Contestație decizie de concediere. Decizia 4681/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.3270/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 4681/
Ședința publică din data de 23 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR - -
GREFIER
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulate de recurenta-pârâtă împotriva sentinței civile nr.335 din data de 16.01.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.32882/3/LM/2006, în contradictoriu cu intimata-reclamantă - "" - - având ca obiect "răspundere patrimonială".
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică de la data de 16 iunie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, văzând și dispozițiile art. 260 alin.(1) Cod proc. civ. a amânat pronunțarea pentru azi, 23 iunie 2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29.09.2006 pe rolul Tribunalului București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-, reclamanta - - a chemat în judecată pârâta, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 31298,34 lei, reprezentând lipsă în gestiune, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.335/16.01.2009, Tribunalul Bucureștia admis acțiunea formulată de reclamanta - -, a obligat pârâta la plata sumei de 31298,34 lei reprezentând prejudiciu și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1650,89 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâta a avut calitatea de salariată a reclamantei, în funcția de lucrător comercial, conform contractului individual de muncă și fișei postului, semnate de salariată, din care rezultă că îndeplinea atribuții specifice funcției de gestionar.
În urma inventarului efectuat în data de 23.06.2006, conform înscrisurilor depuse la dosar, s-a constatat un minus în gestiune ce se ridică la suma de 28969,83 lei, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză.
În cazurile în care se produc lipsuri în gestiune, actul de constatare a lipsei creează în sarcina gestionarului o prezumție de culpă, pe care acesta o poate răsturna, făcând dovada contrară, prin acte legale care probează inexistența lipsurilor sau prin dovedirea unor cauze obiective care exclud culpa sa.
Pârâta nu a răsturnat prezumția de culpă în sarcina sa, în cauză fiind îndeplinite condițiile art.270 Codul muncii, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a acesteia: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba, fapta ilicită și personală a salariatului săvârșită în legătură cu munca sa, prejudiciul cauzat angajatorului, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția salariatului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs la data de 22.04.2009 pârâta, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI -Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 13.05.2009 sub nr- (3270/2009).
Prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art.3041Cod pr.civilă, se arată nelegalitatea sentinței de fond și se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Susține recurenta-pârâtă că obiectivele expertizei contabile nu au fost pertinente și îndestulătoare, nu au fost corect și legal stabilite. Obiectivele expertizei au avut în vedere numai dispozițiile art.270 Codul muncii, însă nu și dispozițiile art.271 Codul muncii, raportat la situația de fapt potrivit căreia exista o gestiune colectivă a magazinului. Numai dacă s-ar fi demonstrat că producerea pagubei nu putea fi determinată, numai atunci răspunderea fiecărei salariate s-ar fi stabilit proporțional cu salariul net sau în funcție de timpul efectiv lucrat de la ultimul inventar.
Arată recurenta că în august 2005, șefa de magazin a solicitat să se facă un inventar, deoarece alte două salariate au prins pe juristul unității furând din magazin. Cererea a fost înregistrată, însă inventarul nu s-a făcut, iar conducerea societății nu a luat nici o măsură.
Așadar, nu s-a stabilit răspunderea fiecărei salariate proporțional cu contribuția la producerea prejudiciului.
O a doua critică a recurentei vizează faptul că în debitul total s-a inclus și valoarea mărfurilor declarate ca imputabile în cuantum de 6315,27 lei, cu toate că expertul menționează că aceste sunt mărfuri imputabile prin neputința schimbării în perioada de grație, însă nu se poate pronunța asupra acestui aspect, ținând de un alt domeniu.
De asemenea, se menționează că în perioada cuprinsă între 31.03.2006 și 06.06.2006 când se desfășura expertiza contabilă, nu a fost întocmit raportul de gestiune. Raportul întocmit ulterior de gestionara nu este corect și legal, atât prin raportare la persoana care l-a întocmit cât și la data întocmirii.
În plus, de la data depunerii demisiei la 03.06.2006, conducerea societății avea obligația ca în 15 zile să efectueze inventarul de gestiune solicitat, toate aceste aspecte conducând la concluzia lipsei oricărei culpe a recurentei în producerea prejudiciului.
La data de 15.06.2009, intimata-reclamantă - - a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art.3041Cod pr.civilă, Curtea constată recursul fondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a promovat împotriva fostei salariate o acțiune în răspundere patrimonială întemeiată pe dispozițiile art.270 Codul muncii, solicitând acesteia repararea prejudiciului material produs angajatorului din vina și în legătură cu munca sa.
A arătat reclamanta că prejudiciul este în cuantum de 31298,34 lei, reprezentând lipsa mărfii în gestiune și gestiunea obiectelor de inventar. Nu se arată în expunerea considerentelor de fapt ale acțiunii data producerii prejudiciului, data constatării acestuia, cine se face vinovat de acesta și nici în ce constă prejudiciul, respectiv ce fel de marfă și obiecte de inventar au lipsit din gestiune. S-a făcut însă precizarea că la o inventariere din 23.06.2006 s-a constatat o marfă lipsă de 120.202,21 lei, dar și obiecte de inventar lipsă în sumă de 894,4 lei. Întrucât exista o gestiune colectivă, minusul a fost împărțit de comisia de revizori, partea pretinsă pârâtei fiind de 31298,34 Ron.
Pentru dovedirea prejudiciului, societatea reclamantă a depus la dosar un înscris întocmit urmare inventarului făcut după prezentarea demisiei salariatei la data de 03.06.2006.
Din cuprinsul procesului verbal încheiat la 22.06.2006 de către revizorii de gestiune, purtând număr de înregistrare 3000/23.06.2006, rezultă că în societate existau 4 gestionare, anume, și. De asemenea, s-a menționat faptul că inventarul s-a produs în absența gestionarelor, și, pentru reprezentarea acestora fiind desemnată să le reprezinte la predarea-primirii gestiunii, conform deciziei nr.1756/06.04.2006 a conducerii societății.
În cuprinsul procesului verbal s-a arătat care sunt ultimele documente de intrare și ieșire, s-a făcut precizarea că au fost consemnate în listele de inventariere toate bunurile inventariate, care împreună cu centralizatorul constituie anexe ale procesului-verbal, nefiind însă depuse la dosar. Din compararea stocurilor faptice cu soldul scriptic, confirmat de factorii de răspundere din cadrul compartimentului contabilitate, a rezultat o situație gestionară la obiecte de inventar dar și la marfă în gestiune, rezultând diferențele în minus arătate anterior.
Din înscrisurile depuse la dosar, Curtea constată că a fost angajată la - - - Magazin Bonus Plus, pe funcția de vânzătoare, prin contract individual de muncă cu durată nedeterminată, începând cu data de 06.05.2005. Conform fișei de post semnată la 05.05.2005, aceasta avea ca atribuții, printre altele, gestiunea tuturor produselor recepționate, fiind totodată cogestionar cu celelalte vânzătoare și șefe de magazin ce își desfășurau activitatea în cadrul magazinului.
Pentru soluționarea cauzei, instanța a încuviințat din oficiu administrarea probei cu expertiză contabilă având ca obiective stabilirea prejudiciului, a cuantumului, precizarea dacă pârâta nu și-a îndeplinit sarcinile de serviciu și astfel a determinat producerea prejudiciului, să facă precizări asupra produselor cu termen de garanție expirat.
Raportul de expertiză a fost efectuat la data de 23.10.2008 de către expert, acesta precizând că pârâta a avut calitatea de vânzător-gestionar colectiv în perioada 06.05.2005-06.04.2006 respectiv 22.06.2006. În concluziile raportului, s-au reiterat cele consemnate în procesul-verbal de inventariere, preluându-se întocmai modul de determinare a minusului în gestiune, prin compararea soldului scriptic cu cel faptic. De asemenea, s-a făcut precizarea că pentru o serie de produse care nu au putut fi schimbate în perioada de grație, ajungând în apropierea termenului final de garanție, expertul nu se poate pronunța neavând abilitarea necesară. S-a concluzionat în sensul că minusul în gestiune se datorează îndeplinirii defectuoase a sarcinilor de serviciu prin vânzarea pe datorie, prin furtul unor produse.
Curtea apreciază, în opinie majoritară, că este eronată soluția dată de tribunal de obligarea a pârâtei la plata unei părți din prejudiciu datorată societății reclamante, soluție întemeiată exclusiv pe proba cu expertiza contabilă dispusă în cauză. Raționamentul tribunalului nu ține seama, pe de o parte de situația de fapt existentă în cauză, iar pe de altă parte de obligațiile care veneau ambelor părți, atât salariatului cât și angajatorului, în ținerea și organizarea contabilității pentru a se demonstra, dincolo de orice îndoială, existența prejudiciului și persoana vinovată de producerea acestuia.
După cum afirmă angajatorul prin cererea de chemare în judecată, după cum recunoaște salariatul pârât, în magazinul Bonus Plus existau 4 vânzătoare care aveau și obligații de gestiune a produselor recepționate.
Deși noțiunea de gestiune colectivă este lipsită de sens pentru că gestiunea prin esența ei este personală, organizarea internă a magazinului obliga toate persoanele salariate cu obligații de vânzare a produselor să respecte principiile gestiunii, însă limitat la obiectul pentru care și-au dat consimțământul, adică al produselor recepționate.
Aceasta înseamnă că vânzătoarea avea gestiune, răspundea patrimonial pentru eventuale prejudicii produse numai în privința produselor care intrau în magazin, erau recepționate și erau destinate vânzării, comercializării către terți. În acest context, trebuie precizat că obiectele de inventar nu se includ categoriei produselor destinate vânzării și, prin urmare, simpla vânzătoare nu poate fi ținută a răspunde în vreun fel pentru lipsa acestora. Pentru aceste obiecte de inventar enumerate în procesul-verbal din 22.06.2006 (destinate curățeniei în magazin, precum și pentru prezentarea mărfii în tăvi, coșulețe etc.) gestiunea putea reveni eventual șefului de magazin, însă aceste aspecte nu interesează cauza de față decât prin raportare la faptul că nu pot fi imputate salariatului.
Cât privește produsele destinate comercializării, cele 4 vânzătoare aveau obligația ca la data la care furnizorii aduceau produse la magazin, să verifice toate produsele înscrise în factură pentru a corespunde cu cele faptic predate și să fie în termenul de valabilitate înscris pe ambalaj, cu aceste bunuri modificându-se gestiunea celor 4 vânzătoare.
Cât privește încasările, la sfârșitul fiecărei zile vânzătoarele erau obligate să întocmească un raport de gestiune (magazinul fiind încadrat la categoria unităților de desfacere cu amănuntul ce folosesc metoda global-valorică) în care să înscrie toate documentele de intrare și de ieșire a mărfurilor, precum și cele privind numerarul depus la casierie.
Pentru a putea verifica dacă gestiunea produselor a fost corect ținută de vânzătoare, în sensul că bunurile introduse în gestiune să aibă echivalent bănesc în prețul încasat, se impune a se verifica dacă societatea a respectat normele privind inventarierea.
Trebuie precizat faptul că art.7 al.1 din Legea nr.82/1991 a contabilității republicată, obligă societățile comerciale să efectueze inventarierea generală a elementelor de activ și de pasiv, cel puțin odată pe an pe parcursul funcționării.
În plus, la momentul în care pârâta a dobândit calitatea de salariat cu responsabilitate de gestiune a produselor, angajatorul avea obligația să-i predea acesteia gestiunea existentă la acel moment, conform pct.3 lit.c din anexa Ordinului ministrului finanțelor nr.1753/22.11.2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și de pasiv.
Ori, efectuarea unei inventarieri de către o comisie de revizori contabili în cursul lunii aprilie 2006, după ce salariata-pârâtă alături de alte două și-au prezentat demisiile, concluzia acestei inventarieri fiind un minus semnificativ în gestiune, nu poate constitui o dovadă certă a prejudiciului produs de această salariată. Pentru determinarea corectă a întinderii prejudiciului, se impune a se verifica gestiunea inițială a salariatei și inventarierea anuală pentru a se verifica în ce măsură acest prejudiciu determinat de încasări necorespunzătoare din produsele intrate în gestiune vizează perioada de timp cuprinsă între 06.05.2005-03.06.2006 în care pârâta a fost salariată gestionară.
În plus, conform pct.19 din anexa Ordinului nr.1753/22.11.2004 al Ministrului Finanțelor, inventarierea elementelor de activ și de pasiv trebuie să privească toate bunurile și să se înscrie în liste de inventariere, pe categorii de bunuri, pe locuri de depozitare și pe gestiuni. De asemenea, conform pct.21 din același ordin, pentru bunurile depreciate sau deteriorate, se întocmesc liste de inventariere separate sau situații analitice separate.
Ori, din procesul verbal de inventariere nu rezultă ce produse au fost inventariate, nu rezultă cum a fost stabilit soldul faptic, așa cum nu rezultă modul de determinare al soldului scriptic, ce facturi fiscale au fost verificare, pentru a se cunoaște dacă erau recepționate sau nu în perioada gestiunii pârâtei. Nu rezultă nici situația produselor expirate ce au fost imputate pârâtei. Lămurirea acestor aspecte este necesară cu atât mai mult cu cât societatea reclamantă a depus la dosar un înscris intitulat "Situația Bonus în perioada 21.01.1005-03.03.2005" din care rezultă o diferență în gestiune, anterioară angajării pârâtei.
Nu în ultimul rând, este de menționat că la această operațiune de inventariere trebuie să participe persoane numite de conducerea societății, care însă, în situația constatării unor plusuri sau minusuri în gestiune, trebuie să solicite explicații scrise de la persoanele care au răspunderea gestionării pentru a se stabili ulterior caracterul lipsurilor sau al deprecierilor constatate.
În cauză însă, inventarul făcut de comisia de revizori în iunie 2006 nu a făcut această ultimă verificare, nesolicitând explicații salariatei-pârâte.
Curtea concluzionează așadar, că verificarea gestiunii recurentei-pârâte a fost făcută defectuos atât de către comisia de inventariere internă a angajatorului, cât și de către expertul contabil numit de instanță. Instanța, în virtutea obligației prevăzută de art.129 Cod pr.civilă, de a dispune acele probe necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele și aflarea adevărului, avea obligația de a stabili obiective clare și pertinente expertizei, cu atât mai mult cu cât a dispus proba din oficiu. Această probă nu poate fi făcută în absența înscrisurilor pe care reglementările contabile în materia inventarierii le prevăd, respectiv a acelor inventare necesare la începutul gestiunii, anual și la sfârșitul ei, precum și a rapoartelor zilnice de gestiune.
În opinie majoritară, instanța de recurs consideră că se impune refacerea expertizei contabile după ce se vor atașa cauzei aceste înscrisuri menționate anterior, expertul urmând a stabili izvorul prejudiciului. Pentru situația în care inventarul anual, efectuat de regulă la sfârșitul exercițiului financiar, lipsește pentru magazinul în cauză, se impune a se verifica gestiunea pârâtei de la data angajării până la data demisiei, sub aspectul intrărilor, al încasărilor, al produselor depreciate.
După lămurirea acestor aspecte și determinarea eventualului prejudiciu, instanța va avea a se pronunța asupra modului în care acesta se impune a fi reparat numai de către salariata pârâtă sau a modului în care se împarte între gestionarele din perioada respectivă, cu respectarea criteriilor prevăzute de art.271 Codul muncii.
Pentru efectuarea acestei probe, incompatibilă cu calea de atac a recursului față de exigențele art.305 Cod pr.civilă, Curtea va admite recursul, iar în temeiul art.312 al.3 Cod de procedură civilă va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate,
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva sentinței civile nr.335 din data de 16.01.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.32882/3/LM/2006, în contradictoriu cu intimata-reclamantă - "" -.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./09.09.2009
Jud.fond:;
Cu opinia separată a doamnei judecător - - - în sensul admiterii recursului, modificării în parte a sentinței atacate și obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 29992,95 lei contravaloare prejudiciu, respectiv la 1650,89 lei, cheltuieli de judecată.
În opinia separată se apreciază că recursul, considerat prin prisma criticilor formulate, era întemeiat doar cât privește partea imputată salariatei din valoarea mărfurilor care nu au putut fi schimbate în perioada de grație, în valoare totală de 6315,27 lei, determinată prin expertiză, impunându-se a fi respins pentru rest.
Astfel, nici pe baza legii, nici a contractului individual de muncă și fișei postului pârâtei, nu se poate determina ce reprezintă aceste mărfuri, și de ce valoarea lor este imputabilă gestionarelor, o atare explicație nefiind produsă nici de revizorii de gestiune în cuprinsul procesului-verbal de inventariere din 22.06.2006, nici de expertul contabil desemnat de instanță și nici de reclamantul-angajator care a solicitat obligarea la contravaloarea corespunzătoare.
Cât privește restul criticilor, acestea sunt în opinia separată, neîntemeiate, nedovedite, eliptice și necircumstanțiate, după cum sunt făcute și cu rea-credință, prin prevalarea de culpă proprie.
Reținem în acest sens că motivul privitor la faptul că obiectivele expertizei nu au fost pertinente, complete și legal stabilite, nu este urmat și de formularea celor complete, pertinente și legale în opinia recurentei, simpla afirmație, necircumstanțiată, nefiind aptă să nască o îndoială legitimă instanței cu privire la cele susținute.
De asemenea, cât privește imposibilitatea determinării prejudiciului imputabil fiecărei gestionare, aceasta rezultă cu suficientă claritate din natura prejudiciului, sursa lui, modalitatea de determinare și faptul că gestionarele, cu excepția uneia, au refuzat să se prezinte cu ocazia inventarului, părăsind magazinul și refuzând sub diferite pretexte,să se întoarcă și ulterior să dea explicațiile necesare față de rezultatele acestuia, situație în care s-a procedat la inventariere în absența lor.
Se constată că recurenta se prevalează de propria culpă și când învederează că are suspiciuni cu privire la rapoartele de gestiune întocmite cu ocazia inventarului de, despre care arată că a reprezentat- la această operațiune, întrucât nu se poate apăra invocând propria vină, de a nu fi întocmit, împreună cu celelalte gestionare, rapoartele zilnice de gestiune, ulterior datei de 31.03.2006, deși această obligație îi revenea potrivit dispozițiilor exprese ale fișei postului.
Nefondat este și motivul referitor la neefectuarea inventarierii până la 03.06.2006, ca ultimă zi de lucru, cu posibilitatea producerii minusului din gestiune până la 06.06.2006, în condițiile în care, în realitate, inventarierea a început cu două luni mai devreme, anume la 06.04.2006, fiind finalizată prin procesul-verbal din 22.06.2006, după ce gestionarele care și-au depus demisia la 03.04.2006 (urmând să înceteze raporturile de muncă după expirarea termenului de preaviz de 15 zile prevăzut de art. 79 alin. 4 din Codul muncii, adică începând cu 19.04.2006, prin raportare la care inventarul de gestionare a fost început în perioada în care contractul de muncă al recurentei își producea efectele), au fost repetat solicitate, verbal și în scris, să se prezinte pentru a da explicațiile necesare.
De altfel, recurenta nici nu contestă existența lipsei în gestiune, situație în care este antrenată automat, în puterea legii (art. 23 din legea nr. 22/1969) prezumția de culpă a gestionarului, rămânându-i acestuia s-o răstoarne, iar nu numai să facă simple afirmații, nedovedite cum că juristul unității a furat, fapt sesizat conducerii, ori că "poate" actele financiar-contabile au fost întocmite cu greșeli.
În cazul gestionarilor, astfel cum s-a arătat, operează prezumția de culpă, situație în care nu-și au aplicabilitate dispozițiile art. 287 din Codul muncii care plasează sarcina probei la angajator, ci gestionarul prezumat vinovat trebuie să răstoarne această prezumție, dovedind fără echivoc că minusul în gestiune nu s-a produs ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor ce-i reveneau în această calitate.
În consecință, apreciem că angajatorul a făcut dovada tuturor elementelor răspunderii patrimoniale atrase salariatului-gestionar, în condițiile art. 270 și 271 din Codul muncii, neputându-se pretinde celui dintâi nu numai să-și probeze susținerile, dar să și răstoarne orice posibile apărări sau prezumții, întrucât ar însemna să fie supus unei "probatio diabolica", imposibil de efectuat, contrară literei, chiar spiritului legii referitoare la mijloacele de dovadă, valoarea probantă a acestora și exigențele privitoare la sarcina probei.
Se adaugă aici și atitudinea procesuală a pârâtei care nu a formulat apărări în primă instanță, după ce în prealabil a refuzat orice explicații în legătură cu minusul din gestiune, nu a solicitat probe și nu a formulat obiecțiuni față de concluziile raportului de expertiză, situație în care nu ar mai fi putut pune în discuție rezultatele acesteia în recurs.
Nedovedite și nerelevante juridic sunt și afirmațiile potrivit cărora expertul, altul decât cel care a efectuat raportul în cauză, a indus-o în eroare cu privire la necesitatea angajării unui avocat, respectiv cu privire la faptul că nu a primit prin poștă sentința atacată, ce ține de comunicarea acesteia, ulterior dezînvestirii instanței care-a pronunțat-o, fără nicio semnificație asupra legalității sau temeiniciei acesteia.
Sub aceste aspecte, considerăm neserioară presupunerea instanței de recurs referitoare la faptul că nu s-ar fi plecat, în stabilirea minusului în gestiune, de la starea acesteia la momentul predării către vânzătoarele culpabile, chestiune ce ține de chiar specialitatea și competența determinate, potrivit legii, revizorilor de gestiune și expertului contabil judiciar, care, în aplicarea cunoștințelor tehnice de specialitate cu privire la minusul în gestiune față de evidențele contabile, s-au folosit de datele necesare pentru stabilirea lipsei, neînvederând că nu ar fi avut actele care servesc la aceasta, astfel că nu există motive legitime pentru a le pune la îndoială competența.
Mai mult, dacă instanța de recurs avea îndoieli cu privire la actele financiar-contabile sau starea gestiunii la data preluării ei de vânzătoarea pârâtă, putea solicita depunerea acestor înscrisuri sau lămuriri suplimentare și abia apoi, dacă rămânea tot nelămurită, să caseze hotărârea și să trimită cauza spre rejudecare, pentru o altă expertiză.
Nu suntem de acord nici cu considerațiile pentru s- apreciat că bunurile de inventar nu alcătuiesc gestiunea pârâtei, întrucât fișa postului face referire la toate "produsele recepționate" iar nu la "mărfurile destinate vânzării" prin prima sintagmă, în absența unei dispoziții exprese contrare înțelegându-se toate bunurile primite în gestiune, în categoria cărora intră prin ipoteză obiectele de inventar găsite lipsă, neputându-se pretinde că gestiunea acestora intră automat, eventual în puterea legii, numai în sarcina șefului de magazin, calitatea pârâtei de "simplă" vânzătoare fiind subsecventă în speța de față, celei de gestionar care răspunde împreună cu ceilalți gestionari, de întreaga gestiune.
În consecință, potrivit celor expuse, în opinia separată se apreciază că pârâtei îi este imputabilă lipsa din gestiune, determinată în condițiile art. 271 alin. 2 din Legea nr. 53/2003, excluzând valoarea mărfurilor pretins "imputabile", ca urmare a faptului că n-au putut fi schimbate în termenul de grație, respectiv se impunea obligată la acoperirea prejudiciului în valoare de 29.992,95 lei (9.988.209 x 121.096,61: 40.660.824), precum și la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă la fond, în valoare de 1650,89 lei, neantamate de respingerea unei părți a pretențiilor, întrucât ele reprezintă onorariu de avocat, modic, și onorariu expert, în condițiile în care includerea în valoarea prejudiciului a sumei de 6315,27 lei este o chestiune de apreciere în drept, învederată de expert ca atare.
JUDECĂTOR:
Red:
Tehnored:
2 EX./14.09.2009
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Ilie Nadia Raluca
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 4259/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 6660/2009. Curtea... → |
|---|
