Contestație decizie de concediere. Decizia 5/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.6251/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.5/
Ședința publică de la 06 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Uță
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-""-împotriva sentinței civile nr.5847 din data de 27 august 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.31704/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul,având ca obiect:"contestație împotriva deciziei de concediere."
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta-""-,prin consilier juridic în baza delegației nr.65 din 05.01.2010 depusă la dosar-fila 13 și intimatul,personal și asistat de avocat în baza împuternicirii avocațiale nr.218 din 05.01.2010 depusă la dosar-fila 14.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Recurenta -""-,prin consilier juridic, interpelată fiind, arată că nu mai insistă în soluționarea cererii de suspendare provizorie a executării sentinței civile recurate, formulată în cadrul prezentei cereri de recurs.
Curtea, în raport de precizarea făcută oral de către reprezentantul legal al recurentei, apreciază ca rămasă fără obiect cererea de suspendare provizorie a executării hotărârii primei instanțe, formulată de către recurentă în cadrul prezentei cereri de recurs.
Părțile prezente, interpelate fiind, arată că nu au cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată, acordă părților cuvântul în susținerea și combaterea cererii de recurs.
Recurenta -""-,prin consilier juridic, susține oral motivele de recurs, solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii cererii cu privire la obligarea societății la plata celor 11 salarii compensatorii, constatarea ca temeinică și legală a acordării de către angajator a unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective, precum și respingerea capătului de cerere privind obligarea societății la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul, prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală, întrucât în mod legal prima instanță, prin hotărârea pronunțată, a obligat societatea recurentă la plata celor 11 salarii compensatorii, dat fiind faptul că situația financiară a recurentei permite achitarea către salariat a acestor salarii compensatorii.
Cu cheltuieli de judecată.
Curtea, în temeiul art.150 cod proc. civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentință civilă nr.5847 din data de 27.08.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea restrânsă formulată de reclamantul, în contradictoriu cu intimata - -; a obligat pârâta la plata a 11 salarii compensatorii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi; a respins în rest celelalte pretenții ca neîntemeiate; a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere vizând contestația împotriva deciziei nr.167/29.06.2009; a obligat pârâta la plata sumei de 700 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, admise în parte.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Reclamantul a fost salariatul pârâtei, așa cum rezultă din contractul individual de muncă nr.3670/11.11.2004 și actul adițional nr.4/20.10.2008, iar prin decizia nr.167/29.06.2009, raporturile de muncă au încetat, începând cu data de 30.06.2009, în temeiul art.65, 68 si 74 din Codul Muncii.
Decizia de concediere a avut la baza hotărârea Adunării Generale a Acționarilor din data de 04.11.2008, prin care i s-a acordat salariatului un preaviz de 20 de zile lucrătoare, începând cu data de 19.12.2008 și s-a decis plata unui singur salariu brut compensatoriu, la valoarea salariului avut în luna premergătoare concedierii.
Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010, mai reținut instanța de fond, prevede niște drepturi minimale, în timp ce contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prevede drepturi mai favorabile pentru salariații supuși concedierii, pentru motive ce nu țin de persoana acestora, fiind încheiat la nivelul întregii unități.
Astfel, potrivit art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalenta cu 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective, cu excepția salariaților care la data concedierii nu au 12 luni lucrate în societate.
Așa cum rezultă din decizia de concediere, în speță a fost vorba despre o concediere colectivă, iar salariatul avea o vechime de peste 12 luni în cadrul societății.
Apărările pârâtei în sensul că, posibilitatea acordării a 12 salarii compensatorii a fost reanalizata de Consiliul de Administrație al pârâtei în ședința din data de 19.01.2009 care a decis, în raport de situațiile financiare ale unității, plata salariilor compensatorii la nivelul unui salariu de bază brut, avut în luna premergătoare concedierii colective, au fost înlăturate de prima instanță, întrucât nu s-a făcut dovada unei situații financiare a societății, reflectată în studii sau analize contabile temeinice și eventual comparative cu perioadele anterioare și care ar fi fost de natură să îndreptățească societatea pârâtă la adoptarea deciziei de a acorda doar un singur salariu compensatoriu.
O dovadă în acest sens este însăși faptul că, pârâta recunoaște în întâmpinare ca, din bilanțul și contul de profit și pierderi aferent exercițiului financiar al anului 2008, rezultă că societatea a realizat profit.
Tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art.243 Codul Muncii și art.30 din Legea nr.130/1996.
In privința celorlalte pretenții, instanța de fond a constatat că acestea sunt neîntemeiate.
S-a reținut, astfel, că, potrivit art.55 alin. 2 din Codul fiscal și art. 68 lit. l) din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective fac parte din categoria veniturilor impozabile. compensatorii sunt compensații bănești individuale, acordate salariaților din fondul de salarii, cu ocazia desfacerii contractului individual de muncă și sunt considerate venituri asimilate salariilor, deci impozabile, potrivit art.57 alin. 2 lit. b) din Codul fiscal.
Potrivit art.26 din Legea nr.19/2000 modificată prin Legea 200/2008, contribuția de asigurări sociale nu se datorează asupra sumelor reprezentând a) prestații suportate din bugetul asigurărilor de stat, inclusiv cele acordate pentru accidente de munca si boli profesionale; b)diurne de deplasare si delegare, indemnizații de delegare, detașare si transfer, precum si drepturi de autor; c)participarea salariaților la profit.
Este adevărat că reglementarea anterioară a Legii 19/2000 prevedea că sunt exceptate de la plata contribuției de asigurări sociale și "drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă", însă în actuala reglementare aceste dispoziții nu s-au mai păstrat.
Ca urmare, întrucât compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării nu fac parte din categoria celor pentru care nu se datorează contribuția de asigurări sociale, rezultă că acestea fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale.
Legat de contribuția pentru asigurările sociale de sănătate, potrivit art. 257 alin. 2. a) din Legea nr.95/2006 privind reforma in domeniul sănătății modificata, contribuția lunară a persoanei asigurate prevăzută de acest act normativ se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, supuse impozitului pe venit. Întrucât potrivit Codului fiscal si Normelor Metodologice de aplicare a Codului fiscal compensațiile bănești individuale sunt supuse impozitului pe venit, rezultă că, din acestea se va deduce și contribuția pentru fondul unic de asigurări sociale de sănătate, întrucât sunt considerate venituri de natură salarială.
Întrucât, prin modificarea adusă Legii nr.346/2002, din categoria veniturilor exceptate de la plata contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale au fost eliminate compensațiile bănești individuale, societatea parată în mod corect a calculat, reținut și virat contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale.
Totodată, în acord cu prevederile art.14 (2) lit. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, societatea pârâtă nu a calculat și reținut contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Concluzia Tribunalului a fost în sensul că pârâta a procedat corect impozitând acel salariu compensatoriu acordat cu suma de 16% aferentă impozitului pe venit și reținând contribuția de asigurări sociale, contribuția pentru asigurările sociale de sănătate, contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, neaplicând contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Prima instanță a făcut aplicare dispozițiilor art. 274 din Codul d e procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, a declarat recurs pârâta, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 din Codul d e procedură civilă.
În dezvoltare motivului de recurs prevăzut de art.304 punctul 8 din Codul d e procedură civilă, recurenta a arătat că instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, nu a ținut cont de posibilitățile reale de plată ale societății, respectiv de apărările din întâmpinare, concluzii și de fluxurile de numerar depuse de Ia dosar, care evidențiază, fără putință de tăgadă, lipsa lichidităților și nu a luat în considerare faptul că recurenta se confruntă cu dificultăți de plată, prin lipsa numerarului, apreciind eronat că situația financiară este favorabilă dacă societatea recunoaște că a încheiat anul cu profit.
Prin situațiile veniturilor și cheltuielilor la perioade (fluxuri de numerar) s-a susținut și dovedit că situația financiară a societății nu permitea plata a mai mult de un salariu compensatoriu celor disponibilizați.
Chiar dacă din bilanțul și contul de profit și pierderi aferent exercițiului financiar al anului 2008 rezultă că societatea a realizat profit, repartizarea profitului se efectuează pe destinațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, conform hotărârii adunării generale a acționarilor. Astfel, după plata impozitului pe profit si repartizarea la fondul de rezervă a cotei prevăzute de Legea nr. 31/1990 a societarilor comerciale, profitul net rămas este la dispoziția exclusivă a acționarilor care decid asupra destinației acestuia.
Prin urmare, a susținut recurenta, la momentul disponibilizărilor societatea a avut un motiv legitim și o justificare reală a imposibilității de plată a compensațiilor bănești la nivelul a 12 salarii de bază brute avute în luna premergătoare concedierii colective, pe de o parte pentru că nu avusese loc adunarea generală a acționarilor, iar pe de alta parte pentru că fluxul de numerar de la finele anului 2008 și în perspectivă pe anul 2009 erau negative.
Acordarea compensațiilor la nivelul a douăsprezece salarii, intimatului - reclamant cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiați - salariații ramași, atâta timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.
A mai arătat recurenta că instanța de fond trebuia sa interpreteze art. 64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul A, potrivit art.977 din Codul civil și art.7(2) din Legea nr. 130/1996, după intenția comună a parților contractante, aceea de a nu se obliga în mod imperativ angajatorul, iar pe de alta parte, sa privească situațiile financiare ca pe un tot unitar, nu numai raportat la contul de profit și pierderi. În același timp, în afara de acționari, nimeni nu poate dispune asupra destinației profitului net al societarii.
II. Potrivit art.304 punctul 7 din Codul d e procedură civilă, recurenta a solicitat să se constate ca hotărârea este netemeinică, întrucât cuprinde motive contradictorii.
Astfel, contradicția rezultă din faptul că, pe de o parte, instanța a admis că Aap rocedat legal prin reținerea impozitului pe venit și a contribuțiilor potrivit legislației aplicabile, cu ocazia plații salariului compensatoriu acordat la concediere, respingând acest al doilea capăt de cerere, iar pe de altă parte a obligat pârâta la plata către reclamant a unsprezece salarii de bază brute din luna anterioara concedierii.
III. Potrivit art. 304 punctul 9 din Codul d e procedură civilă, s-a susținut că instanța de fond a nesocotit principiul înscris in art.969 din Codul civil, potrivit căruia convențiile au putere de lege intre părțile contractante, art. 41 (5) din Constituția României și art. 7(2) din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă.
La formularea art.64 din Contractul colectiv de muncă, părțile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor, în funcție de situația societății la momentul respectiv, și, bineînțeles, dacă situația financiară îi permite acest lucru.
Angajatorul a aplicat corect legea si nu s-a abătut de la normele cu caracter imperativ pe care le instituie contractul colectiv de munca unic la nivel național încheiat pentru anii 2007 -2010, asigurându-ie salariaților o protecție socială minimă impusa de lege prin acordarea unui salariu compensatoriu. Temeiul legal al acordării unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective îl constituie art.78 din Contractul colectiv de munca unic la nivel național pe anii 2007-2010 nr. 2895/21/29.12.2006, care cuprinde prevederi minimale obligatorii de aplicat de câtre toți angajatorii si pe care A le-a respectat întocmai.
Posibilitatea acordării a douăsprezece salarii compensatorii celor concediați a fost reanalizata de Consiliul de administrație al A in ședința din data de 19.01.2009, care a decis, în continuare, în raport de posibilitățile de plata ale societății, acordarea unor compensații la nivelul unui salariu de baza brut avut în luna premergătoare concedierii colective, pentru fiecare salariat disponibilizat.
Intimatul nu a depus întâmpinare.
În recurs, nu au fost administrate probe.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, atât prin prisma criticilor formulate, cât și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 304/1 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefundat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Nu poate fi reținut motivul de modificare subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 8 din Codul d e procedură civilă, întrucât criticile aduse sentinței atacate nu se circumscriu acestui text, referindu-se la interpretarea greșită a probelor, iar nu la interpretarea greșită a vreunui act dedus judecății, care să fi fost denaturat de prima instanță.
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c) din Codul Muncii, prin concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007- 2010.
Prin hotărârea recurată în cauză, primul capăt de cerere având ca obiect plata a încă 11 salarii compensatorii a fost în mod corect admis de instanța de fond, care a dat o corectă interpretare dispozițiilor art.64 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, conform cărora, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Sub aspectul naturii sale juridice, contractul colectiv de muncă este nu numai un act juridic bilateral, ci și izvor de drept, sub acest aspect încadrându-se în categoria de excepție a normelor juridice negociate. Așa fiind, contractul colectiv de muncă se deosebește nu numai de contractul civil, în general, ci și de contractul individual de muncă.
În cazul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, drepturile salariaților prevăzute în lege și în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior au un caracter minimal. Așadar, legea și contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național stabilesc numai cadrul minimal de la care se pornește negocierea în cazul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, conținutul minimal al acestui contract colectiv de muncă, care, deși este o specie de contract cu totul aparte, își păstrează caracterul convențional și, odată încheiat, are forță obligatorie.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, fiind o facultate, iar nu o obligație a acestuia.
Acordarea compensațiilor este condiționată în speță doar de situația financiară bună a societății, condiție îndeplinită, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță.
Interpretarea dată acestei sintagme de recurentă nu poate fi reținută, câtă vreme orice clauză contractuală trebuie interpretată în sensul în care produce efecte juridice, iar nu în sensul în care nu produce asemenea efecte. Or, din moment ce o atare clauză, prin care se recunosc salariaților drepturi peste cele prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel național, a fost negociată și stipulată de părți, intenția acestora a fost în mod evident aceea de a-i da eficiență, iar nu de aoe luda, cu consecința aplicării directe a contractului colectiv de muncă la nivel național.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăți economice, ci de reorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauză dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul colectiv de muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art. 80 alin.3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul Muncii și art. 30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reține ca fiind corectă concluzia instanței de fond în sensul că angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că nici acesta nu poate fi reținut, câtă vreme în considerentele sentinței recurate, prima instanță a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum și pe acelea pentru care a respins apărările pârâtei, iar motivarea susține dispozitivul sentinței, cu care este în deplină concordanță, dispozitiv care nu are caracter contradictoriu, ca, de altfel, nici considerentele.
În privința diferenței de 11 salarii compensatorii neplătite de angajator, în mod corect instanța de fond s-a raportat la clauza înscrisă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, prin care părțile au stipulat acordarea unei compensații echivalente cu un anumit număr de salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, salarii din care, în mod evident, trebuie reținute impozitul și celelalte contribuții datorate potrivit legii.
În ce privește caracterul legal al reținerilor, acesta a fost examinat prin raportare la salariul compensatoriu plătit de angajator salariaților concediați.
Față de considerentele anterior expuse, Curtea constată că, în cauză, nu subzistă nici motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Prin urmare, Curtea, văzând și dispozițiile art. 312 din Codul d e procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat.
În temeiul dispozițiilor art. 274 din Codul d e procedură civilă, Curtea va obliga recurenta căzută în pretenții, să plătească intimatului suma de 1100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului (conform chitanței nr. 28 din 5.01.2010 - fila 15 din dosarul instanței de recurs), astfel cum a fost redus potrivit prevederilor alin. 3 al textului legal menționat, în raport de valoare litigiului și munca îndeplinită de avocat, în condițiile în care, în cauză, nu au fost invocate excepții, iar recursul a fost soluționat la primul termen de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta -""- împotriva sentinței civile nr.5847 din data de 27 august 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.31704/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul.
Obligă recurenta la 1.100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial redus.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 06.01.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER
Red:
Tehnored: NV/2 EX./ 25.01.2010
Jud. fond: /
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Uță
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 959/2009. Curtea de... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 264/2010. Curtea... → |
|---|
