Contestație decizie de concediere. Decizia 44/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 44/2009
Ședința publică de la 19 Ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Manuela Stoica președinte secție
- - - vicePREȘEDINTE: Manuela Stoica
- - - JUDECĂTOR 2: Alina Lodoabă Ana Doriani
- - - grefier
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 725/7 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr-.
Procedura de citare este legal îndeplinită, fără citarea părților.
Se constată că pârâta intimată AUTORITATEA RUTIERĂ ROMÂNĂ - Baî nregistrat la dosar Concluzii scrise și o cerere prin care se solicită acordarea cheltuielilor de judecată împreună cu actele justificative ale acestora.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 12 ianuarie 2009, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față;
În deliberare se constată că prin acțiunea de dreptul muncii înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, sub dosar nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Rutieră Română B și Autoritatea Rutieră Română Sibiu solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța:
- să se dispună anularea deciziei de concediere nr.120/18.01.208 emisă de intimată și reintegrarea reclamantului pe postul deținut anterior luării acestei măsuri;
- să fie obligate pârâtele la plata salariilor indexate, majorate și reactualizate împreună cu toate drepturile de care reclamantul ar fi beneficiat, începând cu data concedierii sale și până la data reintegrării efective pe post;
- să fie obligate pârâtele la plata de daune cominatorii în sumă de 300 lei pentru fiecare zi de întârziere pentru neîndeplinirea obligațiilor ce le revin conform legii;
- să fie obligate pârâtele la plata daunelor morale în sumă de 40.000 lei;
- să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
În motivarea acțiunii sale a arătat că a fost salariatul ARR pe funcția de inspector de specialitate până la data de 18.01.2008, când i-a fost desfăcut disciplinar contractul individual de muncă, întemeiat pe prevederile art.264 alin.1 lit. f coroborat cu art.61 lit. a Codul muncii.
Reclamantul a susținut, sub un prim aspect, că această decizie este nelegală întrucât nu i-a fost comunicată, în termenul de 5 zile prevăzut de art.268 alin.3, personal, sub semnătură de primire ori, în caz de refuz, prin scrisoare recomandată, la domiciliu, așa cum impune art.268 alin.4 Codul muncii.
Un alt motiv de nulitate, invocat de reclamant și întemeiat pe prevederile art.267 alin.4 Codul muncii, a vizat modul defectuos în care a fost efectuată cercetarea disciplinară, în condițiile în care reclamantul nefiind membru de sindicat, și-a adus un apărător care să participe la derularea acestei proceduri alături de el și care să-i apere interesele, și a cărui prezență i-a fost refuzată de către unitate.
Cu privire la netemeinicia deciziei de concediere, reclamantul a arătat că abaterea reținută în sarcina sa, respectiv necunoașterea dispozițiilor nr.OUG2/2001, nu poate constitui un motiv pentru desfacerea disciplinară contractului său de muncă, ci eventual un motiv de concediere, pe motiv de necorespundere profesională, întemeiat pe art.61 lit. d din Codul muncii.
De asemenea a mai susținut că, sub aspect profesional, nu i se poate reține nici o abatere ca inspector de specialitate, întrucât în ultimii ani s-a aflat pe primele locuri la evaluările anuale pe țară.
În plus, contractul de muncă nu-i putea fi desfăcut la acea dată deoarece reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă, fiind bolnav, conform certificatelor medicale depuse la pârâtă.
Toată această atitudine abuzivă din partea pârâtei a fost de natură să aducă grave prejudicii reclamantului, care a fost supus unei presiuni psihice nejustificate, acesta fiind motivul pentru care acesta solicită daune morale.
În drept, a invocat art.139,140,283-284, 267-26 Codul muncii și art.274 Cod proc.civ.
Prin întâmpinarea depusă, conform art.115-118 Cod proc.civ. pârâta Autoritatea Rutieră Română - a solicitat respingerea acțiunii reclamantului susținând că măsura disciplinară dispusă împotriva acestuia este una legală și temeinică.
Astfel, sub un prim aspect a arătat că a demonstrat cu actele depuse la dosar că decizia de concediere a fost comunicată reclamantului de trei ori, respectiv în datele de 18.01.2008,8.02.2008 și 14.02.2008, printr-o firmă de curierat rapid și că neintrarea reclamantului în posesia deciziei s-a datorat relei credințe de care acesta a dat dovadă prin refuzul de a primi corespondența și de a fi contactat de angajatul firmei de curierat.
În al doilea rând, pârâta a arătat că nici celălalt motiv de nulitate invocat de reclamant, și întemeiat pe prevederile art.267 alin.4, nu poate fi reținut deoarece pe timpul desfășurării cercetării disciplinare prealabile, reclamantul a fost asistat la cererea sa, de un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.
Referitor la temeinicia măsurii dispuse, a învederat că reclamantul, în acțiune, nu contestă abaterile disciplinare reținute în sarcina sa și care au vizat modul defectuos în acre acesta și-a îndeplinit sarcinile deserviciu, nicidecum competența sa profesională, raportată la cunoașterea sau nu a prevederilor nr.OUG2/2001.
Prin urmare, pârâtă a susținut că temeiul deciziei de concediere a reclamantului l-a constituit săvârșirea unor abateri grave și repetate de la disciplina muncii, fiind astfel pe deplin aplicabile dispozițiile art.61 lit. a din Codul muncii.
În legătură cu incapacitatea temporară de muncă în care s-a aflat reclamantul l-a data concedierii sale, pârâta a arătat că din certificatele medicale depuse la dosar rezultă că reclamantul fost bolnav până la data de 22.12.2007 astfel că la data desfacerii contractului său individual de muncă, nu se mai afla în concediu medical, așa cum susține.
Prin sentința civilă nr.725/7.07.2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu sub dosar nr-, s-a respins excepția tardivității emiterii deciziei nr.40/11.01.2008 invocată de reclamant.
Totodată, s-a respins acțiunea de dreptul muncii formulată de reclamantul împotriva pârâtelor Autoritatea Rutieră Română B () și Autoritatea Rutieră Română - Agenția Sibiu.
Potrivit art.274 Cod proc.civ. reclamantul fost obligat să plătească pârâtei de ord.1 suma de 2065,85 lei cheltuieli de judecată la fond.
Pentru hotărî în acest mod, prima instanță reținut, după examinarea actelor și lucrărilor dosarului, că în cauză nu este incident nici unul din motivele de nulitate a deciziei invocate de către reclamant.
Sub un prim aspect, a reținut că decizia de concediere a cărei anulare se cere a fost comunicată cu reclamantul prin COURIER, care prin adresa nr. 38827/20.02.2008, a comunicat pârâtei că s-a încercat comunicarea expediției nr. -/18.01.2008, cuprinzând decizia de concediere,dar că acest lucru nu a fost posibil deoarece în data de 19.01.2008 reclamantul a refuzat primirea corespondenței, în datele de 8.02.2008 și de 14.02.2008 destinatarul nu a putut fi găsit la domiciliu.
Prin urmare nu se poate reține că unitatea pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de comunicare, în conformitate cu dispozițiile art.268 alin.3 și 4 Codul muncii.
De asemenea s-a constatat că nici motivul de nulitate întemeiat pe prevederile art.267 alin.4 Codul muncii nu este incident în cauză întrucât reclamantul a fost asistat în timpul cercetării disciplinare, de către un reprezentant al sindicatului din acre face parte.
Cât privește tardivitatea emiterii deciziei de concediere s-a reținut că este nefondată și că angajatorul a respectat prevederile art.50 alin.1 lit. b coroborate cu cele ale art.268 alin.1 Codul muncii, față de împrejurarea că perioada în care reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, a împiedicat pârâta să emită decizia de concediere.
Referitor la desfacerea contractului de muncă, în perioada în care reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, instanța a constatat raportat la certificatele medicale depuse, că luarea acestei măsuri a fost dispusă la data de 18.01.2008, când cesta nu se mai afla în concediu medical.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că aspectele reținute în sarcina reclamantului vizând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor ce-i revin în calitate de inspector de specialitate sunt întemeiate și că acesta deși cunoștea prevederile cuprinse în Procedura nr.38708/2006 privind întocmirea, circuitul și finalizarea proceselor verbale de contravenție și obligația de se conforma procedurii de urmat acesta nu respectat aceste dispoziții transmițând spre executare procesele verbale de contravenție menționate în Raportul nr.24397/2007 deși împotriva unora dintre ele cei sancționați formulaseră plângeri contravenționale sau le-au transmis fără ca procesele verbale să fie însoțite de dovada comunicării lor cu contravenienții.
Prin urmare, instanța de fond a apreciat că măsura disciplinară emisă de pârâtă este una legală și temeinică și nu se impune desființarea acesteia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul de 10 zile prevăzut de art.80 din Legea nr.168/1999, reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând modificarea ei, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În expunerea motivelor sale de recurs, a susținut că soluția instanței de fond se întemeiază pe o interpretare greșită a dispozițiilor legale.
Astfel, în ce privește tardivitatea emiterii deciziei de concediere a arătat că la data înregistrării raportului nr.24397/25.09.2007, recurentul reclamant se afla în incapacitate temporară de muncă, aspect necontestat, că această stare de incapacitate survenise anterior datei de 25.09.2007 când a fost întocmit raportul și în aceste condiții contractul individual de muncă era suspendat, conform art.50 lit. b Codul muncii, de la data de 26.07.2007 când reclamantul a intrat în concediu de boală. Prin urmare, recurentul apreciază că data la care unitatea a luat cunoștință despre săvârșirea abaterilor este data înregistrării raportului nr.24397 la registratura unității, respectiv data de 25.09.2007, raportat la care emiterea deciziei de concediere la 18.01.2008 apare ca fiind tardivă raportat la prevederile art.268 alin.1 Codul muncii.
A mai arătat referitor la termenul de 30 de zile că fiind un termen de prescripție, cursul, deci curgerea lui poate fi suspendată sau întreruptă în condițiile reglementate de Decretul nr.167/1958.
Conform art.60 alin.1 lit. a Codul muncii, pe durata incapacității temporare de muncă, când intervine suspendarea contractului individual de muncă, unitatea nu poate dispune concedierea salariatului.
Prin urmare, recurentul apreciază că din coroborarea prevederilor art.268 alin.1 cu art.60 alin.1 Codul muncii, rezultă că legiuitorul a condiționat curgerea termenului de 30 de zile, fără vreo interdicție legată de incapacitatea temporară de muncă, doar de data înregistrării actului constatator la registratura unității, iar interdicția de concediere, în caz de incapacitate temporară de muncă, a fost legată doar de momentul dispunerii concedierii, adică a emiterii deciziei de concediere.
Ori, câtă vreme de la data emiterii raportului, 25.09.2007, și până la data numirii comisiei de cercetare disciplinară, 27.12.2007, pârâta intimată nu a făcut nici un demers, motivând această pasivitate prin faptul că reclamantul era bolnav, recurentul apreciază că în cauză operează art.103 Cod proc.civ. coroborat cu prevederile Decretului nr.167/1958 și că decizia de concediere a fost tardiv emisă.
Pe fondul cauzei, recurentul a arătat că soluția este netemeinică și nelegală deoarece faptele imputate recurentului, nu puteau, raportat la art.266 Codul muncii, să atragă o sancțiune atât de severă.
Cu privire la procesul verbal seria - nr.-/19.01.2007, recurentul arată că momentul săvârșirii abaterii este data de 27.02.2007, când procesul verbal a fost trimis spre executare Sibiu, astfel că nu mai putea forma obiectul sancțiunii disciplinare din moment ce termenul de 6 luni de la săvârșire era deja împlinit la data întocmirii raportului nr.24397/25.09.2007.
Referitor la cel de-al doilea proces verbal seria - nr.-/4.05.2007, fapta a fost comisă la 20.06.2007, când a fost transmis la. Sibiu, fără dovada comunicării lui cu contravenientul însă cu toate acestea Sibiu l-a restituit pentru că a fost formulată contestație și nu pentru că adresa de înaintare nu era semnată de către directorul general ARR.
În plus, fapta nu este de o gravitate atât de mare încât să justifice concedierea reclamantului, în condițiile în care procesele verbale fie că au fost înaintate la. Sibiu, fără comunicare, fie că au fost contestate, au fost menținute de către instanța de judecată iar amenzile aplicate au fost achitate.
Cu privire la procesele verbale de contravenție seria - nr.-/22.05.2007 și seria - nr.-/26.04.2007 recurentul a arătat că acestea au fost comunicate Sibiu împreună cu adresele de înaintare iar aceasta din urmă le-a transmis Administrației Publice Chiar dacă aceste procese verbale au nu au fost comunicate inițial contravenienților, ulterior contravenienții au achitat amenzile, astfel că pârâta nu a suferit nici un prejudiciu.
Față de toate aceste aspecte și ținând cont că recurentul este angajatul pârâtelor din anul 1992 și că nu a mai fost sancționat disciplinar, s-a apreciat că măsura desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă este prea severă.
Intimata pârâtă Autoritatea Rutieră Română a depus întâmpinare, în temeiul art.115-118 Cod proc.civ. prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul.
În ce privește excepția tardivității emiterii deciziei de concediere, intimata a arătat că a fost corect respinsă de către instanța de fond deoarece în perioada 26.07.2007-27.12.2007, cât recurentul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, contractul individual de muncă al acestuia a fost suspendat, iar această stare de boală constituie un caz de forță majoră, de natură să justifice suspendarea termenul de prescripție în condițiile art.13 lit. a din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În consecință, termenul d e30 de zile pentru emiterea deciziei de sancționare este suspendat și nu începe să curgă până la încetarea situației care a determinat suspendarea.
Cu privire la aspectele de formă ale sancționării disciplinare, intimata a susținut că decizia de concediere a fost emisă cu respectarea tuturor dispozițiilor legale referitoare la formă, conform art.268 alin.2 Codul muncii, la termenul în care a fost aplicată sancțiunea, conform art.268 alin.1 Codul muncii, și la respectarea procedurii cercetării disciplinare prealabile, prevăzută de art.267 Codul muncii.
Referitor la fondul pricinii, intimata a învederat că susținerile recurentului, potrivit cărora aceste fapte sunt de sine stătătoare, fiind săvârșite la intervale și date diferite între care s-a scurs o perioadă lungă de timp, sunt nefondate deoarece din actele și lucrările dosarului rezultă că este vorba despre o singură abatere, săvârșită în mod continuu de către recurent, și că tocmai această atitudine persistentă constând în încălcarea dispozițiilor cuprinse în Procedura privind întocmirea și circuitul documentelor dovedește gravitatea faptelor reținute în sarcina acestuia.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, sub toate aspectele, conform art.304/1 Cod proc.civ. precum și din oficiu, potrivit art.306 alin.2 Cod proc.civ. Curtea constată că recursul declarat de reclamantul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:
Prima critică adusă de reclamant soluției pronunțate, vizând greșita soluționare a excepției tardivității deciziei de concediere, este nefondată prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art.50 lit. b, art.60 alin.1 lit. a și art.268 alin.1 Codul muncii.
Astfel, potrivit art. 50 lit. din Codul muncii "Contractul individual de muncă se suspendă de drept " în situația în acre salariatul se află în "concediu pentru incapacitate temporară de muncă".
Art. 60 alin.1 Codul muncii prevede că " Concedierea salariaților nu poate fi dispusă a) pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii;"
Art. 268 - (1) din Codul muncii prevede că "Angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei."
Din cuprinsul certificatelor medicale depuse la dosarul cauzei rezultă că recurentul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, în intervalul 26.07.2007 - 27.12.2007 (119 -126).
Pe această perioadă, contractul individual de muncă al reclamantului a fost suspendat de drept, conform art.50 lit. b Codul muncii iar tot pe acest interval a operat interdicția de concediere a reclamantului prevăzută de art.60 alin.1 lit. a Codul muncii.
Prin decizia nr.120/18.01.2008, intimata a dispus concedierea reclamantului, întemeiat pe dispozițiile art.61 lit. Codul muncii, la baza luării acestei măsuri stând Raportul de constatare nr.24397/25.09.2007 (162).
Recurentul reclamant susține că raportat la această dată, de 25.09.2007, când unitatea intimată a luat cunoștință despre săvârșirea abaterilor comise de către salariat, emiterea deciziei de concediere la 18.01.2008 este tardivă deoarece starea de incapacitate temporară a survenit cu mult înainte de această dată, respectiv la 26.07.2007, și că nu a intervenit nici un act sau fapt susceptibil de a atrage întreruperea sau suspendarea acestor două termene( de 30 zile și de 6 luni) deoarece incapacitatea temporară de muncă are ca efect suspendarea contractului individual de muncă, sub aspectul prestării muncii și a plății salariului, și nu suspendarea termenului de emitere a deciziei de concediere, care este supus normelor cuprinse în Decretul nr.167/1958.
Susținerile reclamantului nu pot fi primite întrucât jurisprudența a statuat în mod constant că, prin interdicția instituită de art.60 alin.1 lit. a Codul muncii, legiuitorul a urmărit să asigure o protecție salariaților. În plus, din moment ce contractul de muncă al salariatului se suspendă de drept în situația incapacității temporare de muncă, angajatorul nu poate dispune concedierea deoarece art. 50 din Codul muncii, reglementează suspendarea de drept a contractului individual de muncă al salariatului. Prin urmare, pe această perioadă se suspendă și termenul prevăzut de art.268 alin.1 Codul muncii, și efectuarea în care angajatorul poate emite decizia de concediere, așa cum corect s-a apreciat de către prima instanță, iar curgerea lui va începe la data încetării stării de boală a salariatului.
În speță, situația care determinat concedierea reclamantului s-a ivit în perioada în care acesta se afla în concediu de boală, astfel că termenul de 30 de zile pentru emiterea deciziei de concediere și implicit pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile a început să curgă la încetarea interdicției.
În raport de aceste considerente, emiterea deciziei de concediere la data de 18.01.2008 este în termen, deoarece starea de incapacitate a recurentului a încetat la data de 27.12.2007, astfel încât această critică urmează să fie înlăturată ca nefondată.
Referitor la temeinicia măsurii disciplinare dispusă împotriva recurentului se constată că nici aceste critici nu pot fi primite pentru următoarele motive:
Art. 266 Codul munciiprevede că " Angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere următoarele:
a) împrejurările în care fapta a fost săvârșită;
b) gradul de vinovăție al salariatului;
c) consecințele abaterii disciplinare;
d) comportarea generală în serviciu a salariatului;
e) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta."
Susținerile recurentului potrivit cărora soluția primei instanțe, fundamentată pe aprecierea gravității faptei, este greșită întrucât faptele comise nu sunt atât de grave încât să justifice concedierea acestuia sunt nefondate, raportat la ansamblul probator depus la dosarul cauzei.
Din cuprinsul Raportului înregistrat la 25.09.2007, sub nr.24397/2007, care a stat la baza emiterii deciziei de concediere nr.120/18.01.2008, motivul sancționării îl constituie repetabilitatea abaterilor comise de recurent de la disciplina muncii, repetabilitate probată în speță așa cum s-a reținut cu adresele nr.9282 din 13.07.2007, nr.- din 13.07.2007, nr.4215 din 15.06.2007, nr.17467 din 10.07.2007 și nr.9820 din 20.07.2007, cu procesele verbale de contravenție depuse la filele 27, 33, 35 și 43 și din adresele emise de Sibiu și referatul nr.35492/2008 emisă de
Față de toate aceste împrejurări, nu se poate reține caracterul de sine stătător al acestor fapte, toate acestea fiind de fapt o singură abatere săvârșită în mod continuu și constând în încălcarea capitolului 3 din Procedura nr.38708/2006 privind întocmirea circuitul documentelor și finalizarea proceselor verbale de contravenție.
În acest context, susținerea reclamantului că prima faptă nu mai putea constitui obiect al sancțiunii urmează să fie înlăturată deoarece termenul de aplicare sancțiunii disciplinare trebuie calculat de la ultimul fapt de încălcare de către salariat a obligațiilor de serviciu.
Prin urmare, gravitatea faptei a fost analizată de către prima instanță, în raport cu criteriile prevederile art. 266 Codul muncii, respectiv, împrejurările în care fapta a fost săvârșită, gradul de vinovăție al salariatului, consecințele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu a salariatului, eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
Ori în cauză, deși recurentul cunoștea foarte bine obligațiile ce-i revin potrivit fișei postului, Regulamentului intern al ARR și Procedurii privind întocmirea și circuitul documentelor respectiv, acesta încălcat toate aceste atribuții de serviciu.
Așa fiind, chiar dacă sancțiunile disciplinare sunt enumerate de lege, în mod gradat, de la cea mai blândă la cea mai severă, legiuitorul lasă la îndemâna angajatorului alegerea uneia dintre ele, în raport de cerințele generale definite în articol. În plus, reclamantul a mai fost anterior sancționat disciplinar astfel că afirmațiile acestuia că sancțiunea care i-a fost aplicată este prea severă nu pot fi reținute.
În cauză, săvârșirea în contextul reținut mai sus, în mod repetat, de către reclamant a abaterilor de mai sus, justifică măsura cea mai gravă luată de angajator, respectiv concedierea, soluția primei instanțe oglindind astfel o apreciere justă a stării de fapt și o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză.
În raport de cele ce preced și văzând dispozițiile art.312 alin.1 Cod proc.civ. Curtea va dispune respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul.
Văzând și dispozițiile art.274 Cod proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
(continuarea minutei deciziei civile nr. 44/2009)
*****
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 725/7 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar -.
Obligă pe reclamantul să plătească pârâtei Autoritatea Rutieră Română suma de 672 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19.01.2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Tehnored. MS, 2 ex. 13.03.2009
Jud. fond-,
Președinte:Manuela StoicaJudecători:Manuela Stoica, Alina Lodoabă Ana Doriani
| ← Conflict de muncă. Decizia 257/2009. Curtea de Apel Iasi | Conflict de muncă. Decizia 102/2010. Curtea de Apel Iasi → |
|---|
