Contestație decizie de concediere. Decizia 4704/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.3263/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.4704/
Ședința publică de la 24 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 2: Uță Lucia
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentaAsociația de proprietari Bloc 2.împotriva sentinței civile nr.1404 din data de 19.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.40704/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata,având ca obiect:"contestație împotriva deciziei de concediere".
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentaAsociația de Proprietari bloc 2.prin consilier juridic G în baza delegației de reprezentare nr.1 din 24.06.2009 depusă la dosar-fila 8 și intimata, prin avocat în baza împuternicirii avocațiale nr.6 din 24.06.2009 depusă la dosar-fila 9.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Intimata, prin avocat, având cuvântul, arată că în această fază procesuală înțelege să depună la dosar întâmpinare, duplicatul acesteia fiind comunicat reprezentantului legal al recurentei.
Părțile prezente, interpelate fiind, arată că nu au cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată acordă părților cuvântul în susținerea și combaterea cererii de recurs.
Recurenta Asociația de Proprietari bloc 2. prin consilier juridic G, având cuvântul, susține oral motivele de recurs, arătând că intimata a fost angajată cu respectarea legislației în vigoare, prin care se arată că administratorul de bloc poate fi angajat în baza unui contract de prestări servicii, ulterior apare HG nr.1588/2007, intrată în vigoare la data de 18.01.2008 și care abrogă prevederile HG nr.400/2003. Față de această împrejurare, solicită a se observa că a respectat prevederile Legii nr.230/2007, prin care asociațiile de proprietari aveau posibilitatea de a angaja administratori de bloc în baza unei convenții civile, legală și valabilă până la data intrării în vigoare a HG nr.1588/2007.
În raport de cele susținute, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, casarea sentinței civile recurate și pe cale de consecință, trimiterea cauzei către Judecătoria sector 6 B, spre competentă soluționare.
Intimata, prin avocat, având cuvântul, arată în ceea ce privește excepția necompetenței materiale a instanței de fond, că odată cu completările aduse Codului Muncii, contractele de prestări servicii încheiate în baza unei convenții civile, nu mai există.
Față de această situație, arată că prin aceste completări aduse Codului Muncii, au fost stabilite clar care sunt condițiile de muncă în vederea evitării discriminării dreptului la muncă, astfel încât, apreciază că prevederile Codului Muncii reprezintă o lege specială prin care se arată modalitatea de desfășurare a relațiilor de muncă dintre angajat și angajator, pe de o parte, iar pe de altă parte, legea specială are întâietate față de prevederile unei hotărâri de guvern care nu poate să se abată de la dispozițiile legale.
Având în vedere cele susținute, apreciază că instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, în mod corect a apreciat că pricina dedusă judecății este un litigiu de muncă și că aceasta este instanța competentă în soluționarea prezentului litigiu, motiv pentru care, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală.
Fără cheltuieli de judecată.
Recurenta Asociația de Proprietari bloc 2. prin consilier juridic G, având cuvântul, în replică referitor la existența sau inexistența convenției civile, arată că aceasta nu va dispărea niciodată, întrucât activitatea asociațiilor de proprietari reprezintă o activitate zilnică și permanentă și poate fi subscrisă aceste forme de angajare, pe de o parte, iar pe de altă parte, prevederile Codului fiscal și a Codului d e procedură fiscală recunosc prin prisma art.52 prezenta formă de angajare.
Curtea, în temeiul art.150 cod procedură civilă declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 1404 din data de 19.02.2009 Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.40704/3/LM/2007 a admis acțiunea precizată formulată de contestatoarea în contradictoriu cu intimata Asociația de Proprietari bloc 122 B; a anulat decizia nr. 1/15.10.2007, emisă de intimată și a obligat intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, de la data concedierii și până la data pronunțării hotărârii.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 1/15.10.2007 emisă de Asociația de Proprietari a blocului 122, prin care s-a dispus încetarea ( rezilierea) convenției încheiate între părți în temeiul art. 61 litera a din codul muncii.
Tribunalul a constatat că între părți a fost încheiat un contract intitulat convenție civilă de prestări servicii începând cu anul 2004, pe durată determinată iar ultima dintre aceste convenții, a fost încheiată pentru intervalul 1 aprilie 2007-1 aprilie 2008, acesta fiind un act juridic bilateral, consensual, sinalagmatic, oneros și cu executare succesivă, drepturile și obligațiile părților fiind stabilite prin convenția părților contractante.
Analizând natura juridică a contractului tribunalul a reținut, în privința posibilității legale a încheierii unei convenții civile pentru activitatea de administrare care include activități de administrare tehnică, de contabilitate și casierie, că potrivit art. 35 din Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociaților de proprietari, după abrogarea nr.OG 85/2001 privind organizarea și funcționarea asociaților de proprietari, persoanele fizice pot îndeplini funcția de administrator de imobile numai prin încheierea unui contract individual de muncă.
Anterior, nr.OG 85/2001, prevedea în art.6-9 că activitatea de administrare a clădirii poate fi asigurată de un administrator, persoană fizică atestată și angajată cu contract individual de muncă sau cu convenție civilă, administratorul de imobil putând cumula și funcția de contabil al asociației de proprietari, dacă are pregătire de specialitate în acest domeniu.
Convenția încheiată de părți intitulată convenție civilă de prestări servicii a fost încheiată sub incidența acestui din urmă act normativ însă executarea sa în timp s-a prelungit și până după data de 22 august 2007, dată la care a fost abrogată nr.OG 85/2001 privind organizarea și funcționarea asociaților de proprietari prin legea nr. 230/2007.
Tribunalul a apreciat că situațiile în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi cad sub imperiul acestei legi, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, astfel încât, efectele produse în timp ale unei situații juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare în momentul în care se realizează fiecare efect în parte, ceea ce presupune că legea nouă va reglementa efectele contractului produse de acesta după momentul intrării ei în vigoare.
În acest sens instanța de fond a reținut că pârâta nu a înțeles să aducă vreo modificare convenției după data apariției noii legi, 22 august 2007, care nu mai permitea desfășurarea activității de administrator în cazul persoanelor fizice în baza unei simple convenții de prestări servicii pentru a fi în concordanță cu noile reglementări.
Cu privire la calificarea convenției părților în funcție de clauzele acesteia, Tribunalul a reținut faptul că din cuprinsul acestora se desprind mai multe trăsături care apropie convenția dintre părți de conținutul unui contract individual de muncă, unele clauze din acest act fiind incompatibile cu convenția civilă de prestări servicii, astfel:
Obiectul contractului îl reprezintă prestarea unei munci de către persoana fizică, iar în cazul de față activitatea prestată de reclamantă era aceea de administrator, contabil și casier.
Dacă la data încheierii actului aceasta putea cumula funcția de administrator și de contabil în baza unei convenții civile de prestări servicii, funcția de casier nu putea fi exercitată la data facerii actului prin încheierea unei convenții civile neavând un caracter ocazional.
Mai mult, deși convenția civilă nu conferă calitatea de salariat prestatorului, în sensul că acesta nu beneficiază de salariu, ci de preț, activitatea nu constituie vechime în muncă și nici stagiu de cotizare iar răspunderea față de beneficiarul lucrării este civilă iar nu disciplinară, în cazul de față, convenția prevede o "remunerație brută lunară cât și obligația "angajatorului"(pct. V din contract) de a reține și a vira impozitele prevăzute de lege pentru venitul realizat de prestator.
Or, codul fiscal face distincție în ceea ce privește impozitul pe venit între veniturile din activitățile independente și cele din salarii ( art. 41 lit. a și lit. b), iar veniturile din prestări servicii fac parte din prima categorie nepresupunând reținerea la sursă, aceasta fiind aplicabilă doar în cazul în care venitul încasat este din salarii.
Mai mult, a apreciat prima instanță, pârâta a decis prin decizia nr. 1 din 15.10.2007, rezilierea pe considerente disciplinare a convenției dintre părți, în temeiul art. 61 alin. 1 lit. a din Codul Muncii, în condițiile în care nu se poate pune problema unei răspunderi disciplinare și a unei subordonări a celui ce prestează o muncă în beneficiul altcuiva decât în cazul existentei unor raporturi de muncă.
Tribunalul a mai reținut că împrejurarea că în cuprinsul convenției se arată că activitatea prestată necesită mai puțin de 2 ore/zi și 10 ore/săptămână nu are relevanță în calificarea convenției câtă vreme, în actuala reglementare, legea nu mai prevede o durată minimă a timpului de muncă în cazul contractelor individuale de muncă cu timp parțial.
În consecință, Tribunalul, constatând că, în fapt, raporturile dintre părți se circumscriu sferei raporturilor juridice de muncă iar clauzele actului juridic trebuie interpretate nu numai în funcție de denumirea dată de părți dar și în funcție de scopul urmărit de acestea la încheierea actului și de toate efectele pe care legea le dă obligației după natura sa, a calificat actul juridic încheiat între părți ca fiind în fapt un contract individual de muncă cu timp parțial și încheiat pe perioadă determinată, întrucât cuprinde toate elementele specifice acestui contract, context în care a respins excepția de necompetență materială invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Tribunalul a constatat că decizia nr. 1 din 15.10.2007 prin care intimata a procedat la rezilierea pe considerente disciplinare a convenției dintre părți, în temeiul art. 61 alin. 1 lit. a din Codul Muncii este nelegala, ceea ce atrage nulitatea concedierii, în condițiile art. 76 din codul muncii.
Astfel tribunalul a constatat încălcarea dispozițiilor art. 65 și 267 Codul Muncii în sensul că angajatorul nu a respectat prevederile legale referitoare la convocarea salariatului la efectuarea cercetării disciplinare prealabile. În acest sens Tribunalul reține că notificarea la care face referire decizia de concediere și care a fost adusă la cunoștință reclamantei sub semnătură la data de 04 octombrie 2007, nu valorează convocare la efectuarea cercetării disciplinare prealabile, întrucât nu se aduce la cunoștință salariatului că este supus unei proceduri de cercetare disciplinară, faptul că salariata ar fi săvârșit vreo abatere disciplinară până la acel moment, pentru care este cercetată disciplinar ci, este doar prevenită salariata că, "în caz contrar ( rezolvării amiabile a problemelor) urmând a se renunța la servicii le acesteia și a se adresa organelor în drept", fără a se arăta ce se înțelege prin expresiile respective.
Tribunalul mai reține și prevederile art. 75 alin. 7, alin. 8 și alin. 9 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național aplicabil pe anii 2007-2010, ce vin în completarea prevederilor art.267 alin. 4 din Codul muncii referitoare la realizarea cercetării disciplinare, constatând că lipsa unei convocări care să respecte exigențele prevăzute de dispozițiile art. 267 alin. 2 din codul muncii, precum și lipsa oricăror dovezi din care să rezulte desemnarea unei comisii de cercetare disciplinară și a întrunirii acesteia la data pentru care a fost convocată salariata în vederea consemnării rezultatelor cercetării disciplinare prealabile, reprezintă o gravă încălcare atât a principiului respectării dreptului la apărare al salariatului anterior aplicării sancțiunii disciplinare prealabile cât și a principiului consensualismului și al bunei-credințe pe care trebuie să se bazeze relațiile de muncă.
Tribunalul a mai reținut ca motiv de nulitate a deciziei de concediere încălcarea dispozițiilor art. 268 din codul muncii, în sensul că decizia nu este motivată în fapt, nearătându-se faptele ce au fost considerate abateri disciplinare, nu au fost precizate prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil care au fost încălcate de salariat, instanța competenta la care sancțiunea poate fi contestata ( aceasta fiind indicată în mod eronat ceea ce echivalează cu lipsa acestei mențiuni și chiar cu dezinformarea salariatului cu privire la dreptul său de a se adresa chiar instanței competente teritorial) precum si motivele pentru care in condițiile art 267 alin2 din codul muncii nu a fost realizată cercetarea disciplinară prealabilă.
Tribunalul a apreciat că, față de lipsa descrierii faptelor ce ar constitui în opinia intimatei abateri disciplinare, este pus în imposibilitatea de a aprecia asupra conduitei culpabile atribuite salariatului.
În legătură cu efectele anulării deciziei Tribunalul a obligat pârâta la despăgubiri potrivit art. 78 alin. 1 din codul muncii, numai pe perioada de la data emiterii deciziei de concediere 15.10.2007 si până la data de 19.02.2009, reținând că salariata nu a solicitat reintegrarea sa in funcție decât până la data pronunțării prezentei hotărâri, dată de la care raporturile de muncă dintre părți încetează ca urmare a manifestării sale unilaterale de voință, exprimată in mod neechivoc.
Împotriva hotărârii a declarat recurs intimata Asociația de Proprietari Bloc 2. 2 susținând că sentința este nelegală, având în vedere art. 304 pct. 3 si 9. proc.civ. cu următoarea motivare:
Raporturile juridice dintre părți erau guvernate de convenția civilă de prestări servicii pentru perioada 01.04.2007 - 01.04.2008 valabil încheiată între părți. Scopul încheierii convenției era de a se obține un serviciu pentru beneficiar și de a se obține un preț pentru prestator. Atât la data încheierii convenției civile cât și la data emiterii deciziei nr. 1/15.10.2007 de încetare a convenției, în vigoare era HG400/2003 care la art. 5 alin. (1) stipulează faptul ca administratorii de condominium pot fi angajați fie in baza unui contract individual de muncă, fie în baza convenției civile de prestări servicii. nr.HG 400/2003 a fost abrogată prin nr.HG 1588/2007 care a intrat in vigoare la data de 18.01.2008.
Recurenta a susținut că prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr.230/2007 nu au caracter imperativ de vreme ce nu prevăd în mod expres încheierea unui contract individual de muncă drept unica posibilitate de angajare a unui administrator persoană fizică, lăsând posibilitatea asociației de proprietari de a încheia în mod valabil și o convenție civilă de prestări servicii.
În consecință, recurenta a apreciat că tribunalul nu este competent a soluționa în primă instanță acțiunea contestatoarei, care este inadmisibila potrivit codului muncii.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile legale atunci când a apreciat că decizia nr.1 din 15.10.2007 reprezintă o decizie de concediere a contestatoarei din funcțiile de administrator, contabil și casier, ce pune capăt unui raport juridic de muncă.
Rezultă din actele dosarului faptul că între părți au fost încheiate mai multe convenții civile de prestări servicii, cu termen de un an, ce au instituit un raport juridic civil între părți și nu de dreptul muncii. La data încheierii ultimei convenții, 1.04.2007, erau în vigoare dispozițiile care permiteau administratorului să funcționeze în baza unui contract de prestări servicii.
Chiar dacă legislația privind organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari s-a modificat în timpul derulării raportului juridic între părți, prin adoptarea Legii nr.230/2007 și HG nr. 1588/2007 privind normele de aplicare, Curtea apreciază că, în lipsa unei convenții între părți, raportul preexistent de drept civil nu se poate transforma direct, prin efectul noii legi, într-un raport juridic de muncă.
Prin urmare, în cauză, principiul aplicabilității imediate a legii noi nu este incident în forma în care a considerat instanța de fond astfel că părțile ar fi trebuit să-și adapteze convenția noilor reglementări prin încheierea unui contract de muncă.
Nefiind încheiat un nou contract, raporturile juridice dintre părți rămân supuse legii anterioare sub imperiul căreia s-au încheiat și care atrage jurisdicția instanței de drept comun.
Nu prezintă relevanță în calificarea naturii juridice a litigiului împrejurările constatate de prima instanță referitoare la reținerea impozitului la sursă, operațiune specifică veniturilor din salarii și nici faptul că în decizia contestată a fost indicat, ca temei al rezilierii convenției, art.61 al.1 lit.a Codul muncii. Astfel, în privința virării impozitului cuvenit prestatorului de către beneficiar, aceasta reprezintă voința negociată a părților și nu o dovadă a faptului că suma convenită pentru plata serviciului prestat reprezintă de fapt un salariu. În acest sens nu s-a făcut nicio dovadă cu privire la faptul că beneficiarul ar fi achitat și alte obligații fiscale pentru prestator, cum ar fi contribuțiile de asigurări sociale, de sănătate sau șomaj, întrucât intenția părților nu a fost să încheie un contract de muncă. Pe de altă parte, indicarea în formă juridică a motivului pentru care beneficiarul a procedat la rezilierea convenției, respectiv încălcarea regulilor de activitate considerate drept abatere disciplinară, nu poate avea ca efect calificarea convenției ca fiind un contract de muncă, întrucât acesta este un aspect ce survine ulterior și nu concomitent cu încheierea convenției pentru a prezenta relevanță asupra interpretării voinței interne a părților la acel moment.
Nici cuantificarea numărului de ore lucrate nu reprezintă un element de natură a califica această convenție drept contract individual de muncă cu timp parțial și încheiat pe perioadă determinată, așa cum a procedat prima instanță, întrucât aceste contracte au o natură juridică distinctă, sunt reglementate cu titlu de excepție de la contractul de muncă pe durată nedeterminată și nu pot fi încheiate decât în situații strict prevăzute de dispozițiile art. 81 și 101 Codul muncii, cu obligativitatea inserării unor clauze specifice, condiție nerealizată în prezenta cauză.
Față de aceste împrejurări, Curtea constată că instanța de fond a calificat în mod greșit convenția dedusă judecății ca fiind un contract individual de muncă cu timp parțial și încheiat pe perioadă determinată și în acest cadru procesual a analizat verificarea îndeplinirii condițiilor de fond și de formă reglementate de Codul Muncii în ceea ce privește decizia contestată, aceasta nefiind supusă jurisdicției muncii.
Curtea apreciază că în speță competența revine instanțelor de drept comun, potrivit art. 1 cod proc.civilă, singurele abilitate să aprecieze asupra modalității de încetare a raportului juridic civil, contestată de reclamantă.
În consecință, criticile recurentei în ceea ce privește competența materială de soluționare a cauzei sunt întemeiate, instanța de fond respingând în mod greșit excepția de necompetență materială invocată.
Prin urmare, Curtea va admite recursul, în baza art. 304 pct.3 cod proc. civilă, va casa sentința recurată și în baza art. 312 alin 6 cod proc. civilă, va trimite cauza spre competentă soluționare instanței în raza căreia se află sediul pârâtei, respectiv Judecătoria Sectorului 6
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta Asociația de Proprietari Bloc 2. împotriva sentinței civile nr.1404 din data de 19.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.40704/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata .
Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 6
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red.:,
Dact.: /2ex.
24.08.2009
Jud. fond.:
Președinte:Cristescu SimonaJudecători:Cristescu Simona, Uță Lucia, Rotaru Florentina
| ← Contestație decizie suspendare contract de muncă. Decizia... | Contestație decizie de concediere. Decizia 3767/2009. Curtea... → |
|---|
