Contestație decizie de concediere. Decizia 4073/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(2358/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 4073/
Ședința publică de la 03.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 2: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 3: Amelia Farmathy
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinței civile nr.456/21.01.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.20836/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC România SRL.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta-reclamantă prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.90566/2009, lipsă fiind intimata-pârâtă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 01.06.2009, după care,
Președintele completului comunică un exemplar al întâmpinării, recurentei-reclamante, prin avocat.
Curtea pune în discuție excepția tardivității declarării recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare.
Reprezentantul avocat al recurentei-reclamante solicită respingerea excepției. Solicită amânarea cauzei pentru a face dovada, în cazul în care înscrisurile depuse la dosar nu sunt concludente.
Curtea respinge excepția tardivității declarării recursului, având în vedere că data comunicării hotărârii, dată de la care curge termenul de recurs, nu poate fi identificată întrucât dovada de primire și procesul-verbal de predare a sentinței civile atacate, către recurenta-reclamantă nu se găsește la dosarul instanței de fond, sigilat și numerotat.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Recurenta-reclamantă, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate și admiterea contestației. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.456/21.01.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București Secția a VIII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins ca neîntemeiată contestația privind pe contestatoarea în contradictoriu cu intimata SC ROMÂNIA SRL.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, angajatorul a respectat prevederile art.73 din Codul muncii, având in vedere ca potrivit art.75 din Codul muncii decizia de concediere își produce efecte de la data comunicării către salariat.
Verificând condițiile impuse de art.65 alin.2 din Codul muncii, potrivit cărora desființarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aibă o cauza reala si serioasa, s-a constatat ca angajatorul cu înscrisurile depuse la dosar in baza art.287 din Codul munciia făcut dovada îndeplinirii acestora.
Din cuprinsul organigramei societății intimate din data de 30.04.2008, a rezulta ca Biroul Comercial din B nu mai figurează. Din statul de funcțiuni datat 06.11.2007, Departamentul Comercial al intimatei se compunea din 2 structuri, respectiv Biroul Comercial Timișoara si Biroul Comercial București.
Potrivit statului de funcțiuni din 30.04.2008 Biroul Comercial București nu mai exista. Se concluzionează ca postul deținut de către contestatoare de asistent comercial la Biroul Comercial Bucureștia fost desființat efectiv, iar la baza acestei masuri a stat o cauza reala si serioasa.
Modul de organizare a activității societății reprezintă o prerogativa a angajatorului.
Prin decizia nr.4/16.06.2008 a asociatului unic s-a încetat activitatea intimatei de la punctul de lucru din
Respectarea condițiilor impuse de art.74, lit. c) din Codul muncii referitoare la criteriile de stabilire a ordinii de priorității conform art.70 alin.2 lit. d) din Codul muncii este obligatorie pentru angajator in cazul in care dispune o concediere colectiva, conform art.68 din Codul muncii.
Includerea in conținutul deciziei a listei tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si a termenului in care salariatul urmează sa opteze pentru ocuparea unui loc de munca vacant se specifica in condițiile in care concedierea are loc potrivit art.61 lit. c si d din Codul muncii si a) art.56,lit. f) din Codul muncii.
S-a reținut ca angajatorul a emis decizia de concediere cu respectarea prevederilor art.74 din Codul muncii astfel ca actul nu este lovit de nulitate absoluta fata de prevederile art.76 din Codul muncii.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat în termen legal recurenta, criticând soluția pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 pr. civ.
În motivarea recursului se susține că decizia de concediere nu este motivata conform dispozițiilor din Codul muncii nefiind respectate dispozițiile imperative ale art. 74 din Codul muncii, fiind o cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive care nu țin de persoana salariatului, ducând la desființarea acesteia ca nelegală, condiția mențiunilor obligatorii fiind prevăzută "ad validitatem".
Din sentința recurata se poate observa ca instanța de fond nu a analizat acest motiv.
Astfel decizia contestata nu conține mențiunile obligatorii prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. a) referitoare la motivele care determină concedierea.
Decizia de concediere a fost emisa in lipsa unei hotărâri concrete de desființare a locului de munca, fiind menționate doar dispoziții generale astfel ca in absenta unei hotărâri a administrației decizia de concediere este practic nemotivata.
Adresa nr.1009 30.04.2008 conține o mențiune potrivit căreia administrația firmei a hotărât desființarea postului de asistent comercial, hotărârea fiind indicata fără număr si data si nici nu a fost depusa in instanța.
De altfel, potrivit art. 77, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
De asemenea, decizia nu cuprinde dispozițiile prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. d) din Codul muncii, respectiv lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziție pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau mențiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.
Articolul 74 lit. d) din Codul muncii instituie direct o condiție de formă, iar indirect, o condiție de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art. 64, pentru a nu mai reitera conținutul acesteia, fiind evidentă intenția legiuitorului că mențiunea privind lista locurilor de muncă disponibile în unitate să fie obligatorie în toate cazurile de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Soluțiile adoptate de practica judiciara recenta arata ca dispozițiile art. 64 alin.1 din Codul muncii, care instituie expres obligația angajatorului de a oferi un loc de munca vacant pentru cazuri de concediere ce țin de persoana salariatului, trebuie aplicate si in situațiile vizate de art. 65 alin. 1 din Codul muncii, avându-se in vedere ca relațiile de munca se întemeiază pe principiul bunei-credințe si al garantării dreptului la protecția împotriva șomajului.
Cea de a doua condiție de fond extrinseca pozitiva este obligația de diligenta subsecventa a angajatorului de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de munca in vederea redistribuirii salariatului, existenta acestei obligații fiind rezultatul interpretării a forței a dispozițiilor art. 64 alin. 2 din Codul muncii iar dreptul corelativ al salariatului, prevăzut de art. 64 alin. 3 din Codul muncii, de a-si exprima opțiunea cu privire noul loc de munca oferit, in termenul legal substanțial de 3 zile calculat de la data comunicării de către angajator a listei locurilor de munca vacante in unitate ori a listei provenite de la agenția teritoriala pentru ocuparea forței de munca.
Este adevărat ca in cazul in care salariatul nu își exprima consimțământul in termenul de trei zile ori agenția teritoriala de ocupare a forței de munca nu comunica lista angajatorului sau comunica inexistenta unor locuri de munca vacante corespunzătoare competentei profesionale a salariatului, potrivit art. 64 alin. 4 din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea salariatului.
Aceeași interpretare se impune și în virtutea art. 80 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel național pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situația în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unității va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desființat, dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională, în vederea ocupării unui post în aceeași unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazurile în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.
Or, lipsa mențiunilor obligatorii expres prevăzute de lege constituie, potrivit art. 76 alin. 1 din Codul muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive care nu țin de persoana salariatului, ducând la desființarea acesteia ca nelegală, condiția mențiunilor obligatorii fiind prevăzută "ad validitatem".
În ceea ce privește preavizul acordat, instanța retine in mod eronat ca a fost respectata perioada de 20 de zile si citează dispozițiile art.75 din Codul muncii.
Motivul referitor la desființarea locului de muncă, potrivit art.65. alin. 1 si 2 din Codul muncii, este analizat sumar de către instanța care considera ca "se constata ca angajatorul cu înscrisurile depuse la dosar in baza art.287 proc.civ. a făcut dovada îndeplinirii acestora".
În fata instanței de fond recurenta a susținut ca desființarea locului de muncă nu a fost efectivă și nu a avut o cauză reală și serioasă.
Cu privire la noțiunea de "loc de munca" pentru care nu exista o definiție in Codul muncii, trebuie avut in vedere postul pe care îl ocupa salariatul in cadrul structurii funcțional-organizatorice a angajatorului si la locul muncii acestuia. In consecința, prin desființarea locului de munca in sensul art.65 alin. 1 din Codul muncii urmează a se înțelege desființarea postului in care este încadrat salariatul, concretizata prin înlăturarea acestuia din organigrama si statul de funcții.
Așadar legiuitorul a vizat desființarea efectiva a locului de munca pe care îl ocupa salariatul concediat, iar nu desființarea unui post de aceeași natura cu cel deținut de persoana căreia urmează a i se desface contractul de muncă. Potrivit legii, desființarea locului de munca trebuie sa îndeplinească cumulativ o serie de condiții, respectiv: desființarea postului sa fie determinata de dificultățile economice, transformările tehnologice etc.
Cu privire la aceste cerințe legale deși instanța a acordat mai multe termene in vederea depunerii tuturor actelor ce au stat la emiterea deciziei, pârâta nu a depus la dosar statele de funcții și organigramele anterioare si ulterioare concedierii si care sa poarte stampila si număr de înregistrare la inspectoratul teritorial d e munca, pentru a putea aprecia dacă a avut loc o concediere efectivă, reală și serioasă, rezultând astfel că reducerea activității s-a " făcut în doar in scopul îndepărtării recurentei.
În ceea ce privește temeinicia măsurii concedierii, recurenta a precizat că din cuprinsul deciziei nu rezultă potrivit art. 65 alin. 2 din Codul muncii, caracterul efectiv, real și serios al concedierii, respectiv nu rezultă că în realitate a avut loc o suprimare efectivă și definitivă a acestui post din structura funcțional-organizatorică a angajatorului.
Astfel, cauza concedierii este desființarea locului de muncă ca urmare a hotărârii adunării generale de închidere a unui punct de lucru, hotărâre fără număr și care nu a fost depusă la dosar deși instanța a acordat mai multe termene in vederea depunerii tuturor actelor ce au stat la emiterea deciziei, cu citarea pârâtei, căreia-i revenea, potrivit art. 287 din Codul muncii, sarcina probei.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prin decizia nr. 1010/30.04.2008, emisă de către SC România SRL, recurenta reclamantă a fost concediată, în baza art. 65 alin. 1 și art. 66 Codul muncii, coroborat cu dispozițiile art. 55 lit. c) și art. 58 Codul muncii începând cu data de 30.05.2008.
Măsura a fost justificată prin desființarea postului ocupat de recurenta-reclamantă și imposibilitatea redistribuirii ei pe alt loc de muncă, determinat de încetarea punctului de lucru al societății deschis în B, ca urmare a dificultăților economice generate de migrarea personalului de execuție în afara granițelor țării și lipsa veniturilor pe societate generate de absența contractelor.
Decizia emisa de intimată, concretizând o măsura de concediere luată de angajator pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, trebuie sa fie deopotrivă legală si temeinica, iar analiza cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
Sub aspectul cerințelor de formă, art. 74 din Codul muncii prevede ca decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului se comunica acestuia in scris si trebuie sa conțină in mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului si lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziției pentru a ocupa un loc de munca vacant, in condițiile art. 64 din Codul muncii.
Analizând decizia contestată prin prisma cerințelor, de formă obligatorii, prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, Curtea constata faptul ca aceasta nu cuprinde mențiunile obligatorii, in sensul ca, nu s-au menționat actele decizionale in temeiul cărora societatea parata a decis reorganizarea societății si respectiv desființarea unui anumit număr de posturi, intre care sa se regăsească si cel ocupat de contestatoare. Totodată, nu s-a făcut dovada existentei unor cauze obiective care sa determine restructurarea societății.
Neindicarea motivelor care au determinat concedierea, lipsa mențiunii tuturor locurilor de munca disponibile în unitate si simpla enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorități, fără o justificare în concret a motivelor pentru care, potrivit acestor criterii, a fost concediata salariata în cauza, conform art. 74 lit. a, c si d din Codul muncii sunt în măsura sa atragă nulitatea deciziei de concediere.
Decizia contestata nu poate fi complinită cu acte extrinseci acesteia, astfel încât urmează a se constata lipsa unora din mențiunile obligatorii prevăzute de art. 74 din Codul muncii.
Decizia a fost emisa in temeiul art. 65 alin, 1 din Codul muncii, astfel ca, trebuia sa cuprindă cazul concret de încetare a contractului Individual de munca, conform art. 74 alin. 1 lit. a Codul muncii, ceea ce presupunea menționarea actului decizional, a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatei, expunerea completa a motivelor de fapt si de drept ce au determinat măsura respectiva.
Îndeplinirea acestei condiții este necesara pentru verificarea de către instanță a respectării art. 65 alin. 2 din Codul muncii, respectiv daca desființarea locului de munca a fost efectiva fără a ascunde un alt motiv si pentru verificarea seriozității cauzei concedierii raportat la situația România SRL.
Din modul de redactare al deciziei atacate nu rezulta felul concedierii dispuse de angajator.
Decizia nu este motivata nici in fapt, simpla arătare a împrejurării desființării postului de casier nu constituie o arătare a motivelor care determina concedierea, întrucât nu se arata necesitatea acestei masuri, nu se indica actul decizional prin care s-a luat hotărârea desființării postului, nu se demonstrează existenta unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desființării postului de casier, context în care nu sunt clare cauzele desființării postului ocupat de salariata.
În cuprinsul deciziei nu sunt enunțate actele care au stat la baza modificării organigramei societății, iar faptul că înscrisurile depuse la filele nr. 31-34 ale dosarului cauzei de către societatea intimată nu au nr. de înregistrare crează prezumția că acestea ar putea fi constituite pro cauza.
Decizia contestata nu cuprinde nici lista locurilor de munca disponibile In unitate și termenul pe care salariata l-a avut la dispoziție pentru a opta pentru un loc de munca vacant, in condițiile art. 64 din Codul muncii.
Textul de lege impune menționarea tuturor locurilor de munca disponibile In unitate tocmai pentru a se putea verifica daca, anterior emiterii deciziei, angajatorul a luat toate masurile legale in vederea evitării concedierii salariatului si a respectat obligațiile legale anterioare concedierii si procedura legala, încălcându-se in acest mod de către angajator obligația legala prevăzuta de art. 74 lit. d) si de art. 64 din Codul muncii,
Daca la momentul concedierii existau locuri de munca vacante, intimata avea obligația sa menționeze lista tuturor acestor locuri de munca disponibile si sa acorde contestatoarei un termen pentru a opta, sa menționeze eventualul refuz al salariatei de a alege intre locurile vacante oferite si doar daca nu ar fi existat deloc locuri vacante sa menționeze acest lucru.
Din conținutul deciziei de concediere nu rezulta considerentele pentru care reclamanta a fost concediata, in temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, prin raportare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate si la alți salariați.
În ceea ce privește temeinicia măsurii concedierii Curtea reține următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 65 alin.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie sa o constituie "desființarea locului de munca ocupat de salariat determinată de unul sau mai multe motive fără legătura cu persoana acestuia.
Desființarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aibă o cauza reală si serioasa (art.65 al.2).
Desființarea locului de munca este efectiva, atunci când acesta este suprimat din structura funcțional-organizatorica a angajatorului, evidențiata in statul de funcții si in organigrama si implica cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauza reala când prezintă un caracter obiectiv si este serioasa când are la baza studii temeinice vizând îmbunătățirea activității si nu camuflează realitatea.
Pentru a fi legala, reorganizarea trebuie sa nu aibă la baza cauze care ar putea fi imputate angajatorului, sa fie exclus subiectivismul acestuia si sa se întemeieze pe cauze obiective, determinate de necesitatea unei reale reorganizări a unității ce implica restructurarea personalului, desființarea unor locuri de munca.
Cauzele obiective ale restructurării pot consta In dificultăți economice, diminuarea sau chiar încetarea activității, transformări tehnologice, modernizări care impun renunțarea la serviciile unor salariați sau chiar mutarea unității in alta localitate.
În cazul societății parate, nu s-a făcut dovada unor asemenea cauze, reorganizarea neavând la baza vreun act decizional, o hotărâre a organelor de conducere ale societății abilitate de lege sau de actele constitutive sa decidă si sa ia măsura desființării unor posturi din organigrama societății si măsura concedierii salariaților ale căror posturi au fost desființate.
Din aceasta perspectiva, din conținutul deciziei de concediere nu rezulta caracterul efectiv, real si serios al concedierii, faptul ca in realitate, desființarea locului de munca ocupat de salariata a fost cauzata de un motiv obiectiv, fără legătura cu persoana acesteia, daca desființarea postului se impunea cu necesitate pentru anumite rațiuni legate de eficientizarea activității, sau alte asemenea rațiuni si motive temeinice vizând activitatea societății, având la baza studii temeinice privind activitatea intimatei, analizarea unor date sau indicatori, supunerea acestor motive spre analiza, dezbatere si aprobare organelor competente etc. din care sa reiasă caracterul necesar al desființării postului, necesitatea diminuării sau desființării activității financiar-contabile, posturile si persoanele vizate.
În condițiile in care nu se arata când si in ce împrejurări s-a decis măsura desființării postului ocupat de salariata, de către cine a fost dispusa, prin ce act decizional si al cărui organ, când si in cadrul cărei proceduri s-a prevăzut si aprobat desființarea postului si s-a aprobat si o noua organigrama, acte ce trebuiau sa existe anterior concedierii si emiterii deciziei de concediere si trebuiau indicate in cuprinsul deciziei tocmai pentru a putea fi posibila o verificare a îndeplinirii cerințelor art. 65 alin 2 din Codul muncii, nu se poate retine temeinicia măsurii desfacerii contractului individual de munca al reclamantei.
În lumina celor mai sus expuse, fata de nerespectarea condițiilor de fond si de formă ale deciziei de concediere contestate, ce determină caracterul nelegal si netemeinic al acesteia, Curtea, văzând dispozițiile art. 76 si art. 78 din Codul muncii, urmează sa admită contestația sa repună părțile in situația anterioara emiterii deciziei prin reintegrarea contestatoarei în postul si funcția avute anterior concedierii si la solicitarea acesteia (conform art. 78 alin. 2) sa oblige angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, începând cu data concedierii si până la efectiva reintegrare.
În baza art. 274 pr. civ. intimata va fi obligată la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, reprezentând onorariu avocațial ce a fost dovedit cu chitanța depusă la dosarul primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinței civile nr.456/21.01.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.20836/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC România SRL.
Modifică sentința recurată în sensul că:
Admite contestația.
Anulează decizia nr. 1010/30.04.2008 emisă de intimată.
Obligă intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri salariale egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, de la concediere până la pronunțarea prezentei hotărâri.
Obligă intimata la 1000 lei cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 03.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.LH/th.red.
2ex-24.06.2009
Jud. fond:
Președinte:Lizeta HarabagiuJudecători:Lizeta Harabagiu, Maria Ceaușescu, Amelia Farmathy
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 3849/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 4423/2009. Curtea... → |
|---|
