatul a depus întâmpinare prin serviciul Registratură, la data de 9 februarie 2010, în două exemplare, din care unul s-a comunicat reprezentantului pârâtei recurente, care nu solicită amânarea cauzei susținând că a luat cunoștință de conținutul acesteia.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul pârâtei-recurente a solicitat, în principal admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de către societatea pârâtă prin întâmpinare, nu a constatat tardivitatea și implicit inadmisibilitatea precizărilor și completărilor de acțiune succesive, care au fost în număr de 4, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii atacate și rejudecând cauza pe fond, respingerea acțiunii reclamantului, fără cheltuieli de judecată. Arată că reclamantul a înțeles să critice notificarea intenției de concediere colectivă inițiată de societate, fără a avea în vedere inadmisibilitatea unui astfel de demers în raport de dispozițiile art.70, art.711și art.712din Codul muncii, respectiv că nu poate fi criticat sau contestat în mod contencios. A depus la dosar concluzii scrise care să fie avute în vedere la pronunțarea deciziei.
Reprezentanta reclamantului intimat solicită respingerea recursului pârâtei ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată de la instanța de fond. Criticile formulate sunt neîntemeiate, întrucât instanța s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate, respectiv excepția de necompetență teritorială care corect a fost respinsă, apreciind corect că aceasta revine Tribunalului Timiș și nu Tribunalului C-S, iar cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii de asemenea, instanța a administrat un probatoriu complex tocmai pentru a avea o imagine completă asupra problemei deduse judecății, cu atât mai mult cu cât pârâta s-a prevalat de faptul că acțiunea introductivă ar fi prematură. Susținerile pârâtei că instanța nu a sancționat cu tardivitate precizările reclamantului, care implicit au dus la amânarea dezbaterilor sunt de asemenea nelegale, câtă vreme acestea s-au impus datorită pârâtei care depunea câte un nou înscris și asupra căruia și reclamantul trebuia să-și exprime punctul de vedere. Pe de altă parte, deși îi sarcina probei îi revenea, aceasta nu a depus nici măcar organigrama. a se avea în vedere că decizia de concediere a fost emisă după 9 luni de la emiterea notificării din 9.11.2008 care reprezintă tot o decizie de concediere și că, acest înscris reclamantul a înțeles să-l conteste. A depus la dosar concluzii scrise care să fie avute în vedere la pronunțarea deciziei.
În replică, reprezentantul pârâtei arată că din cele 4 precizări doar una le-a fost comunicată, cerând totodată să se aibă în vedere inadmisibilitatea acțiunii în temeiul dispozițiilor art.137 Cod procedură civilă cu luarea în considerare a dispozițiilor art.70, 711, art.712Codul muncii, întrucât demersul judiciar promovat este prematur, precum și a dispozițiilor art.249 și 268 din Codul muncii.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C-S sub nr.545/115/24.02.2009, reclamantul a chemat în judecată pârâta " & CO", solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea desfacerii contractului său de muncă, obligarea pârâtei să-i comunice actele oficiale de desfacere a contractului de muncă și carnetul de muncă în original, precum și la plata salariilor cuvenite, începând cu data de 1.12.2008, cu daune morale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a lucrat, în calitate de vânzător, la punctul de lucru al pârâtei din Reșița, cu începere din data de 22.04.2005 și până la data de 1.12.2008, când fără niciun motiv întemeiat nu a mai fost primit la lucru, fiind angajată o altă persoană în locul său.
Reclamantul nu a motivat acțiunea în drept.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a depus la dosar, în xerocopie, notificarea nr.1369/11.11.2008, întâmpinarea din 12.12.2008, pontajele reale și cele fictive și oferta de angajare de pe internet.
Pârâta " & CO" a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, necompetența teritorială a Tribunalului C-S în soluționarea prezentului litigiu, și a solicitat declinarea competenței în favoarea Tribunalului Timiș, având în vedere dispozițiile art.72 din Legea nr.168/1999 coroborate cu cele ale art.249 și ale art.268 din Codul muncii, precum și inadmisibilitatea acțiunii atât de ordin subiectiv, referitor la calitatea procesuală, cât și de ordin obiectiv, raportat la condițiile de admisibilitate prevăzute de legiuitor.
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că a procedat la emiterea deciziei de concediere în baza art.65 din Codul muncii, decizia fiind legală și temeinică. Ea a respectat întocmai politica societății, care a impus inițierea și efectuarea mai multor schimbări în interiorul societății, respectiv desființarea și reorganizarea punctului de lucru.
În drept, a invocat disp.art.115-118 Cod procedură civilă.
La data de 17.04.2009, reclamantul a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale pentru perioada decembrie 2008-aprilie 2009 și reangajarea acestuia.
În data de 12.05.2009 reclamantul a precizat din nou acțiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale din luna decembrie 2008 și până la rămânerea definitivă a sentinței, precum și la reangajarea acestuia, iar în subsidiar obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite din luna decembrie 2008 și până la încheierea legală a contractului de muncă, la înscrierea la șomaj, la plata compensației minime de un salariu lunar, conform prevederilor Contractului Colectiv de Muncă, și la întocmirea actelor legale pentru putea beneficia de șomaj.
La termenul din 12.06.2009, reclamantul precizat acțiunea, în sensul că înțelege să conteste și decizia de concediere nr.560/15.05.2009, emisă de pârâtă, și să solicite plata drepturilor salariale până în luna mai 2009, întrucât nu s-a desființat postul de vânzător ocupat de acesta.
În data de 11.09.2009, reclamantul a precizat și completat acțiunea, solicitând anularea deciziei de concediere nr.560/15.05.2009, reangajarea acestuia și obligarea pârâtei la plata salariului brut de 800 lei/lună pe perioada 1.12.2008 și până la reangajare, iar în subsidiar obligarea pârâtei la plata salariilor restante brute de 800 lei/lună, a tichetelor de masă pe perioada 1.12.2008 și până la rămânerea definitivă a sentinței, la plata compensării minime de un salariu lunar, respectiv 800 lei, pentru concedieri care nu sunt din vina salariaților și la rectificarea adeverinței nr.700/17.08.2009.
În cauză s-au administrat probe cu înscrisuri și testimoniale, din a căror analiză instanța de fond a reținut că, reclamantul a fost angajatul societății pârâte " & CO", în baza contractului individual de muncă nr.-, în calitate de vânzător la Magazin Reșița, pe o durată nedeterminată, cu un salariu de bază lunar brut de 4.400.000 lei (ROL), cu începere din data de 22.04.2005.
Prin Decizia de concediere nr.560/15.05.2009, pârâta, în temeiul prevederilor art.65 alin.1 din Codul muncii, a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, începând cu data de 18.04.2009, după expirarea preavizului de 15 zile lucrătoare, calculate în temeiul dispozițiilor art.73 alin. 3 din Codul muncii, cu începere din data de 27.03.2009 până la data de 17.04.2009.
Potrivit dispozițiilor art.65 alin.1 din Codul muncii, concedierea individuală pentru motive care nu țin de persoana salariatului poate fi dispusă numai ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de salariat, determinată de dificultăți economice, transformări tehnologice sau reorganizarea activității, iar conform aliniatului 2 al aceluiași articol, desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Instanța de fond a reținut că decizia de concediere contestată nu cuprinde cazul concret de încetare a contractului individual de muncă determinat de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, respectiv ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice ori a reorganizării activității, sens în care sunt dispozițiile art.74 alin.1 lit.a din Codul muncii și a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Pe de altă parte, din Decizia nr.1521/9.12.2008, emisă de pârâtă, rezultă că s-au redus 3 posturi de manipulanți - Departament vânzări, începând cu data de 17.12.2008, ca urmare a reorganizării activității. Ori, reclamantul a fost încadrat în calitate de vânzător, iar nu de manipulant. Mai mult, pârâta, căreia îi revenea sarcina probei, conform dispozițiilor art.287 din Codul muncii, nu a depus organigrama societății pentru a se putea aprecia asupra împrejurării reorganizării.
Prima instanță a concluzionat că pârâta nu a făcut dovada desființării efective a locului de muncă al reclamantului și a cauzei reale și serioase a acestei desființări.
Față de considerentele expuse, prin sentința civilă nr. 940/12.10.2009, Tribunalul C-S, având în vedere dispozițiile art.65, art. 78 și art. 287 din Codul muncii, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta " & CO", a anulat Deciziei de concediere nr.560/15.05.2009, emisă de pârâtă, a obligat pârâta să reintegreze în muncă pe reclamant pe postul deținut anterior emiterii deciziei și să-i plătească acestuia despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data de 1.12.2008 și până la data reintegrării efective în muncă a reclamantului.
Completarea de acțiune, în sensul obligării pârâtei la rectificarea adeverinței nr.700/17.08.2009, a fost apreciată ca fiind formulată tardiv în raport de dispozițiile art.132 Cod procedură civilă, astfel încât a fost respinsă.
Având în vedere dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, instanța de fond nu a acordat cheltuieli de judecată pârâtei, care le-a solicitat, deoarece aceasta este în culpă procesuală.
Pârâta a formulat, în termenul legal, recurs împotriva sentinței civile nr. 940/12.10.2009 a Tribunalului C-S, solicitând admiterea recursului ca întemeiat și casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca nefondată, cu cheltuieli de judecată, constând din onorariu de avocat.
În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanță a omis să se pronunțe asupra excepțiilor invocate de către pârâtă prin întâmpinare, conform art. 137 Cod procedură civilă, astfel încât hotărârea atacată este sancționată cu nulitate absolută potrivit art. 105 Cod procedură civilă.
Astfel, prima instanță nu a sancționat cu nulitate absolută, în temeiul art. 105 coroborat cu art. 112 pct. 4 și art. 114 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată care nu a fost motivată în drept.
Pe de altă parte, precizările și completările de acțiune, formulate de reclamant la 4 termene de judecată, nu au fost respinse ca tardive, conform art. 132 Cod procedură civilă, și nu au fost comunicate pârâtei-recurente.
Recurenta susține că, în baza art. 137 Cod procedură civilă coroborat cu art. 70-71, art. 711, art. 249 și art. 268 din Codul muncii, instanța de fond trebuia să admită excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a contestat notificarea intenției de concediere colectivă inițiată de către societate cu respectarea integrală a tuturor condițiilor de legalitate și opozabilitate. Or, un astfel de demers judiciar nu este reglementat de lege și, totodată, este prematur, în condițiile în care nu se contestă o decizie a desfacerii contractului individual de muncă, în sensul definit de legiuitor.
Totodată, reiterează excepția de necompetență teritorială a Tribunalului C-S în soluționarea acțiunii pendinte, invocată în fața primei instanțe, prin raportare la prevederile art. 72-73 din Legea nr. 168/1999 coroborate cu cele ale art. 249 din Codul muncii și ale art. 2 pct. 1 lit. c Cod procedură civilă, arătând că instanța competentă să soluționeze pricina este Tribunalul Timiș în a cărui rază teritorială se află sediul societății angajatoare.
Cu privire la fondul cauzei, recurenta arată că a emis hotărârile/deciziile comerciale, respectiv Hotărârea AGA, notificarea, planul de reorganizare depus la Inspectoratul Teritorial d e Muncă și decizia de reducere a postului reclamantului, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, iar criticile reclamantului sunt nefondate.
În drept, se invocă dispozițiile art. 3041raportate la cele ale art. 312 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.
În motivarea întâmpinării se arată că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului, conform deciziei de concediere nr. 560/15.05.2009 și a notificării nr. 1369/11.11.2008, nu se încadrează în prevederile art. 65 din Codul muncii, întrucât locul de muncă al reclamantului nu a fost desființat sau reorganizat, ci a fost ocupat de o altă persoană nou angajată, sens în care sunt și declarațiile martorilor audiați în cauză.
Notificarea nr. 1369/11.11.2008 a reprezentat, în fapt, temeiul desfacerii ilegale a contractului individual de muncă al reclamantului, întrucât, cu începere de la 1.12.2008, reclamantul nu a mai fost primit la lucru și nu a primit salariu, fiind întocmit și inventarul de predare-primire către noii angajați.
Excepțiile invocate de către pârâtă în fața primei instanțe au fost respinse în mod întemeiat de către această instanță, iar reclamantul a fost nevoit să precizeze, în mod succesiv, cererea de chemare în judecată, prin raportare la înscrisurile depuse de către pârâtă și la susținerile acesteia, astfel încât nu putea fi sancționat pentru comportamentul în proces al pârâtei-recurente. Cererea reclamantului a fost motivată în drept prin răspunsul la întâmpinare din 17.04.2009, după ce reclamantul l-a împuternicit pe domnul consilier juridic să-l reprezinte în litigiul pendinte.
Intimatul susține că, potrivit art. 76 din Codul muncii, concedierea reclamantului este lovită de nulitate absolută, întrucât a fost dispusă cu nerespectarea prevederilor legale.
Pârâta-recurentă a depus concluzii scrise, prin care a reiterat motivele de fapt și de drept invocate în cuprinsul cererii de recurs.
Reclamantul-intimat a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, arătând că instanța de fond s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de către pârâtă, iar cererea reclamantului este motivată în drept. Totodată, susține că prevederile art. 132 Cod procedură civilă nu au caracter imperativ, iar pârâta-recurentă nu s-a opus acestora.
Se învederează instanței că recurenta nu critică motivarea instanței de fond care a constatat nulitatea deciziei de concediere pentru nerespectarea dispozițiilor art. 74 alin. 1 lit. a din Codul muncii, nulitate care rezultă din probatoriul administrat în cauză, iar pârâta a recunoscut, prin adeverința nr. 700/17.08.2009, că reclamantului nu i-au fost acordare drepturi salariale cu începere din luna noiembrie 2008.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Recurenta a solicitat casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, întrucât prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de către pârâtă, împrejurare ce echivalează, în opinia recurentei, cu o necercetare a fondului cauzei. Această susținere este nefondată, întrucât art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă permite casarea cu trimitere spre rejudecare a unei hotărâri doar dacă prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții, care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. Prin urmare, solicitarea recurentului de a se dispune casarea cu trimitere spre rejudecare a sentinței recurate se impune a fi respinsă.
Pe de altă parte, excepțiile invocate în cuprinsul cererii de recurs sunt neîntemeiate.
Astfel, prin încheierea de la termenul din 17.04.2009, văzând prevederile art. 284 raportat la cele ale art. 292 din Codul muncii, prima instanță a respins în mod corect excepția de necompetență teritorială a Tribunalului C-S invocată de către pârâtă.
Curtea constată că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 284 alin 1 Codul muncii, în vigoare la data sesizării instanței, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e procedură civilă. Alineatul 2 al aceluiași text prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. 1 se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz sediul.
Așadar, competența materială aparține în primă instanță tribunalului, potrivit art. 2 pct.1 lit.1Cod procedură civilă, iar competența teritorială aparține instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul, cum se prevede expres în alin 2 al textului redat.
Aplicarea prevederilor Codului Muncii, în speță, se impune atât în raport de împrejurarea că noua reglementare este ulterioară Legii nr. 168/1999, cât și având în vedere prevederile art. 298 alin. 2 Codul muncii, potrivit căruia "pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice alte dispoziții contrare".
Este evidentă intenția legiuitorului de a renunța la vechea reglementare în materie de competență, cu scopul de a se ralia prevederilor europene și internaționale referitoare la jurisdicția muncii, prin instituirea unor norme procedurale în beneficiul salariatului pentru eficientizarea actului de justiție, în spiritul principiului celerității și garantării accesului liber și imediat la justiție.
Prin urmare, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, ci cele ale art. 284 din Codul muncii, conform cărora competența teritorială de soluționare a litigiului aparține Tribunalului C-S, astfel încât excepția de necompetență teritorială a Tribunalului C-S, invocată de către pârâtă, este nefondată.
Dispozițiile art. 132 din Codul d e procedură civilă, nu au caracter imperativ, astfel încât pârâtul poate accepta, expres sau tacit, o modificare ulterioară primei zile de înfățișare, neputând ridica obiecții în recurs dacă n-a formulat rezerve în fața instanței de fond.
Din cuprinsul încheierilor existente la dosarul de fond și al completărilor la întâmpinare nu rezultă că pârâta s-a opus precizărilor de acțiune formulate de către reclamant, cu toate că ele au fost comunicate societății pârâte. De altfel, reclamantul a formulat precizările de acțiune prin raportare la înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă și comunicate acestuia de către instanța de fond.
Având în vedere cele expuse anterior și dispozițiile art. 105 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 132 Cod procedură civilă, Curtea va respinge excepția tardivității precizărilor de acțiune, formulate de către reclamant.
Cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a fost motivată în drept, iar pârâta a formulat apărări prin raportare la temeiul de drept invocat de către reclamant, astfel încât excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru neindicarea temeiului de drept este nefondată. De altfel, lipsa acestei mențiuni nu este sancționată de lege cu nulitatea absolută, cum greșit susține recurentul.
Excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată de către recurentă, este neîntemeiată prin raportare la obiectul acțiunii civile precizate, care a fost, de altfel, soluționat prin dispozitivul hotărârii recurate. Instanța de fond a dispus anularea deciziei de concediere nr. 560/15.05.2009, emisă de pârâtă, iar nu a notificării nr. 1369/11.11.2009, cu privire la care recurenta susține excepția de inadmisibilitate a acțiunii.
Cererea de chemare în judecată nu a fost formulată prematur, întrucât, în temeiul notificării nr. 1369/11.11.2009, pârâta a refuzat, cu începere de la 1.12.2008, să-i permită reclamantului să presteze activitate, așa cum rezultă din probele administrate în cauză.
Recurenta nu a criticat considerentele primei instanțe referitoare la constatarea nulității deciziei de concediere și la repunerea părților în situația anterioară emiterii acesteia, limitându-se la a susține că hotărârile emise de către ea, respectiv Hotărârea AGA, notificarea, planul de reorganizare depus la Inspectoratul Teritorial d e Muncă și decizia de reducere a postului reclamantului, sunt în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, iar criticile reclamantului sunt nefondate.
Decizia de concediere nr. 560/15.05.2009, emisă de pârâtă, nu cuprinde mențiunea obligatorie prevăzută de art. 74 alin. 1 lit. a din Codul muncii, respectiv motivele care determină concedierea. Astfel, în această decizie nu se menționează desființarea locului de muncă al reclamantului, menționându-se doar că se dispune desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului, cu începere de la data de 18.04.2009, în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii și având în vedere hotărârea de desființare și reorganizare, precum și notificarea reclamantului, fără a se indica numărul și data acestor înscrisuri. Or, potrivit art. 77 din Codul muncii, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
În condițiile în care decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, conform art. 76 din Codul muncii, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 74 alin. 1 lit. a din Codul muncii, nu se mai impune analizarea legalității înscrisurilor care au stat la baza ei.
Având în vedere considerentele expuse anterior, probele administrate în cauză și dispozițiile art. 78 din Codul muncii, Curtea constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.
Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
Văzând prevederile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, va obliga recurenta la plata către intimat a sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând din onorariu de avocat, conform chitanței și facturii depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de către pârâta-recurentă & CO SRL T împotriva sentinței civile nr. 940 din 12 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul C-S, în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul-intimat.
Obligă recurenta la plata către intimat a sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - DR.- - - -
GREFIER,
- -
Red./22.02.2010
Thred. VM/22.02.2010
Ex.4
Prima inst. - - - Trib. C-
Emis 2 comunicări
Președinte:Vasilica SandoviciJudecători:Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 1891/2009. Curtea... | Contestație decizie de pensionare. Decizia 51/2008. Curtea de... → |
|---|
