Contestație decizie de concediere. Decizia 4423/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi 832/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.4423/
Ședința Publică din data de 16 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR - -
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenta-intimată - SRL (fostă SA) prin administrator judiciar - "" împotriva sentinței civile nr. 7557 din 04.12.2008, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.35204/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul-contestator - având ca obiect "contestație decizie concediere".
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul-contestator prin apărător d-nul avocat, cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 22 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.- din 05.05.2009, lipsind recurenta-intimată - SRL (fostă SA) prin administrator judiciar - "".
Procedura de citare nelegal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că pentru termenul de azi s-a depus la dosar prin serviciul "registratură" al secției la data de 15.06.2009 de către recurenta-intimată - SRL (fostă SA) prin administrator judiciar - "" o cerere prin care solicită suspendarea judecății pricinii pe motivul insolvenței, în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Legea nr.85/2006, în dovedirea cererii atașând în copie certificat de grefă ce emană din partea Tribunalului București Secția a VII a Comercială privind dosarul nr-.
Curtea acordă cuvântul intimatului-contestator prin avocat asupra cererii de suspendare a judecății pricinii formulate de către recurenta-intimată - SRL (fostă SA) prin administrator judiciar - "", în baza dispozițiilor art. 36 din Legea nr.85/2006.
Intimatul-contestator prin avocat, având cuvântul, arată că lasă soluționarea cererii de suspendare la aprecierea instanței.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de suspendare a judecății formulată de către recurenta-intimată - SRL (fostă SA) prin administrator judiciar - "" în baza dispozițiilor art. 36 din Legea nr.85/2006, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele din textul indicat, întrucât, acțiunea de față vizează nulitatea unui act fără a se tinde la realizarea creanțelor împotriva debitorului sau bunurilor sale.
Intimatul-contestator prin avocat, întrebat fiind, arată că nu mai are cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părții intimate în combaterea motivelor de recurs formulate în cauză.
Intimatul-contestator prin avocat având cuvântul solicită respingerea recursului declarat de către recurenta-intimată, ca nefondat, pentru motivele dezvoltate pe cale de întâmpinare, cu consecința menținerii hotărârii judecătorești recurate ca fiind temeinică și legală.
Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Curtea declară închise dezbaterile potrivit dispozițiilor art. 150 Cod proc. civ.și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7557/04.12.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis contestația precizată, formulată de contestatorul în contradictoriu cu intimata A anulat decizia nr. 149/15.08.2008.
A dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul reintegrării în funcția și postul deținute anterior, a obligat intimata la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă.
A obligat intimata la plata sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerente a reținut că între părți au existat raporturi de muncă, așa cum rezultă din contractul individual de muncă nr.2922/2.10.2007. Contestatorul a deținut funcția de director operații tranzacții, potrivit contractului individual de muncă și fișei postului existente la dosar.
Prin decizia nr.149/15.08.2008 societatea intimata a dispus, începând cu data de 15.08.2008, în temeiul art.65 al.1 Codul muncii, încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, în temeiul unei dispoziții a Adunării Generale a Acționarilor nr.18/03.07.2008 prin care s-a decis desființarea departamentului Marketing (datorită analizei economice a activității departamentului și a dificultăților economice). S-a menționat totodată că, nu exista posibilitatea redistribuirii în cadrul societății, întrucât nu există locuri vacante și că la aceeași dată, expira preavizul de 20 de zile lucrătoare.
Decizia emisă de intimată, concretizând o măsură de concediere luată de angajator pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, trebuie să fie deopotrivă legală și temeinică, iar analiza cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
În acest context, în privința legalității concedierii, Tribunalul a constatat încălcarea de către intimată, cu ocazia concedierii reclamantului, a dispozițiilor legale referitoare la dreptul salariatului la preaviz, reglementat de art. 73 din Codul muncii.
Așa cum arată și denumirea, preavizul este o măsura anterioara concedierii, nefiind posibilă acordarea preavizului după data încetării raporturilor de muncă dintre părți, așa cum a procedat intimata.
În aceasta situație, Tribunalul a constatat că mențiunea prevăzută în decizie în sensul "contractul individual de muncă. încetează.la data de 15.08.2008, dată la care expiră preavizul de 20 de zile lucrătoare, conform art. 73 alin.1 din codul munci i" este pur formală, aceasta nejustificându-se câta vreme nu exista posibilitatea legală și nici măcar logică a acordării preavizului, după momentul desfacerii contractului individual de muncă al salariatului.
Sub aspectul cerințelor de formă, art. 74 din Codul muncii prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziție pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64 din Codul muncii.
Analizând decizia contestată prin prisma cerințelor de formă obligatorii, prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, Tribunalul a constatat faptul că aceasta nu cuprinde mențiunile obligatorii, în sensul că, așa cum a mai arătat, menționarea în cuprinsul deciziei a acordării preavizului legal este pur formală, în lipsa acordării în fapt a acestuia.
Art. 74 lit. "b" din Codul muncii, referitor la " durata preavizului" se referă în realitate la durata concretă a preavizului de care ar trebui să beneficieze salariatul concediat anterior încetării contractului de muncă, respectiv arătarea datei începerii preavizului și a datei expirării acestuia, întrucât, potrivit art. 73 alin.4 din Codul muncii, numai la expirarea acestuia (în lipsa unei cauze de suspendare) contractul de muncă poate fi desfăcut.
Tribunalul a constatat că decizia contestată nu cuprinde nici lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziție pentru a opta pentru un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64 din Codul muncii, sau mențiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.
În situația în care, la nivelul societății nu ar fi existat posturi vacante, societatea avea obligația, anterior concedierii, să sesizeze Agenția Teritoriala de Ocupare a Forței de munca și doar după efectuarea acestui demers putea dispune concedierea.
Prevederile art.64 din Codul Muncii referitoare atât la obligația legală pozitivă anterioară concedierii ce incumbă angajatorului în cazul concedierii individuale pentru motive ce nu țin de persoana salariatului cât
și la mențiunea în cuprinsul deciziei potrivit art.74 al.1 lit.d din Codul munciia listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, se aplică obligatoriu, în acest caz, prin interpretarea sistematică a prevederilor art.74 al.1 din Codul muncii care indică expres mențiunile care sunt necesare doar pentru concedierea prevăzută la art.68 din Codul Muncii, respectiv mențiunea de la lit. c), fiind evidentă intenția legiuitorului ca restul mențiunilor să fie obligatorii în toate cazurile de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Prin urmare, art.74 lit. d din Codul muncii instituie direct o condiție de formă, iar indirect, o condiție de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art.64, numai pentru a nu mai reitera conținutul acestuia.
Lipsa mențiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege cât și nerespectarea procedurii prevăzute de lege, constituie conform art. 76 din Codul muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ducând la desființarea acestuia ca nelegală.
În ceea ce privește temeinicia măsurii concedierii, Tribunalul a reținut următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 65 alin.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desființarea locului de muncă determinată de unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia.
Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Reorganizarea activității societății, cu consecința desființării unor posturi, presupune studii sau analize temeinice a activității și a necesității modificării structurii interne a angajatorului, neputând avea caracter serios o reorganizare decisă în privința unui singur post.
Pentru a fi legala, reorganizarea trebuie să nu aibă la bază cauze care ar putea fi imputate angajatorului, să fie exclus subiectivismul acestuia și să se întemeieze pe cauze obiective, determinate de necesitatea unei reale reorganizări a unității ce implica restructurarea personalului, desființarea unor locuri de muncă.
Cauzele obiective ale restructurării pot consta în dificultăți economice, diminuarea sau chiar încetarea activității, transformări tehnologice, modernizări care impun renunțarea la serviciile unor salariați sau chiar mutarea unității în alta localitate.
În cazul societății pârâte, nu s-a făcut dovada unor asemenea cauze, nu s-a depus la dosar Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor nr. 18/03.07.2008 prin care se decidea "desființarea Departamentului Marketing urmare a analizei economice a activității departamentului și a dificultăților economice", o situație financiara precară nefiind probată.
Nu s-a făcut nici dovada existenței unor studii economice cu privire la activitatea desfășurata, care să fi relevat faptul că societatea înregistrează pierderi și se impune pe cale de consecința, restructurarea întregii societăți sau a unor compartimente.
Dimpotrivă, așa cum rezultă din adresa nr.-/10.11.2008 emisă de Registrul Comerțului, societatea nu a lucrat în pierdere, având o cifră de afaceri netă la nivelul anului 2007 de 26.219.945 RON și un profit net de 32.479 RON.
Ca urmare, aceasta nu are nici dificultăți economice, nu se poate vorbi nici de o reorganizare a activității prin modificarea structurii interne sau a compartimentelor sale, rezultând că a fost doar un pretext pentru îndepărtarea unui singur salariat, lucru care este inadmisibil.
Intimata nu a putut prezenta nici o situație a salariaților concediați pentru motive similare ca și contestatorul, astfel că, și din această perspectivă, cauza reorganizării nu este reală și nici serioasă, prin reducerea unui singur post neputând fi rezolvate o serie de probleme organizatorice.
Desființarea este efectiva atunci când locul de muncă este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăsește în organigrama acestuia, ori în statul de funcții.
Instanța nu a avut posibilitatea să analizeze organigramele anterioare și ulterioare concedierii, și nici statele de funcții anterioare și ulterioare concedierii contestatorului, întrucât intimata nu și-a îndeplinit obligația de a le depune la dosar.
În acest context, nu se poate vorbi de o suprimare obiectivă a postului din structura funcțional-organizatorica a intimatei, măsura dispusă disimulând realitatea, rezultând faptul ca motivul concedierii are legătura cu persoana salariatului.
Deși pârâta a fost citată cu mențiunea de a depune la dosar o serie de acte, utile soluționării cauzei: contractul individual de muncă, fișa postului, decizia contestata, organigrama și statele de funcții anterioare și ulterioare concedierii, actele care au stat la baza emiterii deciziei contestate, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 288 din Codul muncii, nu s-a conformat dispozițiilor instanței.
Sarcina probei în litigiile de dreptul muncii incumbă angajatorului, în temeiul art. 287 Codul muncii, iar aceasta a dat dovadă de pasivitate față de soluționarea cauzei, astfel că instanța, în conformitate și cu prevederile art. 174 pr. civ. va socoti ca fiind dovedite pretențiile contestatorului în legătură cu desființarea deciziei de concediere.
Ca urmare, instanța a admis contestația precizată, a dispus să anuleze decizia de concediere, să se repună părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere și, la solicitarea contestatorului (conform art. 78 alin.2 Codul muncii ), să oblige angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data concedierii până la efectiva reintegrare.
Contestatorul a solicitat în subsidiar și obligarea pârâtei la plata salariilor compensatorii cuvenite ca urmare a încetării contractului de muncă pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, însă având în vedere că instanța s-a pronunțat în sensul constatării nulității deciziei concediere și reintegrării, salariatul nu mai este îndreptățit la acordarea acestora.
Ca urmare, fiind un petit subsidiar, instanța nu s-a mai pronunțat asupra acestuia.
În temeiul art. 274 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Tribunalul a constatat că pârâta a căzut în pretenții, și a fost obligată la plata către contestator, a sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs - SRL, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că, în ședința adunării generale acționarilor - SRL din 22.07.2008 (la acea dată forma juridică a societății fiind societate pe acțiuni) s-a hotărât desființarea departamentului de marketing urmare a dificultăților economice cu care se confrunta societatea și a analizei economice a activității acestui departament.
În conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990, hotărârea AGA a fost depusă la ORC B în vederea publicării.
Dificultățile financiare ale - SRL sunt reale, fiind irelevantă referirea la exercițiul financiar 2007. activității societății se întemeiază pe cauze obiective, dovadă incontestabilă fiind că societatea a solicitat să i se aplice procedura insolvenței reglementate de Legea nr. 85/2006, dosarul aflându-se pe rolul Tribunalului București cu termen de judecată 03.04.2009, așa cum rezultă din Certificatul de grefă anexat.
Desființarea departamentului a fost efectivă, acest departament nu se mai regăsește în organigrama societății.
În mod greșit instanța a reținut că intimatului nu i s-a comunicat preavizul.
Fiind într-un proces de reorganizare și restrângere a activității, - SRL nu avea la acel moment și nu are nici în prezent locuri de muncă disponibile.
Obligativitatea sesizării Agenției Teritoriale de Ocupare a Forței de Muncă ar fi revenit recurentei în situația efectuării de concedieri colective.
În ceea ce privește invocarea art. 64 alin. 2 Codul muncii, recurenta consideră că în această situație nu sunt fi aplicabile prevederile acestui alineat, făcând strictă referire la lit. c) și d) ale art. 61 Codul muncii.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii pronunțate de prima instanță, în sensul respingerii contestației formulate de intimatul, ca neîntemeiată.
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acesta este fondat.
Într-adevăr, cât privește respectarea preavizului și determinarea duratei acestuia, dispozițiile art. 73 și 74 alin. 1 lit. b) din Codul muncii au fost respectate, întrucât decizia de concediere nr. 149/15.08.2008 îl menționează expres ca fiind de 20 de zile lucrătoare, care au expirat la data de 15.08.2008, în deplină concordanță cu prevederile adresei asumate prin semnătură de salariat la data de 11.07.2008, în sensul că primește un preaviz de 20 de zile lucrătoare, începând cu data de 14.07.2008 (fila 17 dosar fond).
Sub aceste aspecte, cerința imperativă a legii este îndeplinită în sensul că salariatul a beneficiat de preaviz anterior desfacerii raporturilor de muncă, efectele contractului său individual de muncă încetând la data expirării acestuia, fiind irelevantă, din punct de vedere al respectării preavizului, mențiunea din cuprinsul adresei comunicate la 11.04.2008, în sensul desființării postului ocupat începând cu 14.07.2008.
Decizia atacată este legală și prin raportare la dispozițiile art. 74 alin. 1 lit. d) din Codul muncii, aplicabil și în cazul concedierii individuale pentru motive care nu țin de persoana salariatului, întrucât face referire la "condițiile" prevăzute de art. 64, iar nu la cazurile acolo arătate, având în vedere că în cuprinsul deciziei nr. 149/15.08.2008 se stipulează expres absența locurilor disponibile, ca alternativă la cerința reglementată de art. 74 alin. 1 lit. d), fiind logic și firesc ca ea să nu poată fi îndeplinită în modalitatea pozitivă, dacă locurile vacante nu există, situație în care este necesară și suficientă numai mențiunea expresă în acest sens.
De asemenea, solicitarea sprijinului agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă este reglementată de art. 711-712din Codul muncii în cazul concedierilor colective și pentru valabilitatea acestora, iar nu a celor individuale, cum este cazul în speță.
Cât privește dispoziția cuprinsă în art. 65 alin. 2 din Codul muncii, care cere ca desființarea locurilor de muncă să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă, caracterul efectiv, real și serios presupune că locul de muncă să nu se mai regăsească în structura organizatorică a angajatorului, să fi fost realmente suprimat, iar nu reorganizat sau reînființat sub o altă denumire și eventual, ocupat de o altă persoană, concomitent concedierii vechiului salariat ori ulterior, într-un timp față de care se poate presupune că postul nu a fost în mod real desființat.
Altfel, angajatorul căruia îi aparține investiția, dispune de ea, asumându-și și riscul acesteia, astfel că prin organele sale deliberative poate decide desființarea oricărui loc de muncă, aparținându-i și aprecierea potrivit căreia nu mai are nevoie de acesta, apreciere ce nu poate fi suplinită de o opțiune a instanței sau a altei autorități publice, în sensul că, față de rezultatele de până atunci ale unității și starea financiară a acesteia, se impune menținerea în continuare a locului de muncă. Organizarea activității societății condițiile cele mai profitabile rentabilității și eficienței acesteia este exclusiv la latitudinea organului prin care se exprimă voința socială, în speță, adunarea generală acționarilor hotărând, la data de 03.07.2008, desființarea compartimentului marketing, iar organigrama societății, depusă în recurs, în condițiile admisibilității probei cu înscrisuri în calea de atac, atestă suprimarea din structura organizatorică a acestui departament (fila 9 dosar recurs).
Nu se poate reține, din perspectiva celor expuse, nici caracterul abuziv al concedierii sau angajarea unei alte persoane pe același post, întrucât angajatorul a făcut dovada condițiilor a căror probă îi revenea, potrivit art. 287 din Codul muncii, faptul pozitiv contrar celui negativ susținut de societate, revenind celui care- afirmă, în speță contestatorului, care nu a dovedit încadrarea unei alte persoane pentru exercitarea acelorași atribuții.
Mai mult, contrar susținerilor primei instanțe referitoare la starea economico-financiară a societății, se constată că prin încheierea din 10.04.2009, în dosarul nr- al Tribunalului București - Secția a VIII-a Comercială, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitorului - SRL.
În fine, cât privește numărul de zile de concediu de odihnă cuvenit, respectiv preschimbarea în bani a concediului neefectuat, aceste motive nu au nicio legătură cu valabilitatea deciziei de concediere, care face obiectul prezentei judecăți, putând eventual, legitima, o acțiune cu un petit corespunzător.
În consecință, potrivit considerentelor anterioare și reținând că decizia de desfacere a contractului individual de muncă este deopotrivă legală și temeinică, iar recursul, analizat și soluționat în limita criticilor deduse judecății, fondat, urmează a fi admis și, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 și 3041pr. civ. modificată în tot sentința atacată, în sensul respingerii contestației formulate împotriva deciziei nr. 149/15.08.2008, ca neîntemeiată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-intimată - SRL (fostă SA) prin administrator judiciar - "" împotriva sentinței civile nr. 7557 din 04.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.35204/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul-contestator .
Modifică în tot sentința atacată în sensul că respinge contestația, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.06. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - - -
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./29.07.2009
Jud. fond:
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Ilie Nadia Raluca
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 4073/2009. Curtea... | Contestație decizie modificare unilaterală contract de muncă.... → |
|---|
