Contestație decizie de concediere. Decizia 5038/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.3540/2009
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.5038/
Ședința publică din data de 07 iulie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR: - -
GREFIER:
**************************
Pe rol fiind, soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-intimată " PRESS" -, împotriva sentinței civile nr.509 din data de 22.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.31279/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata-contestatoare - -, având ca obiect"contestație decizie concediere".
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns: recurenta-intimată " PRESS" -, prin apărătorul ales, d-nul avocat, cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 14 dosar recurs și intimata-contestatoare - -, prin apărătorul ales, d-na avocat -, cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 15 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.34526 din data de 03.07.2009.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că pentru termenul de azi s-a depus prin serviciul "Registratură" al secției, la data de 29.06.2009, de către intimata-contestatoare - -, întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză de către recurenta-intimată, în dublu exemplar.
Curtea, în ședință publică, procedează la comunicarea întâmpinării formulată de intimata-contestatoare - -, către recurenta-intimată " PRESS" -, prin avocat.
Recurenta-intimată, prin avocat, având cuvântul, arată că în această fază procesuală înțelege să solicite încuviințarea probei cu înscrisuri, altele decât cele existente la dosarul cauzei, respectiv caracterizări pe care intimata-contestatoare le-a făcut pe blog-ul personal, referitoare la colegi de-ai săi și, de asemenea, consemnări ale acesteia anterioare și ulterioare concedierii, cu precizarea că aceste înscrisuri sunt depuse în completarea celor existente la dosar.
Curtea, după deliberare, primește înscrisurile la dosar, utilitatea acestora urmând a fi analizată la momentul deliberării.
Intimata-constatatoare, prin avocat, având cuvântul, arată că înțelege să solicite acordarea unui nou termen de judecată, pentru a produce probe în combaterea înscrisurilor depuse de către partea recurentă la termenul de azi, respectiv de a depune la dosar înscrisuri și anume, comentarii ale unor angajați ai societății recurente, care au pățit același lucru ca și clienta sa, aceasta fiind de fapt o practică a societății, pentru a vedea ce se întâmplă acolo.
Curtea acordă cuvântul recurentei-reclamante PRESS -, prin avocat, asupra cererii de amânare a judecății formulată de către intimata-contestatoare - -, prin avocat.
Recurenta-intimată, prin avocat, având cuvântul, arată că se opune acordării unui termen în acest sens.
Curtea, după deliberare, având în vedere obiectul cererii deduse judecății, respectiv contestație împotriva deciziei de sancționare disciplinară, respinge cererea de amânare a judecății formulată de intimata-contestatoare - -, prin avocat, pentru a se depune la dosar înscrisurile despre care aceasta a făcut vorbire, întrucât aspectele ce se doresc a fi combătute, urmează, conform regulilor de probațiune, a fi analizate pe baza probelor care au stat la emiterea deciziei contestate.
Părțile prezente, întrebate fiind, arată că nu mai au cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente, în susținerea, respectiv combaterea, motivelor de recurs formulate în cauză.
Recurenta-intimată " PRESS" -, prin avocat, având cuvântul, solicită, prin prisma motivelor pe care le invocă în recurs, admiterea cererii așa cum a fost formulată și motivată în scris, cu consecința respingerii contestației formulată de contestatoarea - - și păstrarea, ca fiind temeinică și legală, a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă pentru motive disciplinare, așa cum acesta a fost încheiat.
Un prim aspect criticat este cel referitor la faptul că, deși instanța de fond a reținut, în motivarea hotărârii pronunțate, că decizia de concediere disciplinară este nulă absolut, deoarece nu s-au respectat nici formal și nici pe fond prevederile legale care reglementează această materie, mai exact, din punct de vedere formal, în baza art. 263 alin.(2) lit. "f", că nu s-ar fi indicat instanța competentă unde contestatoarea putea ataca decizia emisă, aceasta din urmă ar fi nulă absolut, iar, mai apoi, că aceasta este și anulabilă, întrucât nu ar conține descrierea faptelor exacte care să poată duce la încadrarea abaterilor disciplinare și, în cele din urmă, din care instanța să poată trage concluzia că decizia de desfacere a contractului individual de muncă ar fi legală și temeinică.
Referitor la constatarea instanței precum că decizia atacată suferă de vicii formale, care duc la nulitatea absolută, în ce privește lipsa mențiunilor mai sus menționate, recurenta-intimată, prin avocat, susține că acest lucru nu este conform cu realitatea probată în dosar și anume, în decizia de sancționare se precizează unde poate ataca contestatoarea decizia, în termen de 30 de zile, iar în ceea ce privește încadrarea abaterilor disciplinare, în esență, nefăcându-se apologia argumentelor deciziei atacate, solicită a se reaprecia întreaga probațiune și a se constata că au fost respectate prevederile legale și procedurale, în cadrul procedurii cercetării disciplinare prealabile, ce a fost efectuată de către recurentă, măsura de sancționare fiind pe deplin justificată, în raport de faptele și de gravitatea constatate.
Așa fiind, arată din actele de la dosar, rezultă fără putință de tăgadă că sancțiunea se aplică alternativ, dacă există mai multe fapte mai puțin grave sau una gravă, care să încalce dispozițiile Codului muncii sau cele ale regulamentului de ordine interioară. Or, în speță, există mai multe fapte care duc la aplicarea unei astfel de sancțiuni, în sarcina intimatei reținându-se ambele condiții.
Mai mult decât atât, instanța a procedat în mod nelegal, substituindu-se în rolul apărătorului contestatoarei și nici nu a decis în sensul constatării nulității absolute a deciziei atacate pe acest motiv, deși l-a reținut în motivare, iar pe de altă parte, a reținut aspecte care nu au legătură cu cele reținute în decizie, pe unele trecându-le sub tăcere, iar pe altele, cum este fapta cea mai gravă comisă de contestatoare, subestimându-le în mod netemeinic.
Față de aceste considerente, recurenta-intimată, prin avocat, solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat și motivat în scris.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimata-contestatoare - -, prin avocat, având cuvântul, arată că este mulțumită de soluția pronunțată de către instanța de fond, împrejurare față de care solicită menținerea hotărârii pronunțate, ca fiind temeinică și legală, întrucât instanța de fond nu a avut asupra căror probe să se aplece, Regulamentul de Ordine Interioară fiind înfățișat după ce contestatoarea a părăsit societatea recurentă, iar, în altă ordine de idei, contestatoarea se află în bune relații cu foștii colegi, care au fost înlăturați, rând pe rând.
Pe de altă parte, solicită a se constata faptul că nu i se poate reproșa contestatoarei că nu și-ar fi îndeplinit sarcinile de serviciu, în acest sens existând email-uri de mulțumire pentru activitatea pe care aceasta a desfășurat-
Față de aceste considerente, față de motivele expuse pe cale de întâmpinare, intimata-contestatoare - -, prin avocat, concluzionează în sensul respingerii recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii judecătorești atacate, ca fiind temeinică și legală.
Solicită cheltuieli de judecată.
Curtea declară dezbaterile închise, potrivit dispozițiilor art. 150 Cod proc. civilă și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.509 din data de 22.01.2009 pronunțată în dosarul -, Tribunalul București - Secția a-VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis acțiunea formulată de contestatoarea - -, în contradictoriu cu intimata PRESS - și, în consecință, a anulat decizia de concediere nr. 179/24.07.2008, emisă de intimată.
A dispus reintegrarea contestatoarei în postul și funcția deținute anterior concedierii.
A obligat intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, de la data concedieri și până la data reintegrări efective.
A obligat intimata la plata sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că decizia de sancționare disciplinară este nelegală, fiind nulă absolut pentru următoarele considerente:
Analizând, cu prioritate, susținerile contestatorului cu privire la nerespectarea, de către societatea emitentă a deciziei, a prevederilor art. 268 alin. 2 din Codul muncii, referitoare la mențiunile de formă, obligatorii, Tribunalul a reținut următoarele:
Sub aspectul condițiilor de formă, Tribunalul a constatat că decizia nu este motivată în fapt și nu prevede nici instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată, mențiuni ce sunt prevăzute, sub sancțiunea nulității absolute, de dispozițiile art. 268 alin. 2 din Codul muncii.
În acest sens, Tribunalul a avut în vedere prevederile art. 268 alin. 2 din Codul muncii, care stabilesc, în mod expres și sub sancțiunea nulității absolute, mențiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancționare disciplinară: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
Tribunalul a reținut că decizia contestată este motivată, în fapt, potrivit art. 268 alin. 2 lit. a) din Codul muncii, întrucât nu cuprinde descrierea faptei sau faptelor care constituie abatere disciplinară, data săvârșirii pretinselor abateri și data luării la cunoștință cu privire la fiecare dintre aceste fapte, de cel în drept să emită decizia, date ce se impun a fi menționate atât pentru a permite verificarea, de către instanță, a respectării termenelor prevăzute de art. 268 alin. 1 din Codul muncii, referitoare la aplicarea sancțiunii, cât și pentru a se putea aprecia asupra gravității conduitei culpabile a salariatei, care a condus la sancționarea sa disciplinară, cu sancțiunea desfacerii contractului individual de muncă.
În acest context, Tribunalul nu a putut verifica, cu prioritate, respectarea, de către emitenta deciziei de sancționare, a termenelor de emitere a acesteia, în conformitate cu prevederile art. 268 alin. 1 din Codul muncii (decizia se emite în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la săvârșirea faptei), câtă vreme, în lipsa menționării datei la care s-au săvârșit faptele sancționate ca abateri disciplinare, angajatorul ar putea oricând să susțină că a sancționat numai acele fapte care se situează înlăuntrul termenului de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Astfel, sub aspectul faptelor considerate abateri disciplinare, Tribunalul a constatat că acestea sunt descrise într-o manieră generică și mult prea vagă și prin folosirea unei terminologii care ar putea însemna orice, prin formulări de genul:"- nerespectarea în mod repetat a atribuțiilor de serviciu concomitent cu o atitudine necolegială care încalcă spiritul de echipă".
De altfel, faptele nu sunt descrise în totalitate nici măcar în cuprinsul acestui raport, unde, de asemenea, nu se arată în ce au constat întârzierile repetate, cu date, evidențe clare și perioade de timp calendaristice și pe timp de întârziere, iar celelalte fapte prezentate sunt neclare și nu rezultă că ar fi chiar faptele pentru care a fost sancționată salariata.
În acest contest, tribunalul nu a luat în considerare nici înscrisurile depuse de intimată la dosar, pe parcursul soluționării cauzei, ce ar releva un anumit comportament al salariatei, din perioada ulterioară concedierii, întrucât, prin ipoteză, aceste acte sau fapte nu au stat la baza emiterii deciziei contestate, iar în cadrul contestației împotriva deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă al salariatului, instanța investită cu controlul legalității acesteia nu face verificări extrinseci faptelor care au fost menționate în decizia de sancționare disciplinară.
Tot sub aspectul condițiilor de formă, decizia contestată cuprinde și mențiuni eronate referitoare la instanța judecătorească ce este competentă să soluționeze contestația împotriva acesteia, ceea ce echivalează cu lipsa acestor mențiuni, omisiune care atrage nulitatea absolută a ordinului (deciziei) de sancționare, pentru încălcarea art. 268 alin. 2 lit. f) din Codul muncii. Astfel, s-a considerat că nu este suficientă indicarea posibilității contestării și a termenului de contestare, aceste din urmă mențiuni reprezentând cerințe de legalitate distincte de cea a indicării instanței competente, care nu se suplinesc reciproc.
Tribunalul a mai constatat că angajatorul nu a produs nici o dovadă cu privire la săvârșirea abaterilor disciplinare imputate salariatei, cu excepția simplei relatări a acestora în cuprinsul referatului de sesizare nr. 164/11.07.2008 și a unei declarați a unui salariat, neînregistrată însă la data de 11.07.2007 (dată ce nu poate fi reală), pentru restul faptelor neexistând nici o dovadă administrativă în cauză și nici vreo referire la aceste mijloace de probă, în cadrul cercetării disciplinare și în cuprinsul deciziei contestate.
Având în vedere cele mai sus reținute, din care rezultă nerespectarea condițiilor de fond și de formă ale deciziei de concediere contestate, ce determină caracterul nelegal și netemeinic al acesteia, Tribunalul, văzând și prevederile art. 76 și art. 78 din Codul muncii, a admis contestația, a dispus anularea deciziei de concediere nr. 179 din 24.07.2008, emisă de intimată și, ca o consecință a anulării acesteia și a efectelor retroactive ale nulității până la momentul emiterii actului anulat, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei contestate, prin reintegrarea contestatoarei în postul și funcția deținute anterior concedierii, pe perioada de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă a acesteia. Totodată, a obligat pârâta și la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale majorate, indexate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea, începând cu data concedierii și până la data reintegrării.
Împotriva sus-menționatei sentințe, a declarat recurs, motivat în termenul legal, intimata PRESS -
În susținerea dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-intimată a arătat că sentința atacată (prin prisma criticilor pe care le invocă recurenta în recurs) se bucură pe deplin de netemeinicie și nelegalitate, deoarece, pe de o parte, deși a constatat"nulități"de toate felurile în ceea ce privește decizia de sancționare a salariatei, instanța de fond nu constată efectiv, în dispozitivul sentinței, nici una dintre ele și, totodată, deși critică decizia pentru toate motivele care ar conduce la nulitatea absolută a acesteia - atât formală, cât și de fond - face"aceeași greșeală"de care este acuzată recurenta-pârâtă, adică nu dispune anularea deciziei atacate la subiect, în mod concret, ci doar în mod generic, în dispozitivul sentinței negăsindu-se răspunsul cert la constatările pe care le face instanța în motivarea sentinței.
Pe de alta parte, recurenta-intimată susține că a observat părtinirea de care a beneficiat, în mod gratuit, partea contestatoare, din partea instanței de fond, a cărei apărare și motivare a contestației este substituita și completată de către instanța, acest lucru reieșind din modul în care este motivată sentința atacată, precum și din modul în care instanța a găsit argumente în favoarea intimatei-contestatoare, care nu se regăsesc în motivarea contestației formulată de aceasta, ca și critici aduse deciziei de sancționare.
Revenind la modalitatea tehnică în care instanța a dispus anularea deciziei atacate, recurenta-intimată solicită instanței să observe modul nelegal în care prima instanță a soluționat această cauză, poate pentru motivul că societatea pârâtă nu s-a prezentat în proces pentru a-și susține apărarea, însă nu se poate spune că nu a depus diligențe pentru a-și susține punctul de vedere, iar documentația care a stat la baza emiterii deciziei de sancționare (singura care are relevanță în cauză), a fost încheiată cu respectarea întocmai a prevederilor legale în materie, însă nu acest aspect este important, ceea ce este important este aspectul care reiese din motivarea sentinței și anume, dacă după ce se face prezentarea pe larg a motivelor din contestație și, mai apoi, a apărărilor din întâmpinare, instanța reține (în motivare), că decizia atacată este nulă absolut, deoarece nu s-au respectat nici formal și nici pe fond prevederile legale care reglementează aceasta materie.
Arată că, mai exact, din punct de vedere formal, în baza art.268 alin. 2 lit. f), întrucât nu s-a indicat instanța competentă unde contestatoarea putea ataca decizia de sancționare, aceasta din urma ar fi nulă absolut, iar mai apoi, este și anulabilă, pentru că nu conține descrierea faptelor exacte (cu data certă), care să poată duce la încadrarea abaterilor disciplinare ca cele din care instanța să poată trage concluzia că fac ca decizia de desfacere a să fie legală și temeinică, nu în ultimul rând ca nu conține (decizia și procesul-verbal al Comisiei de disciplină ) injuriile efective și blestemele proliferate de angajată la serviciu, la data când a fost sesizată conducerea unității referitor la scandalul provocat de către contestatoare la serviciu și că acestea din urma nu sunt susținute de probe.
În ceea ce privește constatarea instanței că decizia atacată suferă de vicii formale, care conduc la nulitatea ei absoluta, precum și în ceea ce privește lipsa mențiunilor privind instanța competentă unde poate fi atacată decizia de sancționare, recurenta-intimată solicită instanței să observe că acest lucru nu este conform cu realitatea probată în dosar, întrucât în decizia de sancționare se precizează că recurenta-contestatoarea poate ataca decizia în termen de 30 zile, la Tribunalul Bihor.
Cu privire la încadrarea corecta sau greșită, din punct de vedere a competentei teritoriale a instanței, acest aspect ar putea ridica discuții în ceea ce privește competenta teritoriala prevăzuta de dispozițiile art. 284 alin. 2 Codul muncii, dar, daca se face aplicarea și prevederilor alin. 1 al aceluiași articol, care spune că se aplică în materie regulile prevăzute de Cod proc. civilă, iar în decizia de sancționare este precizată și prevăzută, în mod corect instanța din punct de vedere a competenței materiale, ca fiind tribunalul, discuțiile cu privire la care anume tribunal să fie precizat în decizie, nu duce la nulitatea ei, ci cel mult, la constatarea, de către instanță, la data judecării contestației, că nu este sau este competentă, ocazionându-se ridicarea și din oficiu a unei excepții în acest sens și declinarea competenței, în favoarea instanței de același grad, competentă, ceea ce s-ar fi constatat dacă contestatoarea ar fi introdus acțiunea la un alt tribunal decât cel competent.
Așadar, consideră că acest aspect era finalizat prin admiterea excepției și trimiterea dosarului la instanța competentă teritorial, neexistând soluția constatării nulității cererii în acest sens, însă instanța de fond a preferat să soluționeze și acest aspect prin constarea nulității absolute a deciziei, ca și când recurenta-intimată nu ar fi făcut nici o referire la instanța competenta sau ar fi precizat ca ea să fie atacată, de exemplu, la Judecătoria Constanța sau la, aspect care, iarăși, ar încălca legalitatea.
Deci, sub aspectul criticii aduse din acest punct de vedere, recurenta solicită instanței de recurs să constate că instanța de fond a procedat în mod nelegal, s-a substituit în rolul apărătorului contestatoarei și, mai mult, nici nu a decis în sensul constatării nulității absolute a deciziei atacate pe acest motiv, deși l-a reținut în motivare.
În ceea ce privește motivele de netemeinicie a deciziei și a procedurii amintite mai sus, la motivele de fond, recurenta-intimată solicită instanței să observe că și aici instanța de fond s-a substituit apărătorului intimatei-contestatoare și a reținut aspectele care nu au nici o legătură cu cele reținute în decizie, pe unele trecându-le sub tăcere, iar pe altele, cum este fapta cea mai gravă comisă de salariată, subestimându-le în mod netemeinic, iar, mai apoi, prin modul în care și-a motivat hotărârea, instanța a reținut că ar fi nelegală decizia, deoarece nu se poate face o evaluare corecta a gravitații faptei, datorita lipsei expresiilor jignitoare adresate de către salariată șefei și colegilor săi, la data când a avut loc scandalul provocat în redacție de către contestatoare.
Recurenta-intimată consideră că este și hilară motivarea primei instanțe, deoarece nu a constatat că există elemente suficiente reținute și de comisia de disciplină și de managerul societății, pentru a fi stabilite elemente de vinovăție clare, dovedite și cu declarații de martor și cu declarațiile și comportamentul angajatei, fără a mai fi necesar să se menționeze,"negru pe alb",ce fel de expresii jignitoare de genul trimiterii la origini a folosit efectiv, aspect care nici nu este cerut de lege.
Or, susține recurenta-intimată, instanța de fond iarăși a venit aici să facă apărarea gratuită a intimatei-contestatoare și a adăugat la lege, în sensul că procedura specială ce trebuie efectuată în cazul în care se ajunge la o atare sancțiune este efectuată pentru a se respecta drepturile salariatului, drepturi respectate pe de-a-ntregul în cadrul procedurii disciplinare efectuate de către societatea recurentă.
Însă prin modul în care instanța a anulat decizia de sancționare și a motivat sentința atacată, toată această procedură este răstălmăcită în sensul că dacă această soluție ar rămâne așa cum este, s-ar ajunge și se și ajunge la batjocura pe care oricine poate să o comită în cadrul relațiilor sale de muncă, acesta fiind protejat total, pentru că el devine chiar imun la orice fel de sancțiune și liber de a nu respecta disciplina muncii, codurile deontologice și regulamentele de ordine interioara și, nu în ultima instanță, regulile de morală socială, fiind protejat integral de către unele instanțe care interpretează în mod prea extensiv legea, cum este speța dedusă judecații și care văd în orice angajator stăpânul la care salariatul face ceea ce nu îi place și unde el este permanent oprimat, ceea ce nu este cazul în speță.
În esență, nefăcând apologia argumentelor deciziei atacate în cauză, deoarece toate aspectele relevante juridic și faptic reies chiar din actele deduse judecații, precum și din cele care stau la baza emiterii deciziei de sancționare, recurenta-intimată solicită instanței de recurs doar să reaprecieze, în mod corect și la speță, din punct de vedere al controlului legalității procedurii efectuate și a luării măsurii sancționatoare, proporțional cu faptele constatate și cu gravitatea acestora (aspecte pe deplin dovedite) și să constate că această decizie, din păcate, a fost luată ca o măsură extremă și definitivă, mergându-se pe o sancțiune proporționala cu faptele angajatei, care nu are nici o scuză referitor la modul în care a acționat și la condițiile în care s-a comportat la locul său de muncă, ca să nu mai fie puse în discuție aspectele ce implică perturbarea calității și a mediului în care își desfășoară activitatea întreaga redacție unde a lucrat intimata.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată (filele 10 - 11 din dosarul de recurs), intimata-contestatoare - - a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică a sentinței atacate, invocând apărări de fond la motivele de recurs.
În cuprinsul întâmpinării, intimata-contestatoare invocă, în esență, că în mod corect prima instanță a constatat că decizia de concediere disciplinară contestată nu este motivată așa cum prevăd dispozițiile art. 268 lit. a) Codul muncii, în sensul că nu cuprinde descrierea faptei sau faptelor care constituie abatere disciplinară, data săvârșirii acestora și data luării la cunoștință, cu privire la acestea, de către cel îndreptățit să aplice sancțiunea disciplinară.
Intimata-contestatoare susține că se impunea menționarea acestor date pentru a se da posibilitatea instanței de judecată să verifice termenele prevăzute în art. 268 alin. 1 din Codul muncii, cât și pentru a putea aprecia gravitatea conduitei culpabile a salariatului.
Precizează că la locul de muncă nu există condică de prezență, fapt constatat de către Tribunal, astfel că nu este probată susținerea societății angajatoare în sensul că ar fi existat întârzieri repetate și că salariata ar fi solicitat să aibă un program diferit față de alți angajați.
Mai arată că faptele nu sunt descrise în totalitate nici măcar în raportul Comisiei de disciplină nr. 176/23.07.2008, fiind făcute doar enumerări cu caracter general.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor invocate prin întâmpinare, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.3041Cod proc. civilă, Curtea reține următoarele:
Sub aspectul legalității deciziei de sancționarece se constestă în speță - Decizia de concediere disciplinară nr. 179/24.07.2008 (filele 3 și 4 din dosarul de fond) - Curtea reține că aceasta este legală, întrucât respectă cerințele imperative de fond și de formă prevăzute de dispozițiile art. 268 alin. 1 și alin. 2 din Codul muncii, precum și dispozițiile, de asemenea, imperative, ale art. 267 din Codul muncii, referitoare la procedura de efectuare a cercetării disciplinare prealabile.
Încălcarea dispozițiilor invocate mai sus ar atrage nulitatea actului de concediere, iar nulitatea ce ar interveni ar fi absolută, însuși legiuitorul uilizând sintagma"nulitate absolută",pentru a înlătura orice dubiu cu privire la felul nulității ce intervine.
Astfel, Curtea constată că faptele reținute de către societatea angajatoare, ca fiind abateri disciplinare săvârșite de salariată, sunt descrise, în cuprinsul deciziei de sancționare, în formulări ce au un grad destul de mare de concretețe, formulările nefiind, nicidecum, prea generale și neverificabile, așa cum în mod greșit a reținut prima instanță. Rezultă, așadar, că este posibilă cercetarea judecătorească, aceasta nefiind îngreunată.
Faptul că recurenta-intimată, atât în decizia de concediere, cât și în actul de cercetare încheiat de comisia abilitată să efectueze cercetarea disciplinară prealabilă, nu a descris cu multe amănunte incidentul (scandalul) din data de 11.07.2008, în care intimata-contestatoare a folosit cuvinte și expresii jignitoare față de șefa ei și față de colegi, se justifică prin aceea că societatea a considerat că nu este nici de bună-cuviință și nici util a se reda textual toate acele expresii. Curtea constată, însă, că s-a făcut o descriere suficientă a incidentului,încât nici nu era necesar ca cele afirmate de salariată, cu acel prilej, să fie redate întocmai.
De asemenea, mai constată că în decizie există mențiuni suficiente atât cu privire la termenul în care poate fi contestată sancțiunea, la calea de atac ce se poate exercita, cât și la instanța competentă din punct de vedere material și teritorial cu soluționarea contestației formulată împotriva actului de concediere, aspect în raport de care Curtea apreciază că nu se susșine argumentele reținute, în acest sens, de către prima instanță, în considerentele hotărârii fondului.
Ca urmare, în raport de aspectele de mai sus, Curtea apreciază că decizia de sancționare ce se contestă în speță nu este lovită de nulitate, așa cum, în mod nejustificat, a reținut instanța de fond.
În ceea ce privește, temeinicia deciziei de sancționare (concediere)disciplinară, Curtea reține că aceasta este și temeinică, întrucât sancțiunea aplicată este una dintre sancțiunile prevăzute de lege, respectiv de dispozițiile art.264 din Codul muncii, iar individualizarea acesteia s-a făcut, potrivit dispozițiilor art. 266 din Codul muncii, în raport de circumstanțele reale, precum și de cele și personale, precum și cu respectarea dispozițiilor art. 264 din Codul muncii.
În acest sens, Curtea reține că, prin probele administrate în cauză, recurenta-intimată, căreia îi revine sarcina probei în temeiul dispozițiilor art. 287 din Codul muncii, a făcut dovada, în mod indubitabil, că intimata-contestatoare a săvârșit abaterile reținute în sarcina sa, fapt ce justifică antrenarea răspunderii disciplinare a acesteia.
De astfel, chiar salariata a recunoscut cea mai gravă dintre abaterile poe care le-a săvârșit și anume, fapta constând în scandalul iscat la locul de muncă în ziua de 11.07.2008, precum și cuvintele și expresiile folosite, pe care ea le-a caracterizat drept "cuvinte dure" și pentru care și-a cerut scuze de la șefa ei și de la colegi.
Curtea apreciază că este mai puțin relevant a se analiza dacă salariata a săvârșit și celelalte abateri reținute în sarcina ei de către angajator, câtă vreme din probatoriul administrat a rezultat cu claritate săvârșirea celei mai grave dintre acestea, această abatere justificând ea singură aplicarea celei mai severe dintre sancțiunile prevăzute de Codul muncii - sancțiunea extremă a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, ce este prevăzută de dispozițiile art. 264 alin. 1 lit. f) din Codul muncii.
Față de acest aspect, Curtea reține că pentru a se aplica sancțiunea extremă a concedierii disciplinare nu este necesar să existe un "cumul" de abateri (cum este cazul în speță) și nici ca salariatul să mai fi fost sanționat anterior sau să fi săvârșit în mod repetat abateri, pentru care nu a fost niciodată sancționat.
Este suficient ca abaterea săvârșită la un moment dat să fie suficient de gravă pentru a perturba în mod serios activitatea angajatorului sau pentru a aduce o atingere importantă, în sens negativ, a imaginii acestuia sau raporturilor de muncă dintre părți (salariat - angajator).
Curtea constată că această situație se regăsește și în speță, întrucât prin abaterea cea mai gravă pe care a săvârșit-o (faptă care se caracterizează și printr-un grad ridicat de imoralitate), salariata a adus o atingere importantă relațiilor de muncă din colecitvul în care și-a desfășurat activitatea, precum și relațiilor de subordonare dintre ea și superiorii ierarhici, de natură a perturba, în mod serios, activitatea societății angajatoare.
Pentru toate considerentele expuse, Curtea apreciază că hotărârea fondului este criticabilă sub aspectele menționate mai sus, astfel că se impune a fi modificată, în tot, iar criticile formulate de recurenta-intimată fiind fondate, urmează a fi primite ca atare.
Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 312. alin.1, alin. 2 și alin. 3 din Codul d e procedură civilă, va admite recursul declarat de recurenta-intimată " PRESS" - și, în consecință, va modifica, în tot, sentința atacată, în sensul că va respinge, ca nefondată, contestația formulată de intimata-contestatoare - -, împotriva deciziei de concediere disciplinară.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-intimată " PRESS" -, împotriva sentinței civile nr.509 din data de 22.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.31279/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata-contestatoare - -.
Modifică, în tot, sentința atacată, în sensul că respinge contestația, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07.07. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - - -
GREFIER
red: / tehnored:
2 ex. / 10.09.2009
Jud. fond:;
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Ilie Nadia Raluca
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 4399/2009. Curtea... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 329/2009. Curtea... → |
|---|
