Contestație decizie de concediere. Decizia 443/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(5826/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 443/
Ședința publică de la 27.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 2: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 3: Lizeta
GREFIER
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul-contestator împotriva sentinței civile nr.5258/17.06.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.2868/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimata SC SA.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul-contestator, prin avocat, care depune la dosar delegație de substituire a avocatului titular, cu împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009 și intimata prin avocat, cu împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2008, la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Recurentul-contestator, prin avocat, depune la dosar copie a contractului individual de muncă, încheiat la data de 15.01.2009.
Intimata, prin avocat, depune la dosar lista promovări pe anul 2009.
Curtea constată că înscrisul depus la dosar de recurentul-contestator, respectiv copia contractului individual de muncă nu are număr de înregistrare a Inspectoratului Teritorial d e Muncă pentru a aprecia asupra utilității și concludenței probei.
Reprezentantul avocat al recurentului-contestator solicită ca instanța să pună în vedere intimatei să depună la dosar înscrisul în original.
Curtea respinge cererea formulată de recurentul-contestator în sensul de a solicita înscrisul depus în copie pentru că acesta nu poate fi identificat, in lipsa unui număr de înregistrare, a partilor si a funcției pe care a fost angajat salariatul, motivul pentru care instanța nu poate aprecia asupra relevanței cererii.
Reprezentantul avocat al recurentului-contestator solicită ca instanța să-i pună în vedere intimatei să depună la dosar situația angajării ulterioare emiterii deciziei de concediere, deoarece acestea au fost depuse doar incepand cu februarie 2009.
Având în vedere înscrisurile depuse la dosar, instanța apreciază că nu mai este necesar a se solicita situația angajării începând cu luna ianuarie 2009, incetarea contractului de munca intervenind la data de 20.02.2009.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Recurentul-contestator, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea, în tot, a sentinței atacate. Susține că decizia de concediere nu a avut la bază o cauză reală și serioasă. Solicită amânarea pronunțării pentru a depune la dosar concluzii scrise.
Intimata, prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică. Arată că potrivit înscrisurilor depuse la dosar, rezultă cauza reorganizării ca fiind una reală și serioasă în contextul actual. Arată că s-au restructurat mai multe posturi. Solicită obligarea recurentului-contestator la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, solicită amânarea pronunțării pentru a formula în scris concluziile.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5258/17.06.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale respins ca neîntemeiate capetele de cerere 1 și 2 privind anularea deciziei nr. 13/7.01.2009, reintegrarea în funcție și plata de daune și ca rămase fără obiect capetele de cerere 3 și 4, referitoare la compensarea în bani a concediului de odihnă și plata unui salariu compensatoriu, ale cererii formulate de contestatorul în contradictoriu cu intimata SC SA.
În considerente a reținut începând cu data de 27.03.2007, contestatorul a fost salariat al intimatei, îndeplinind funcția de manager operațiuni.
Prin decizia nr. 13/07.01.2009, intimata a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului începând cu data de 20.02.2009 în temeiul dispozițiile art.65 (1) Codul muncii.
Instanța, analizând decizia contestată sub aspectul legalității a reținut că aceasta a fost emisă cu respectarea condițiilor de formă impuse de dispozițiile art. 74 (1) din Codul muncii.
Astfel, s-a constatat că decizia contestată conține motivele care au determinat concedierea cu referire la decizia nr.7/2008 a Consiliului de Administrație, care stabilește necesitatea reorganizării societății cu scopul de a crește eficiența implementării deciziilor, de a asigura o schemă transparentă a subordonării departamentelor și pentru asigurarea unei eficiente economice mai mari.
Decizia de concediere precizează și durata preavizului de 30 de zile lucrătoare, stabilit prin contractul individual de muncă al contestatorului.
Susținerea contestatorului potrivit cărora decizia contestată este lovită de nulitate pentru faptul că nu i s-a oferit un alt post compatibil cu pregătirea profesională și că nu i-a fost comunicată lista locurilor de muncă disponibile și nu a făcut dovada notificări ANOFM, nu poate fi reținută, având în vedere că neinserarea în cuprinsul deciziei de concediere, în temeiul dispozițiile art. 65 din Codul muncii, a mențiunilor prevăzute de art.74 lit. d) din Codul muncii nu atrage nulitatea absolută deciziei, această mențiune fiind obligatorie doar în cazurile prevăzute de art.64 din Codul muncii.
Instanța a constatat că decizia contestată este și temeinică având în vedere că această măsură a fost dispusă în scopul eficientizării activității, fiind o măsură efectivă, așa cum rezultă din organigramele depuse la dosar și având o cauză reală și serioasă.
Susținerea contestatorului privind obligația angajatorului prevăzută la art. 40 (2) lit. d) din Codul muncii nu poate fi reținută, având în vedere că în speță nu s-a făcut dovada acestor afirmații ale contestatorului și a stabilirii prin contractul individual de muncă aplicabil a periodicității comunicărilor respective.
Deși angajatorul avea obligația notificării AMOFM B, totuși din înscrisurile aflate la dosar rezultă că intimata a întreprins demersuri în acest sens.
Capetele de cerere privind obligarea intimatei la compensarea în bani a concediului de odihnă, și la plata unui salariu compensatoriu, conform art.78 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național pe anii 2007 - 2010, au rămas fără obiect, precizare făcută de contestator în ședința publică din 06.05.2009.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că sub aspectul cerințelor de formă, art. 74 din Codul muncii prevede ca decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului se comunica acestuia in scris si trebuie sa conțină in mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului si lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziției pentru a ocupa un loc de munca vacant, in condițiile art. 64 din Codul muncii.
Or, analizând hotărârea recurata prin prisma cerințelor obligatorii, de formă, recurentul solicită instanței să rețină lipsa din decizia contestata a mențiunii prevăzută de art. 74 al.1 litera d) din Codul muncii, respectiv lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziție pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau mențiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.
Sub acest aspect, recurentul solicită instanței să rețină, în măsura în care, la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, intimata avea obligația să menționeze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile (cât și obligația să acorde reclamantului un termen pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant), să menționeze eventualul refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite sau, în caz contrar, să menționeze faptul că la nivelul unității nu există locuri de muncă vacante, astfel încât, din această perspectivă, această cerință legală obligatorie, nu a fost respectată
Prevederile art.64 din Codul muncii referitoare atât la obligația legală pozitivă anterioară concedierii ce incumbă angajatorului în cazul concedierii individuale pentru motive ce nu țin de persoana salariatului cât și la mențiunea în cuprinsul deciziei potrivit art.74 al.1 lit. d) din Codul munciia listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, se aplică obligatoriu, în acest caz, prin interpretarea sistematică a prevederilor ărt.74 al.1 din Codul muncii care indică expres mențiunile care sunt necesare doar pentru concedierea prevăzută la art.68 din Codul muncii, respectiv mențiunea de la litera c), fiind evidentă intenția legiuitorului ca restul mențiunilor să fie obligatorii în toate cazurile de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Prin urmare, art.74 lit. d) din Codul muncii instituie direct o condiție de formă, iar indirect o condiție de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art.64, numai pentru a nu mai reitera conținutul acestuia.
Aceeași interpretare se impune și prin completarea acestor prevederi cu prevederile art. 80 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situația în care disponibilizarea nu poate fi evitată conducerea unității va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desființat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în ocupării unui post în aceeași unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.
La data la care intimata i-a comunicat recurentului decizia de concediere existau posturi vacante in societate, printre care un post similar funcției deținute, lista locurilor de munca vacante cuprinzând poziții pe care le putea ocupa, pregătirea recurentului profesionala fiind superioara celei necesare pentru ocuparea respectivelor posturi.
Instanța fondului a dat dovada de lipsa de rol activ, altminteri ar fi trebuit sa solicite intimatei sa depună la dosarul cauzei statele de funcții nominale si organigrama anterioara si ulterioara din care sa rezulte existenta sau inexistenta unor locuri de munca disponibile in unitate.
Este bine știut faptul ca in pofida formulării limitative a art. 64 al. 1 si 2 Codul muncii, dispozițiile sale trebuie aplicate si in situațiile vizate de art. 65 al. 1, întrucât relațiile de munca se bazează pe principiul bunei - credințe si a garantării dreptului la protecție împotriva șomajului, instanța de fond neluând in considerare aceste aspecte.
Instanța a pronunțat o hotărâre lipsita de temei legal fata de împrejurarea ca lipsa mențiunilor obligatorii menționate, prevăzute de lege in mod imperativ, cât și nerespectarea procedurii prevăzute de lege, constituie conform art. 76 alin. 1 din Codul muncii, cauza de nulitate absoluta expresa a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Cu privire la respectarea obligațiilor intimatei prevăzute la art. 40 alin. 2 lit. d) precizez ca in mod eronat instanța a apreciat in sensul ca "susținerea contestatorului privind obligația angajatorului prevăzuta la art. 40 (2) lit. d) din Codul muncii nu poate fi reținuta, având in vedere ca in speța nu s-a făcut dovada acestor afirmații ale contestatorului si a stabilirii prin contractul individual de munca aplicabil a periodicității comunicărilor respective".
Împrejurarea ca aceasta obligație nu a fost prevăzuta in Contractul individual de munca nu are nicio importanta, raportat la prevederile secțiunii privind Obligațiile Angajatorului din Capitolul I al Regulamentului de Ordine Interioara, care prevede comunicarea periodica a situației economice si financiare a unității.
În art. 96 alin. 1 din Contractului Colectiv de Munca încheiat la nivel național, pe anii 2007-2010 se prevede ca "părțile convin sa facă eforturi in promovării unui climat normal de munca in unități, cu respectarea prevederilor legii, ale regulamentului intern întocmit de angajator in condițiile legii".
Obligația angajatorului de a notifica ANOFM si de a solicita sprijin
in redistribuirii persoanei disponibilizate, potrivit art. 67
din Codul muncii
Hotărârea recurata cuprinde aspecte contradictorii, cu un exercițiu de logica nefinalizat: "deși angajatorul avea obligația notificării AMOFM B, totuși din înscrisurile aflate la dosar rezulta ca intimata a întreprins demersuri in acest sens".
Astfel, pe de o parte instanța de fond admite ca angajatorul avea obligația prevăzuta de art. 67 Codul muncii, in sensul in care salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului, dar nu mai reține că de fapt așa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei nu s-a notificat cazul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă și nu s-a solicitat sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă în redistribuirii, decât după concediere și nu anterior, în conformitate cu dispozițiile legale.
Așa cum recurentul a arătat pe la punctul nr. 1 din prezentul recurs, Notificarea ANOFM s-a efectuat formal, ulterior emiterii Deciziei de concediere, doar într-o încercare (nereușita) de a conferi o aparenta legala unor proceduri esențiale si obligatorii; respectiv de a se proceda înainte de disponibilizare la comunicarea notificării către instituția mai sus amintita, in susținerii in mod real a angajatului, iar nu pur formal după cum recurentul a evidențiat.
Instanța de fond " a constata ca decizia contestata este si temeinica având in vedere ca aceasta măsura a fost dispusa cu scopul eficientizării activității, fiind o măsura efectiva, așa cum rezulta din organigramele depuse la dosar si având o cauza reala si serioasa".
Instanța de fond nu a solicitat intimatei sa depună la dosarul cauzei actele care au stat la baza deciziei de concediere din care sa reiasă ca desființarea locului de munca al recurentului a fost efectiva si a avut o cauza serioasa.
Recurentul a învederat instanței că probatoriul administrat in cauza a fost redus, printr-o apreciere subiectiva instanței de fond, la decizia Consiliului de Administrație, organigramele depuse de societate, organigrame din care nu reiese explicit momentul la care au fost întocmite si la bilanțul încheiat la 31.12.2008, depuse de intimata la dosarul cauzei.
Acestea în condițiile in care recurentul a depus la termenul din 06.05.2009 o Nota de probe prin care a solicitat instanței de fond sa pună în vedere intimatei sa prezinte o serie de documente, precum și încuviințarea efectuării unor adrese de natura a demonstra cauza reala si serioasa pe care trebuia sa se întemeieze orice restructurare in accepțiunea art. 65 din Codul muncii.
Astfel, in Nota de probe aflata la dosarul de fond, recurentul a solicitat efectuarea unei adrese către ITM - B din care sa rezulte daca societatea intimata a efectuat angajări in perioada 26.11.2008 - pana in prezent, - chestiune esențiala cu privire la temeinicia desfacerii contractului individual de munca - solicitare evident respinsa de către instanța.
Apare la fel de evidenta împrejurarea ca este mai simplu ca un dosar sa fie soluționat rapid, față de volumul mare al cauzelor aflate pe rolul instanțelor, insa modul in care s-a desfășurat "judecata" in pricina ce îl privește, este sfidător si jignitor, instanța de fond respingând toate probele solicitate.
Ceea ce este de neconceput este faptul ca si in condițiile in care ar mai fi fost necesara administrarea unor probe suplimentare instanța are îndatorirea potrivit art. 129. pr. civ. sa stăruie in aflarea adevărului, pentru a pronunța o hotărâre judecătoreasca temeinica si legala, cum din păcate nu s-a întâmplat in cazul recurentului.
Pe parcursul procesului intimata nu a putut demonstra ca decizia de concediere era ultima soluție in sensul in care SC SA ar fi suferit prejudicii ca urmare a menținerii contractului recurentului de munca, fiind îndreptățita sa dispună concedierea si ca reabilitarea firmei si evitarea unei situații de încetări de plați a fost evitata prin luarea acestei masuri.
Intimata nu a făcut nici dovada existentei unei situații contabile comparative vizând perioada anterioara si perioada efectuării concedierii, din care sa rezulte ca s-ar impune o reorganizare a activității, a unor studii de eficientizare sau a unor dificultăți financiare insurmontabile.
Intimata nu a făcut dovada ca restructurarea postului recurentului a fost de natura a-i aduce acesteia vreun beneficiu, in sensul reabilitării (in condițiile in care era in declin).
De asemenea, intimata nu i-a comunicat actele care au stat la baza deciziei contestate, acestea nefiindu-i aduse la cunoștința.
Ori, in condițiile in care nota de probe solicitata a fost respinsa, deși cuprindea solicitări pertinente care ar fi dus la aflarea adevărului si la o soluționare justa a cauzei, opinez ca instanța de fond a favorizat in mod nejustificat intimata, pronunțând o hotărâre fără ca in cauza dedusa judecații sa se fi administrat vreo proba concludenta.
Singurele înscrisuri depuse la dosar sunt 2 organigrame din care nu rezulta absolut nimic, si un bilanț, toate celelalte probe fiind respinse. Cu toate acestea, surprinzător, instanța a putut sa se pronunțe pe fond.
Intimata a formulat intampinare, solicitand respingerea recursului ca nefondat.
In recurs s-a administrat proba cu inscrisurile depuse la dosar.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, ținând seama de prevederile art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Recurentul-contestator a fost salariatul intimatei, fiind angajat in funcția de manager operatiuni in cadrul Departamentului Operatiuni, în baza contractului individual de muncă nr. 2364/27.03.2007.
Prin decizia nr.13/07.01.2009, angajatorul a dispus încetarea contractului de munca al salariatului, la data de 20.02.2009, salariatul beneficiind de un preaviz de 30 de zile lucrătoare, măsura fiind luata in baza deciziei nr.7/26.11.2008 a consiliului de Admministratie privind reorganizarea activitatii si modificarea Organigramei si in baza prevederilor art.65 alin.1 din Codul muncii.
Asa cum rezulta din continutul acesteia, decizia este motivata pe faptul desfiintarii locului de munca ocupat de contestator, ca urmare modificarii structurii organizatorice a Departamentului Operatiuni.
Decizia de concediere nr. 13/07.01.2009 emisă de intimată, concretizând o măsură de desfacere a contractului individual de muncă pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, trebuie să fie deopotrivă legală și temeinică, iar analizarea cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
In acest context, sub aspectul cerințelor de formă, art.74 din Codul muncii prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziție pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64 din Codul muncii.
Or, analizând decizia contestată prin prisma cerințelor obligatorii, de formă, Curtea constata lipsa mențiunii prevăzută de art.74 al.1 litera d din Codul muncii, deorece decizia nu cuprinde "lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziție pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau mențiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.
Sub acest aspect, Curtea reține că, în măsura în care, la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, intimata avea obligația să menționeze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile, cât și obligația să acorde salariatului un termen pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant, să menționeze eventualul refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite sau, în caz contrar, să menționeze faptul că la nivelul unității nu există locuri de muncă vacante, astfel încât, din această perspectivă, această cerință legală obligatorie, nefiind respectată.
Asa cum a sustinut si recurentul, prevederile art.64 din Codul muncii referitoare atât la obligația legală pozitivă anterioară concedierii ce incumbă angajatorului în cazul concedierii individuale pentru motive ce nu țin de persoana salariatului cât și la mențiunea în cuprinsul deciziei potrivit art.74 al.1 lit.d din Codul munciia listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, se aplică obligatoriu, în acest caz, prin interpretarea sistematică a prevederilor art.74 al.1 din Codul muncii care indică expres mențiunile care sunt necesare doar pentru concedierea prevăzută la art.68 din Codul muncii, respectiv mențiunea de la litera c, fiind evidentă intenția legiuitorului ca restul mențiunilor să fie obligatorii în toate cazurile de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Curtea nu poate retine considerentele instantei de fond si apararile intimatei in sensul că neinserarea în cuprinsul deciziei de concediere, în temeiul dispozițiile art. 65 din Codul muncii, a mențiunilor prevăzute de art.74 lit. d) din Codul muncii nu atrage nulitatea absolută deciziei, această mențiune fiind obligatorie doar în cazurile prevăzute de art.64 din Codul muncii.
Codul muncii nu prevede ca aceasta masura este obligatorie doar în cazurile prevăzute de art.64 din Codul muncii, ciîn condițiile art. 64, astfel incat este o norma de trimitere nu la situatii de concediere prevazute de art.64, ci la conditiile pe care trebuie sa le respecte angajatorul atunci cand are obligatia de a propune salariatului locurile de munca vacante. In acest sens art 74 se refera la conditiile reglementate de art.64, respectiv locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicină a muncii, iar în situația în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. (1), acesta are obligația de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă în redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale și/sau, după caz, capacității de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii. Salariatul are la dispoziție un termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului, conform prevederilor alin. (1), pentru a-și manifesta în scris consimțământul cu privire la noul loc de muncă oferit. În cazul în care salariatul nu își manifestă consimțământul în termenul prevăzut la alin. (3), precum și după notificarea cazului către agenția teritorială de ocupare a forței de muncă conform alin. (2), angajatorul poate dispune concedierea salariatului.
Chiar daca angajatorul ar fi considerat ca nu are locuri de munca vacante, acesta avea obligatia notificarii agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă conform alin. (2) sinumai după notificare angajatorul putea dispune concedierea salariatului.
Dar, asa cum rezulta din actele de la dosar, anagajatorul a emis mai intai decizia de concediere si abia apoi, la data de 16.01.2009 a notificat agentia, ceea ce demonstreaza caracterul formal al indeplinirii obligatiilor prevazute de lege.
Obligativitatea mentionarii locurilor de munca vacante rezulta si din prevederile art.80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, în conformitate cu care,în situația în care disponibilizarea nu poate fi evitată conducerea unității va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desființat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în ocupării unui post în aceeași unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.
Lipsa mențiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie, potrivit art.76 al.1 din Codul muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu țin de persoana salariatului ducând la desființarea acesteia ca nelegală, condiția mențiunilor obligatorii fiind prevăzută "ad validitatem".
Mai mult, art.74 lit.d din Codul muncii instituie indirect si condiție de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art.64, numai pentru a nu mai reitera conținutul acestuia. Sub acest aspect, Curtea constata ca la nivelul anagajatorului existau posturi vacante, chiar compatibile cu pregatirea salariatului, deoarece chiar prin actul decizional care a stat la baza concedierii recurentuluia fost creata o noua functie, respectiv Director Operatiuni. Aceasta noua functie aparevacanta la data reorganizarii, asa cum rezulta din chiar evidenta pusa la dispozitie de intimata(fila 45 dosar recurs). Mai mult, din decizia nr.7/2008, rezulta ca Departamentul Operatiuni, condus de recurent, a fost reorganizat, devenind Deparatamentul Operatiuni, condus de Directorul Operatiuni, motiv pentru care Curtea constata caatributiile functiei de Director Operatiuni au fost transferate Directorului Operatiuni, functie vacanta, dar care nu a fost propusa salariatului.
Mai mult, in afara postului vacant de Manager Operatiuni, existau si alte posturi vacante compatibile cu pregatirea recurentului. Astfel, in lista acestora apar functii de genul Manager relatii clienti, Manager Zona-Credite Auto etc, in privinta carora, anagajatorul, care potrivit art.287 Codul muncii, avea sarcina probei, nu a dovedit ca nu ar fi fost compatibile cu pregatirea profesionala a recurentului.
In conformitate cu prevederile art.65 al.1 din Codul muncii,cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desființarea locului de muncă determinată de dificultățile economice prin care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea activității acestuia, desființare ce trebuie să fie efectivă, reală și serioasă (art.65 al.2 din Codul muncii ).
Desființarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcțional-organizatorică a angajatorului, evidențiată în statul de funcții și organigramă și implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv și este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.
Or, din analiza deciziei de concediere, Tribunalul constată cădin cuprinsul acesteia nu rezultă caracterul efectiv, real și serios al concedierii.
Sub acest aspect este de remarcat că, din cuprinsul deciziei contestate, cât și a celorlalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, nu rezultă caracterul efectiv al desființării locului de muncă, respectiv nu rezultă că în realitate a avut loc o suprimare efectivă și definitivă a acestuia din structura funcțional-organizatorică a angajatorului. In fapt, in decizia nr.7/2008 se arata expres ca a fost desfiintata functia de Director Operatiuni din cadrul Departamentului Operatiuni, acesta fiind reorganizat si devenind Departamentul Operatiuni, condus de un director Operatiuni.
Curtea constata ca a intervenit o simpla schimbare artificiala a denumirii functiei si postului recurentului, care nu a avut la baza o cauză reală, obiectiva și serioasă si nici scopul îmbunătățirii activității, ci a vizat indepartarea unui salariat, incercand sa disimuleaze realitatea.
Având în vedere cele mai sus reținute din care rezultă nerespectarea condițiilor de fond și de formă ale deciziei de concediere ce determină caracterul nelegal și netemeinic al acesteia, Curtea, văzând prevederile art.76 și art.78 din Codul muncii si art.312 Cod procedura civila, urmează să admită recursul, sa modifice in tot sentinta recurata, in sensul ca va admite contestația, va anula decizia de concediere și la solicitarea reclamantului, va repune părțile în situația anterioară, în sensul reintegrării acestuia și obligării angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data desfacerii contractului de muncă și până la efectiva reintegrare.
Avand in vedere solutia pronuntata pe capetele principale de cerere, Curtea nu se mai pronunta pe cererile formulate in subsidiar, avand ca obiect compensarea concediului de odihna si plata salariului compensatoriu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-contestator împotriva sentinței civile nr.5258/17.06.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.2868/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimata SC SA.
Modifică în tot sentința recurată, în sensul că:
Admite acțiunea.
Anulează decizia nr. 13/07.01.2009 emisă de pârâtă.
Obligă intimata să-l reintegreze pe reclamant pe postul și funcția deținute anterior concedierii.
Obligă pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.01.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./2.02.2010.
Jud. fond:
Președinte:Maria CeaușescuJudecători:Maria Ceaușescu, Silvia Georgiana Ignat, Lizeta
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 33/2009. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 337/2008. Curtea de... → |
|---|
