Contestație decizie de concediere. Decizia 307/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.1768/2009
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR.307/
Ședința publică de la 20 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 2: Uță Lucia
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta-" Italia"SRL,împotriva sentinței civile nr.7735 din data de 11.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.25152/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata,având ca obiect: "contestație împotriva deciziei de concediere".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 13 ianuarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 20 ianuarie 2010, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7735 din data de 11.12.2008 pronunțată în dosarul nr. 25152/3/LM/2008, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune; a admis contestația privind pe contestatoarea, în contradictoriu cu intimata - Italia SRL; a constatat nulitatea deciziei nr.1/16.02.2006 emisă de intimată; a obligat intimata la plata către contestatoare a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu 16.02.2006 până la 11.12.2008; a obligat intimata la 1190 lei cheltuieli de judecată către contestatoare.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Reclamanta a fost salariata intimatei începând din data de 1.03.2003, în calitate de contabil, în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM B cu nr.1657/20.03.2003.
Prin decizia nr.01/09.01.2006, emisă de intimată, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei începând cu data de 9.01.2006, în baza art.65 al.1 din Codul muncii. Ulterior, la data de 16.02.2006, intimata a emis oad oua decizie de concediere a reclamantei, cu același temei legal, care a fost înregistrată și la ITM B la 2.03.2006, data încetării raporturilor de muncă fiind 16.02.2006. Instanța de fond a apreciat că a doua decizie constituie actul de concediere a reclamantei, pe baza susținerilor ambelor părți și ținând seama de faptul că angajatorul a înregistrat la ITM numai decizia emisă la 16.02.2006, deci că a intenționat ca aceasta să manifeste voința unilaterală a sa de a înceta raporturile de muncă cu reclamanta.
Prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 65, art. 74 alin. 1 și art. 283 alin. 1 lit. a) din Codul muncii.
A mai reținut Tribunalul că notificarea adresată reclamantei, prin care i se comunica decizia nr.1/16.02.2006 și recipisa de predare a notificării nu fac dovada comunicării deciziei, întrucât notificarea este înregistrată la intimată cu nr.1/26.01.2006, iar data comunicării acesteia este 30.01.2006, când s-a restituit expeditorului întrucât destinatarul nu a răspuns la adresă. Cum datele emiterii actului de comunicare a deciziei și a comunicării la domiciliul salariatei sunt anterioare datei emiterii deciziei de concediere, rezultă că decizia nu putea fi comunicată la o dată anterioară emiterii acesteia, astfel că, nefiind dovedită comunicarea actului, nu se poate reține că termenul prevăzut de lege de contestare a deciziei de concediere a fost depășit de salariată, excepția prescrierii dreptului de a contesta decizia fiind respinsă.
Verificând conținutul deciziei de concediere, instanța de fond a constatat că aceasta nu cuprinde mențiunile obligatorii reglementate de art.74 alin. 1 lit. a) din Codul muncii, respectiv motivele care au determinat concedierea. Simpla menționare a faptului că s-a desființat postul de contabil nu este suficientă pentru a motiva decizia încetării contractului de muncă, nefiind clar care au fost cauzele desființării locului de muncă al salariatei.
De asemenea, presupunând că măsura concedierii a fost consecința desființării postului contestatoarei, ca urmare a externalizării serviciilor de contabilitate, astfel cum rezultă din contractul de prestări servicii nr.10/27.01.2006 încheiat de intimată cu - Consultanță și contabilitate SRL, intimata, care avea sarcina probei potrivit art.287 din Codul muncii, nu a depus la dosar nici un înscris prin care să dovedească faptul că măsura concedierii este legală, în condițiile art.65 alin.2 Codul muncii, și anume din care să rezulte că desființarea locului de muncă a fost efectivă, respectiv că postul nu se mai regăsește în organigrama acesteia, că are o cauză reală și că este serioasă, respectiv că nu disimulează realitatea.
Concluzia primei instanțe a fost în sensul că măsura concedierii dispusă cu nerespectarea condițiilor de formă și procedurii prevăzută de lege este lovită de nulitate absolută, potrivit art.76 Codul muncii.
Prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 78 din Codul muncii.
Totodată, intimata aflată în culpă procesuală a fost obligată, în temeiul art.274 Cod procedură civilă, la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs intimata -" Italia"SRL, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art.304 pct. 6, 7 și 9.pr.civ și art.304/1 pr.civ, recurenta a arătat, în esență, următoarele:
Pe cale de excepție, și în temeiul art. 166..pr.civ. în raport de dispozițiile art. 1201. civ. a invocat excepția puterii lucrului judecat.
Astfel, prin sentința civilă nr.5910/18.09.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, instanța de fond a admis în parte acțiunea precizată și a obligat angajatorul la plata către contestatoare a drepturilor salariale cuvenite acesteia pe perioada 01.01.2006 - 07.06.2006 și la plata contribuției și a impozitului datorate aferente drepturilor salariale acordate reclamantei.
Totodată, instanța de fond a respins pretențiile reclamantei pentru perioada 07.06.2006 și până la pronunțarea hotărârii, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei soluții, contestatoarea a declarat recurs.
Sentința civilă a fost pusă în executare, iar drepturile bănești în cuantum de 15.601,27 lei - reprezentând drepturi salariale și cheltuieli de executare - acordate contestatoarei au fost deja achitate, în urma executării silite prin poprirea conturilor.
Prin sentința recurată, instanța de fond a constatat nulitatea deciziei nr. 01/16.02.2006 și a obligat societatea la plata către contestatoare a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data concedierii (16.02.2006) și până la data 11.12.2008, astfel încât, în esență, scopul final urmărit de contestatoare este același în ambele acțiuni.
A mai solicitat recurenta casarea hotărârii atacate, din perspectiva dispozițiilor art. 261 pct. 5.pr.civ raportate la art.105 alin 2.pr.civ.
Astfel, a susținut recurenta, Tribunalul nu s-a pronunțat asupra cererii contestatoarei de administrare a probei cu interogatoriul intimatei, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin 5.pr.civ.
De asemenea, s-a susținut că în mod nelegal instanța de fond a respins proba cu interogatoriul solicitată de către " ITALIA" SRL, singura probă prin care se putea dovedi că intimata a luat la cunoștință despre măsura desfacerii contractului de muncă, despre situația de fapt și de drept care a determinat măsura, că inițiativa solicitării desfacerii contractului, prin acordul părților a aparținut acesteia, și, mai presus de orice, că în decursul a 2 ani și 6 luni aceasta a cunoscut măsura încetării raporturilor de muncă.
Tribunalul București, a mai susținut recurenta, nu s-a pronunțat asupra excepției tardivității acțiunii și nu a pus în discuția părților aceasta excepție, fapt ce atrage casarea hotărârii. Totodată, instanța de fond nu a analizat excepția lipsei de obiect a cererii de chemare in judecata.
Prin dispozitiv instanța de fond a dispusrespingerea excepției prescrierii dreptului la acțiune,insa fără a motiva soluția de respingere a excepției, aceasta constituind o cauză de nulitate in sensul art. 105 alin 2.pr.civ. Fiind o cauză prevăzută de lege, presupune pricinuirea unei vătămări a subscrisei, care nu se poate înlătura decât prin anularea sentinței recurate.
Dispozițiile art.261 pct. 5.pr.civ prevăd obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părtilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotarârii, conform art.105 alin 2.pr.civ.".
Simpla enunțare în dispozitiv a faptului că excepția a fost respinsă, fără ca hotărârea să cuprindă în motivarea sa argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței conduce, implicit, la nulitatea hotărârii.
În concluzie, a arătat recurenta, în raport de data la care cererea a fost formulată, 03.07.2008 și data comunicării actului, respectiv 27.01.2006 și 28.01.2006 prin " COURIER", la adresa din-, sector 1, cererea de chemare în judecată este tardiv formulată.
Aceasta sancțiune procedurală, a arătat recurenta, trebuie aplicată indiferent de numărul deciziei care se solicită a fi anulată, față de propriile susțineri ale contestatoarei, din cadrul precizărilor de la fila 35, în sensul că, din analiza conținutului celor două decizii rezultând că le deosebește doar data, conținutul fiind identic.
A susținut recurenta că motivele anterior expuse se încadrează și în dispozițiile art.304 pct.7 pr.civ, care atrag modificarea hotărârii recurate.
Cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 și 6.pr.civ. recurenta a arătat că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, cu încălcarea principiului disponibilității.
Atât cererea din data de 18.09.2008, cât și cererea din 08.12.2008, erau tardiv formulate, având în vedere dispozițiile art.132 C.pr.civ.
La termenul din data de 08.12.2008, contestatoarea și-a precizat cererea de chemare in judecată, iar în temeiul art.78 alin 1 Codul munciia solicitat obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Cu toate acestea, prin considerente, instanța de fond a dispus, in baza art.78 Codul muncii, repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei de concediere, în sensul reintegrării salariatei, apreciind că, în caz contrar, atingerea adusă dreptului la muncă al salariatului nu s-ar repara și nu s-ar asigura stabilitatea raporturilor de muncă.
Prin urmare, a susținut recurenta, Tribunalul nu s-a pronunțat numai asupra cererii cu care a fost învestit, acordând mai mult decât s-a cerut, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. 6.pr.civ.
A mai arătat recurenta, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 și 312 alin. 5.pr.civ. că sentința atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea legii, instanța soluționând procesul fără a intra în cercetarea fondului. Astfel, la dosarul cauzei a fost depusă de către societate decizia nr.1/16.02.2006 înregistrată la ITM, în care se arată că s-a luat decizia încetării contractului de muncă în urma desființării postului de contabil. Totodată, prin notificarea nr.1/26.01.2006 înaintată contestatoarei, se arată motivele care au determinat desființarea postului de contabil.
Condiția de legalitate impusă este ca desființarea locului de muncă să fie efectivă și să aibă o cauza reală și serioasă. Or, a susținut recurenta, hotărârea primei instanțe este nelegală, întrucât desființarea locului de muncă a fost efectivă, acesta fiind suprimat din structura societății, neregăsindu-se în organigrama acestuia și nici în statul de funcții. În plus, la dosarul cauzei au fost depuse atât contractul de prestări servicii de contabilitate nr.10 din 27.01.2006 încheiat cu " Consultanță și Contabilitate" SRL, pe o perioadă nelimitată de timp, începând cu data încheierii contractului și statele de plată ale societății din perioada septembrie 2005 - 31 aprilie 2006, precum și centralizatorul de plăți și viramente de salarii și statele de salarii pentru perioada februarie - aprilie 2006.
Din analiza acestora se poate observa că, în cadrul statelor de salarii privind contractele individuale de muncă cu timp parțial, cât și în documentul intitulat "recapitulație state de plată salarii" contestatoarea nu mai apare înscrisă, și nici vreo altă persoană care să ocupe funcția de contabil, fiind evidențiate denumiri ale locului de muncă precum "depozit, fabrică, comercial", iar în ceea ce privește cauza reală a concedierii, s-a arătat că aceasta are un caracter obiectiv, fiind impusă de transformările economice ale societății, cu scopul eficientizării activității și reducerii costurilor.
Intimata a avut cunoștință despre intenția încetării raporturilor de muncă dintre părți încă de la data de 14.12.2005, când a fost redactat un "referat" în cuprinsul căruia este menționată prezența contestatoarei la sediul societății, aceasta propunând încetarea raporturilor de muncă din data de 31.12.2005.
Totodată, s-a stabilit ca, la data de 09.01.2006, părțile să se întâlnească la sediul societății în vederea predării-primirii a tuturor documentelor contabile și arhivei specifice aflate în posesia contestatoarei, și pentru încheierea formalităților de încetare a contractului de muncă.
Cu toate acestea, la data de 09.01.2006, aceasta nu s-a prezentat la sediul societății si nu a predat documentele contabile. Ulterior, la solicitarea societății, aceasta a predat o parte din actele și documentele contabile reprezentanților societății de contabilitate cu care recurenta a încheiat contract. Așa fiind, în opinia recurentei, prezenta cererea a fost promovată de fostul salariat cu rea-credință.
În ceea ce privește argumentul instanței de fond referitor la data deciziei, acesta este un argument de cronologie, și nu reprezintă un argument juridic, ci doar o gravă eroare de fapt, întrucât Tribunalul face confuzie între data emiterii deciziei, 26.02.2006, și data înregistrării deciziei nr.1/16.02.2006, corespunzătoare datei încetării efective a raporturilor de muncă.
În activitatea de resurse umane, data emiterii/redactării deciziilor de concediere nu coincide și nu se confundă cu data de înregistrare a deciziei sau cu data când măsura începe să-și producă efectele.
Prin urmare, simplul fapt că decizia nr.1/16.02.2006 nu conține și data emiterii ei nu înseamnă că decizia nu a fost emisă/redactată anterior datei la care a fost înregistrată, adică anterior datei de 16.02.2006.
Dimpotrivă, la dosar există probe din care rezultă ca decizia era redactata la data notificării nr.1/26.01.2006 și că în mod real și efectiv aceasta a fost comunicată intimatei odată cu notificarea.
În realitate, decizia inițială era emisă/redactată încă din data de 09.01.2006, ulterior fiind modificată doar data încetării raporturilor de muncă și data înregistrării; ca atare, a fost înregistrată sub nr. 1/16.02.2006, în loc de 01.09.2006, păstrând același conținut și aceeași formă, cu excepția datei.
A mai apreciat recurenta că promovarea prezentei acțiuni de către contestatoare la un interval atât de mare de la data emiterii deciziei reprezintă o îmbogățire fără justă cauză.
În ceea ce privește termenul în care decizia de concediere poate fi contestată și data comunicării acesteia, recurenta a subliniat reaua-credință a fostului salariat.
A mai susținut recurenta ca hotărârea instanței de fond este nelegală întrucât, prin cererea de chemare în judecată, contestatoarea a solicitat anularea deciziei nr.1/16.02.2006 și obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, fără a preciza intervalul de timp pentru care acestea sunt pretinse.
Cu toate acestea, instanța a obligat unitatea la plata către contestatoare a unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu 16.02.2006 - și până la data de 11.12.2008, dată stabilită în mod arbitrar și, totodată, nelegal, întrucât s-a acordat mai mult decât s-a cerut.
Având in vedere considerentele mai sus prezentate, s-a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței inițial învestite, și, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, iar pe fond admiterea excepției tardivității cererii de chemare în judecată și respingerea acțiunii; în măsura în care se va considera această cerere neîntemeiată, pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Prin întâmpine, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În recurs, în cadrul probei cu înscrisuri, au fost depuse la dosar titlul executoriu privind cheltuielile de executare a sentinței civile nr. 5910/2008 a Tribunalului București, copia raportului de expertiză contabilă privind drepturile salariale cuvenite intimatei pentru perioada 1.01.2006-7.06.2006, sentința civilă nr. 5910/2008 a Tribunalului București Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Hotărârea Adunării Generale a Asociaților din data de 9.01.2006, declarații extrajudiciare ale unor salariați ai societății recurente, facturi, corespondență, ordine de plată, organigrama angajatorului și state de salarii pentru perioada ianuarie 2006-septembrie 2007, decizia nr. 6072R din 29 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr- (8747/2008), procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc la data de 9.07.2009, din care rezultă că, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 7735/2008 a Tribunalului București, a fost pus sechestru pe bunurile mobile ale debitoarei - " Italia"
Prin încheierea din 2.07.2009, a fost respinsă cererea de conexare a dosarului nr- (1768/2009) la dosarul nr- (8747/2008), reținându-se că nu există nici o legătură între obiectul celor două pricini.
Prin încheierea din 30.09.2009, în baza art. 244 pct. 1.pr.civ. s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr- (8747/2008) aflat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate, precum și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 304/1 pr.civ. Curtea constată că recursul este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Nu poate fi primită susținerea recurentei privind existența autorității de lucru judecat, în raport de soluția pronunțată în dosarul nr- (8747/2008).
Astfel, prin sentința civilă nr. 5910 din 24.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, menținută prin decizia nr. 6072R din 29.10.2009 a Curții de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta - " Italia", aceasta din urmă fiind obligată la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite pentru perioada 1.01.2006-7.06.2006 și la plata contribuției și impozitului datorat aferente drepturilor salariale acordate reclamantei.
Or, în prezenta cauză, intimata contestatoare a solicitat anularea deciziei de concediere și plata de despăgubiri, în temeiul art. 78 din Codul muncii.
Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 1201 din Codul civil, există autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele în contra lor în aceeași calitate.
În speță, obiectul celor două cereri este diferit,după cum diferit este și temeiul juridic invocat de fostul salariat în susținerea pretențiilor sale ce formează obiectul fiecăreia dintre menționatele cereri, astfel încât nu există posibilitatea unor contraziceri între hotărârile judecătorești prin care acestea sunt soluționate, în sensul ca drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă să fie negate printr-o hotărâre ulterioară, pronunțată într-un alt proces.
Așa fiind, se reține că, în cauză, nu se poate pune problema unei noi judecăți a unei cereri deja judecate, câtă vreme, între cele două pricini nu există nici identitate de obiect și nici identitate de cauză.
În același sens s-a statuat și prin decizia nr. 6072R din 29.10.2009 a Curții de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care excepția autorității lucrului judecat invocată de - " Italia" a fost respinsă.
Nu pot fi reținute nici susținerile recurentei în sensul încălcării de către prima instanță a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2.pr.civ. motiv de recurs ce poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 5 din Codul d e procedură civilă.
Astfel, Curtea constată ca fiind lipsit de interes argumentul potrivit căruia instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii părții adverse de administrare a probei cu interogatoriul, câtă vreme omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra unei atari probe nu este de natură să aducă atingere drepturilor procesuale ale recurentei.
În ce privește respingerea probei cu interogatoriul solicitate de - " Italia", Curtea constată că în mod corect instanța de fond a apreciat ca nefiind util cauzei acest mijloc de dovadă, prin care se tindea a se dovedi că salariata a luat cunoștință despre măsura concedierii și că inițiativa încetării raporturilor de muncă dintre părți i-a aparținut.
Astfel, sub un prim aspect, temeiul de drept al concedierii este cel înscris în decizia de concediere, în raport de acesta impunându-se a fi analizată legalitatea și temeinicia deciziei contestate, conform dispozițiilor art. 77 din Codul muncii, care dispun în sensul că "în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în cererea de concediere."
Sub un alt aspect, față de prevederile art. 74 din Codul muncii, decizia de concediere se comunică în scris, pentru ca salariatul căruia i s-a desfăcut contractul de muncă să poată cunoaște exact măsura luată, motivele și temeiurile de drept ale acesteia. Angajatorul are obligația de a preda personal salariatului decizia, sub semnătură de primire, sau, în caz de refuz, de aot rimite prin scrisoare recomandată la domiciliu sau reședința comunicate de acesta.
Nu este valabilă comunicarea deciziei altfel decât în scris, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege fiind lipsită de efecte, conform dispozițiilor art. 76 din Codul muncii, care prevăd expres sancțiunea nulității absolute.
În raport de probele administrate în cauză, în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a făcut dovada comunicării deciziei de concediere, întrucât, pe de o parte, notificarea din 26.01.2006 (filele 19 și 20 din dosarul instanței de fond) este anterioară datei emiterii deciziei de concediere contestate în prezenta cauză, iar pe de altă parte, nu s-a probat împrejurarea că această notificare a fost înmânată destinatarului și a ajuns la cunoștința sa, câtă vreme confirmarea de primire poartă mențiunea "retur - nu răspunde la adresă".
Curtea reține ca fiind lipsit de relevanță faptul că decizia din 16.02.2006 are același conținut cu decizia din 9.01.2006, câtă vreme numai cea de a doua decizie a fost înregistrată la ITM și este producătoare de efecte juridice, prima fiind revocată tacit de angajator.
În acest context, susținerile recurentei în sensul că intimata contestatoare a acționat cu rea-credință sunt lipsite de suport, atât vreme cât nu s-a făcut dovada comunicării deciziei de concediere în condițiile prevăzute de lege, după cum neîntemeiate sunt și criticile recurentei privind modul în care prima instanță a soluționat excepția tardivității contestației.
Astfel, la termenul din 8.12.2008, Tribunalul, în ședință publică, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al părților, a luat concluziile acestora inclusiv cu privire la această excepție, care a fost calificată ca excepția prescrierii dreptului la acțiune și a fost soluționată ca atare prin dispozitivul sentinței recurate.
Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129.pr.civ. obligă instanța să dea calificarea juridică exactă cererilor cu care este învestită, pentru ca, în raport de această calificare, să poată efectua verificările necesare și să se pronunțe în concret asupra fiecărei cereri.
În considerentele hotărârii atacate, dispoziția instanței privind respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune este convingător motivată, arătându-se că, neexistând o dovadă a comunicării actului, în condițiile prevăzut de lege, nu se poate aprecia nici că termenul de contestare a deciziei prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. a) din Codul munciia fost depășit de salariată.
Prin urmare, în ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că nu poate fi reținut, de vreme ce, în considerentele sentinței recurate, prima instanță a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum și pe acelea pentru care a respins apărările părților, iar motivarea susține dispozitivul sentinței, cu care este în deplină concordanță.
Judecătorii fondului au indicat în considerentele sentinței atacate care au fost motivele pentru care s-au oprit la soluția dată, care sunt motivele pentru care au admis susținerile unei părți și le-au respins pe ale celeilalte, pentru ce au reținut anumite probe și au înlăturat altele, de ce au considerat incidente anumite dispoziții legale și ce interpretare au dat acestora.
Cu referire la susținerile recurentei în sensul nepronunțării instanței de fond asupra excepției lipsei de obiect, se reține că aceasta a fost calificată prin încheierea din 31.07.2008 (fila 27 din dosarul primei instanțe) ca o apărare de fond, urmând a fi examinată în momentul soluționării cauzei.
Or, în raport de precizarea cererii de chemare în judecată din data de 18.09.2008, în sensul că obiectul contestației îl formează decizia nr. 1/16.02.2006 emisă de intimată, susținerile privind lipsa de obiect a contestației împotriva deciziei nr. 1/9.01.2006 și-au pierdut relevanța, câtă vreme însăși recurenta a recunoscut că decizia din 16.02.2006 este singura care produce efecte, fiind înregistrată la ITM.
Instanța nu are obligația, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.
În ce privește tardivitatea cererilor modificatoare formulate la 18.09.2008 și 8.12.2008, în raport de dispozițiile art. 132.pr.civ. Curtea reține că normele conținute de textul legal evocat au caracter dispozitiv, astfel încât reclamantul poate să-și modifice acțiunea și după prima zi de înfățișare, dacă partea adversă consimte expres sau tacit.
În cauză, recurenta, deși a fost prezentă în fața instanței de fond, nu și-a exprimat în nici un fel opoziția față de precizările și completările aduse de contestatoare cererii cu care a învestit inițial instanța, acordul său tacit rezultând neechivoc din împrejurarea că și-a formulat apărările inclusiv în raport de petitul modificat al cererii formulate de fostul salariat.
. contestației cu nerespectarea prevederilor art. 132.pr.civ. a fost invocată numai prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei în data de 10.12.2008, după închiderea dezbaterilor, ce au avut loc în ședința publică din 8.12.2008, astfel că în mod corect această apărare nu a fost avută în vedere de prima instanță.
Având în vedere modificările aduse contestației inițiale prin cererile din 18.09.2008 și 8.12.2008, Curtea constată că nu poate fi reținut nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6.pr.civ.
Astfel, prin soluția pronunțată, instanța de fond a rezolvat toate capetele de cerere ale contestației modificate cu care a fost învestită, inclusiv cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 78 din Codul muncii.
Se reține că partea hotărârii care se pune în executare și împotriva căreia se exercită căile de atac este dispozitivul, considerentele prezentând relevanță numai în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în acesta.
Simpla mențiune din considerentele sentinței recurate privind reintegrarea salariatei, în condițiile în care Tribunalul nu a fost învestit cu o astfel de cerere și nici nu a luat nici o măsură în acest sens prin dispozitivul hotărârii nu este de natură a conduce la concluzia că instanța de fond a dat mai mult decât s-a cerut.
O atare mențiune nu reprezintă o soluție dată unei probleme de drept și nici un considerent în lipsa căruia nu ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului, astfel încât nu poate fi atacată ea însăși cu recurs, câtă vreme nu își găsește corespondent în dispozitiv, nu este producătoare de efecte juridice, nu instituie în sarcina recurentei nici o obligație și poate fi chiar înlăturată de instanța de control judiciar, prin substituirea motivării, cu păstrarea soluției primei instanțe, atunci când aceasta este corectă.
În ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 pr.civ. Curtea constată că acestea sunt, în parte, întemeiate.
Instanța de fond a stabilit corect situația de fapt, reținând că intimata contestatoare a fost salariata societății recurente începând din data de 1.03.2003, fiind încadrată în funcția de contabil, în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM B cu nr.1657/20.03.2003.
Prin decizia nr.01/09.01.2006, emisă de intimată, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei începând cu data de 9.01.2006, în baza art.65 al.1 din Codul muncii. Ulterior, la 16.02.2006, intimata a emis oad oua decizie de concediere a reclamantei, cu același temei legal, înregistrată la ITM B în data 2.03.2006, actul producător de efecte juridice, care reflectă voința reală a angajatorului în sensul încetării raporturilor de muncă dintre părți.
Nu poate fi primită critica potrivit căreia instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și nu a examinat probele administrate de angajator în apărarea sa, în conformitate cu dispozițiile art. 287 din Codul muncii, probe din care rezultă cauza reală și serioasă a desființării locului de muncă al intimatei contestatoare, măsură efectivă ce a constituit motivul concedierii.
În cuprinsul deciziei de concediere nr. 1/16.02.2006, se face vorbire numai despre desființarea postului de contabil, fără altă referire la vreo decizie a organelor de conducere ale societății în sensul reorganizării activității și reducerii postului intimatei contestatoare ori la acte sau împrejurări din care să rezulte caracterul real și serios al desființării postului.
Potrivit dispozițiilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii, desființare locului de muncă are o cauză reală când prezintă caracter obiectiv, adică atunci când este impusă de reale dificultăți economice și este serioasă când are la bază studii temeinice ce vizează îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea. Or, fără a fi negat atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalității în care își organizează activitatea în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane și financiare, se constată că elementele prevăzute de art. 65 alin. 2 din Codul muncii nu rezultă din materialul probator administrat în fața instanței de fond și nici chiar din înscrisurile noi depuse în recurs, astfel încât instanța se află în imposibilitate de a verifica dacă desființarea locului de muncă are caracter obiectiv, fiind independentă de factori care au legătură cu persoana salariatului.
serviciilor de contabilitate nu este menționată ca motiv al desființării locului de muncă al intimatei contestatoare în decizia de concediere, decizie care nu face referire nici la hotărârea AGA depusă în recurs.
Prin urmare în mod corect instanța de fond a reținut că decizia de concediere nu cuprinde mențiunile obligatorii prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul muncii și că simpla referire la faptul că s-a desființat postul de contabil nu este suficientă pentru a motiva încetarea contractului de muncă, nefiind clar care au fost cauzele desființării postului.
În raport de dispozițiile art. 77 din Codul muncii, mențiunile obligatorii conform art. 74 din Codul muncii ale deciziei de concediere nu pot fi complinite cu explicațiile din notificarea la care recurenta face trimitere, cu atât mai mult cu cât incapacitatea salariatului de a face față cerințelor impuse de creșterea activității ar putea reprezenta, cel mult, o justificare pentru concedierea din motive imputabile, ce țin de persoana salariatului, iar nu pentru concediere dispusă în temeiul art. 65 din Codul muncii.
Nici din înscrisurile noi depuse în recurs nu rezultă fără dubiu că desființarea postului intimatei contestatoare a fost reală, și că o atare măsură a avut un caracter real și serios.
O asemenea concluzie este contrazisă și de faptul prestării de către salariată a unor activități specifice funcției de contabil în beneficiul angajatorului (depunerea la Administrația Financiară a bilanțului contabil pentru anul 2005 la data de 2.05.2006, cereri adresate în luna iunie 2006 administrației financiare de sector în vederea efectuării unor compensări) până în luna iunie 2006, astfel cum se reține prin sentința civilă nr. 5910/18.09.2008 a Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, irevocabilă ca urmare a respingerii recursului, prin decizia civilă nr. 6072R/29.10.2009, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Sunt însă, întemeiate, criticile privind perioada pentru care intimata contestatoare este îndreptățită la plata despăgubirilor acordate în temeiul dispozițiilor art. 78 din Codul muncii.
Curtea constată că, prin sentința civilă nr. 5910/18.09.2008 a Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, angajatorul a fost obligat să plătească reclamantei drepturile salariale pentru perioada 1.01.2006 - 7.06.2006. Prin urmare, în mod eronat, în prezenta cauză, prima instanță a stabilit data de 16.02.2006 ca fiind data încetării raporturilor de muncă dintre părți.
Cum, în perioada 1.01.2006-7.06.2006, s-a stabilit irevocabil că intimata contestatoare a desfășurat activități specifice funcției de contabil în temeiul contractului individual de muncă încheiat cu recurenta, pentru care este îndreptățită la contraprestație, respectiv la achitarea drepturilor salariale, plătite de angajator ca urmare a punerii în executare a titlului reprezentat de sentința mai sus menționată, se reține că, în același interval de timp, nu s-ar putea considera că intimata a fost lipsită de plata salariului, astfel încât să fie îndreptățită la acordarea unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care salariata ar fi beneficiat.
În ce privește data până la care s-au acordat despăgubiri, Curtea constată că aceasta nu a fost arbitrar stabilită, astfel cum susține recurenta, ci, în contextul în care fostul salariat nu a solicitat reintegrarea pe postul avut anterior concedierii, în mod corect instanța de fond a dispus obligarea angajatorului la plata despăgubirilor până la data pronunțării sentinței atacate.
Pentru considerentele arătate, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 și 2.pr.civ. Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința recurată, în sensul obligării intimatei la plata despăgubirilor numai pentru perioada 08.06.2006-11.12.2008.
Celelalte dispoziții ale sentinței urmează a fi menținute.
În raport de dispozițiile art. 274.pr.civ. Curtea, având în vedere măsura în care solicitările recurentei au fost admise, va obliga intimata căzută în pretenții, în limita culpei sale procesuale, să plătească recurentei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 2000 lei, reprezentând onorariul avocatului, conform facturilor nr. 10/24.03.2009 și 13/10.04.2009 (filele 362 și 363 din dosarul instanței de recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta -" Italia"SRL, împotriva sentinței civile nr.7735 din data de 11.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.25152/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata .
Modifică în parte sentința recurată, în sensul obligării intimatei la plata despăgubirilor pe perioada 08.06.2006-11.12.2008.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Obligă intimata la 2.000 lei cheltuieli de judecată către recurentă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.01.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER
Red:
Tehnored: NV/2 EX./19.02.2010
Jud. fond:;
Președinte:Cristescu SimonaJudecători:Cristescu Simona, Uță Lucia, Rotaru Florentina
| ← Contestație decizie suspendare contract de muncă. Decizia... | Contestație decizie de concediere. Decizia 547/2008. Curtea de... → |
|---|
