Contestație decizie de concediere. Decizia 4995/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(2370/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4995/
Ședința publică din data de 02 iulie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă, împotriva sentinței civile nr.369 din 19 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 33271/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC SRL, având ca obiect - contestație decizie concediere.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 25.06.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 02.07.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 369 din 19.01.2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- s-a respins acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâta SC COM SRL, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit contractului individual de muncă înregistrat sub nr.102 din 01.08.2007, între reclamantă și pârâtă s-au stabilit raporturi juridice de muncă pe perioadă nedeterminată, având ca obiect prestarea activității specifice meseriei de muncitor în condițiile normale de lucru și plata corelativă a unui salariu brut de bază în cuantum de 440 lei.
a fost majorată la suma de 500 lei salariu brut lunar începând cu data de 01.01.2008, așa cum rezultă din decizia aflată la dosarul de fond la fila nr.63.
Ulterior, prin decizia nr.820 adoptată de către pârâtă la data de 15.08.2008, s-a dispus desfacerea începând cu aceeași dată a contractului individual de muncă al reclamantei în temeiul art.61 lit.a din Legea nr.53/2003, întrucât s-a reținut că în perioada 21.07.2008-14.08.2008 aceasta a absentat nemotivat de la serviciu.
Criticile aduse de către reclamantă acestei decizii precum și justificările sale în ceea ce privește neprezentarea la serviciu nu au fost avute în vedere către prima instanță, pentru următoarele considerentele:
Într-adevăr, s-a apreciat că reclamanta s-a aflat în concediu medical în perioada 15.07. - 18.07.2008 așa cum rezultă din certificatul nr.- depus la fila 13 dosarului, însă sancțiunea aplicată în temeiul art.264 din Codul munci i" nu a vizat decât perioada ulterioară expirării concediului medical când, deși reclamanta avea obligația să revină la locul de muncă, a ignorat prevederile regulamentului intern și obligațiile contractuale asumate.
Explicația conform căreia în urma unei confirmări verbale făcute în cuprinsul unei discuții telefonice de către conducătorul unității, reclamanta a rămas timp de o săptămână în concediu de odihnă, nu este de natură aoe xonera pe aceasta de răspundere pentru absențe nemotivate căci, în lipsa recunoașterii din partea pârâtei a aspectului invocat ori a altor probe, cererea pentru efectuarea concediului de odihnă și aprobarea acesteia, nu pot fi dovedite decât prin înscrisuri.
Mai mult decât atât, s-a reținut că reclamanta nu a absentat numai o săptămână după încetarea perioadei concediu medical ci și în continuare, până la data emiterii deciziei de sancționare, refuzând să dea curs convocării primite pentru data de 14.08.2008 în vederea efectuării cercetării prealabile, când avea prilejul să se justifice pentru atitudinea sa.
În aceste condiții, decizia nr.820/15.08.2008 a fost apreciată ca întemeiată, având la bază abaterea gravă săvârșită de către reclamantă.
S-a statuat că inclusiv sub aspectul condițiilor de formă decizia în discuție respectă rigorile cuprinse în dispozițiile art.268 alin.2 din Codul muncii, neexistând motive pentru desființarea acesteia.
De asemenea, potrivit dispozițiilor Codului muncii, nu se impunea acordarea unui termen de preaviz de către angajator.
Referitor la drepturile salariale neîncasate și solicitate în cauză, prima instanță a constatat că cererea reclamantei este neîntemeiată deoarece, așa cum rezultă din statul de plata aflat la fila 58 și din precizarea de la fila 21, pentru perioada scursă până la data de 25.07.2008 în care se include și o săptămână din concediu de odihnă, pârâta și-a îndeplinit obligația de plată în mod corespunzător.
Pentru perioada ulterioară, nemaifiind îndeplinită condiția prestării efective a activității, nu se poate pretinde plata salariului fără a se contraveni prevederilor art.992 din Codul civil.
Pentru cele expuse, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. . criticile formulate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă se constată că recurneta susține în esență pronunțarea sentinței atacate cu interpretarea și aplicarea greșită a legii. Se arată în dezvoltarea reucrsului formulat, că nelegal s-a dispus desfacerea contractului său de muncă, întrucât în perioada 15.07.-18.07.2008 era în incapacitate temporară de muncă, atestată de certificatul medical nr.-, iar ulterior i s-a comunicat de către patronul firmei să nu se prezinte la locul de muncă, până nu va fi anunțată.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, dar și din perspectiva art.3041Cod procedură civilă, Curtea constată fondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa după cum urmează.
Prin decizia de concediere nr.820 din data de 15.08.2008 emisă de intimată s-a concretizat o măsură de desfacere a contractului individual de muncă a recurentei-contestatoare, pe considerentul neprezentării sale la locul de muncă în perioada 21.07.2008 până la data de 14.08.2008, măsură ce trebuie să fie deopotrivă legală și temeinică, iar analiza cerințelor de legalitate se impune a fi realizată cu prioritate de instanța de control judiciar și prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
În acest context, sub aspectul cerințelor de formă, art.268 pct.2 Codul muncii prevede mențiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia de concediere prin care se aplică o sancțiune disciplinară, lipsa oricăreia dintre acestea fiind sancționată cu nulitatea absolută.
Sub acest aspect, Curtea va constata nulitatea deciziei de sancționare, în baza art.268 alin.2 pct.b, f, respectiv pe considerentul neînserării în conținutul acesteia a următoarelor mențiuni precizarea prevederilor din statutul de personal regulamentul Intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, instanța competentă la care poate fi contestată măsura.
Prin fapta pretinsă a fi săvârșită de recurentă se invocă a fi încălcate reglementări de natură convențională Regulamentul Intern, Statutul de Personal, Contractul colectiv de muncă, cu toate acestea în cuprinsul deciziei de concediere contestate nu au fost prevăzute explicit reglementările de natură normativă sau convențională încălcate în domeniul muncii, în concret dispozițiile din Regulamentul Intern al intimatei, din statutul personal, Contractul colectiv de muncă care au fost încălcate.
Având în vedere că aceste reglementări nu au fost indicate pentru motivarea în drept a aplicării sancțiunii disciplinare a recurentei, decizia de concediere este nulă pe acest aspect.
Decizia de concediere nu cuprinde instanța judecătorească competentă la care aceasta se contestă, omisiune ce atrage nulitatea absolută a deciziei de sancționare pentru încălcarea art.268 alin.1 lit.f, Codul muncii, nefiind suficientă indicarea posibilității "contestării la instanța judecătorească unde salariatul își are domiciliul", atâta vreme cât în decizia de sancționare această mențiune este realizată, de asemenea generic, decizia este lovită de nulitate.
Angajatorul nu are nici o scuză în a nu indica salariatului său pe care îl sancționează disciplinar instanța competentă la care decizia de sancționare se contestă, dimpotrivă acesta dă dovadă de neglijență, nepăsare ori chiar rea-credință, în raport cu salariatul său care, pe lângă faptul că se află într-o situație delicată, fiind concediat, este nevoit să facă demersuri pentru determinarea instanței competente, eventual prin consultarea unui specialist, ceea ce contravine principiului bunei-credințe în cadrul raporturilor de muncă, consacrat de art.8 alin.1 din Codul muncii, potrivit legii angajatorul are obligația legală de a îndruma salariatul său la instanța competentă. Ori, este evidentă obligația angajatorului de a menționa în cuprinsul deciziei că instanța competentă în cazul contestării deciziei este Tribunalul d e la domiciliul sau reședința salariatului.
O asemenea mențiune nu este confirmată de decizia contestată, iar legea prevede sancțiunea nulității absolute pentru lipsa și a acestei mențiuni.
Cum decizia de sancționare nu cuprinde mențiunile obligatorii sus-menționate, instanța de control judiciar va constata nulitatea sa, aceasta făcând de prisos analiza temeiniciei măsurii contestate, prin recursul declarat, dispensând practic instanța de recurs de obligația de a examina temeinicia deciziei de concediere.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată. În baza art.76 Codul muncii va admite contestația și va anula decizia de concediere nr.820/15.08.2008 emisă de intimată. În baza art.78 Codul muncii va obliga intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile majorate, indexate și actualizate și cu celelalte drepturi de care a beneficiat contestatoarea de la data de 28.07.2008 până la pronunțarea acestei decizii, respectând astfel limitele investirii conform precizării la acțiune realizată de recurenta-contestatoare la filele 20-22 dosar fond. Recurenta a recunoscut astfel că i-au fost plătite drepturile salariale pentru concediu medical pe cardul de salariu, sens în care și-a limitat pretențiile bănești la perioada sus-menționată.
Curtea constatând că s-a dispus plata drepturilor salariale până la pronunțarea sentinței, nu se mai impune plata diferenței pentru concediu de odihnă neefectuat. De asemenea, raportat la admiterea contestației și repunerea părților în situația anterioară concedierii, nu se mai justifică nici cererea recurentei de acordare a 6 salarii compensatorii, sens în care se vor respinge aceste ultime pretenții deduse judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta reclamantă, împotriva sentinței civile nr.369 din 19 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 33271/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC SRL.
Modifică în parte sentința atacată.
Admite contestația.
Anulează decizia nr.820/15.08.2008 emisă de intimată.
Dispune reintegrarea contestatoarei în funcția avută anterior.
Obligă intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile majorate, indexate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data de 28.07.2008 și până la pronunțarea acestei decizii.
Respinge celelalte pretenții deduse judecății, ca neîntemeiate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 02.07.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./17.07.2009.
Jud.fond:;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 2939/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 5152/2009. Curtea... → |
|---|
