Contestație decizie de concediere. Decizia 5180/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 3267/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr.5180R
Ședința publică de la 28 August 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR -- -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind cererea de recurs formulată de recurenta Construcții Montaj nr. 4 - B, împotriva sentinței civile nr.740 din data de 29.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.40484/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect-contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta, prin avocat cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009, și intimatul personal.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea procedează la legitimarea intimatului și constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată, acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Recurenta, prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat susținând oral motivele de recurs. Fără cheltuieli de judecată.
Intimatul, solicită respingerea recursului, menținerea sentinței civile ca temeinică și legală.
CURTEA,
Asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.740 din data de 29.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.40484/3/LM/2007, a fost admisă acțiunea formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata SC. Construcții Montaj nr.4 SA, a fost anulată decizia nr.209/25.10.2007, emisă de intimată, s-a dispus reintegrarea contestatorului în postul și funcția deținute anterior concedierii și a fost obligată intimata la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă.
Prin aceeași sentință, a fost obligată intimata la plata contribuțiilor datorate statului aferente drepturilor salariale și la completarea carnetului de muncă cu mențiunile corespunzătoare pe perioada dintre data concedierii și până la reintegrare și a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această încheiere, prima instanță a reținut că petentul a fost angajatul societății pârâte în funcția de "șofer", începând cu data de 08.10.2007, conform contractului individual de muncă nr.247/08.10.2007.
Prin decizia nr.209 din 25.10.2007, înregistrată la ITM și aflată la fila 5 din dosar și comunicată salariatului odată cu predarea carnetului de munca, de către serviciul personal (fără însă a purta vreo mențiune în acest sens), s-a decis încetarea contractului individual de muncă al salariatului contestator, începând cu data de 22.10.2007, conform prevederilor art. 61 litera d din codul muncii, menționându-se în preambulul deciziei că emiterea acesteia a avut la bază cererea fostului salariat ".
Ulterior, la data de 22.11.2007, intimata a comunicat contestatorului prin scrisoare recomandata, o altă decizie cu același număr, aceiași data și aceleași semnături dar cu un conținut diferit, în sensul că în preambul nu se mai menționa nimic despre "cererea fostului salariat ", ci se făcea referire la "referatul nr.3273/23.10.2007, prin care s-a consemnat necorespunderea profesională a salariatului", cât și imposibilitatea de a i se oferi un alt loc de muncă, prin care de asemenea se decide încetarea contractului individual de muncă al salariatului contestator, începând cu data de 22.10.2007, conform prevederilor art.61 litera d din codul muncii și se menționează ca temei al deciziei, prevederile art.61 litera d, art.64 alin.1 și art.73 alin.2 din Legea nr.53/2003 cât și prevederile art.2.29.7 din Regulamentul Intern (referitoare procedura aplicabilă la concedierea pentru necorespunderea profesională a salariatului.
Noua decizie mai menționează în plus instanța unde se poate depune contestația împotriva acestei decizii.
Un prim aspect pe care Tribunalul l-a reținut în analizarea deciziilor contestate este referitor la conținutul acestor decizii sub aspectul motivelor de fapt și de drept care au întemeiat măsura încetării contractului individual de muncă al contestatorului, raportat și la prevederile art.77 din codul muncii.
Potrivit prevederilor art.77 din codul muncii, situat în secțiunea a 7-a controlul și sancționarea concedierilor nelegale a capitolului V încetarea contractului individual de muncă din codul muncii în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Or, din cuprinsul acestor decizii și din analiza motivelor de fapt menționate în cuprinsul deciziilor în cauză, respectiv referirea la "referatul nr.3273/23.10.2007, prin care s-a consemnat necorespunderea profesională a salariatului", la "imposibilitatea de a i se oferi un alt loc de muncă, compatibil cu pregătirea sa" cât și din motivarea în drept a acelorași decizii, care sunt întemeiate pe prevederile art.61 litera d, art.64 alin.1 și art.73 alin.2 din Legea nr.53/2003 cât și prevederile art.2.29.7 din Regulamentul Intern (referitoare la procedura aplicabilă la concedierea pentru necorespunderea profesională a salariatului), rezultă indubitabil că încetarea contractului individual de muncă al contestatorului a fost luată în considerarea instituției concedierii, pentru motive care țin de persoana salariatului", respectiv pentru situația prevăzută la litera d) a articolului 61 din codul muncii, "în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat, instituție care, fiind situată în secțiunea a 3-a din Capitolul V, este guvernată de normele imperative care o reglementează, relative la procedura concedierii, prevăzute în art.62, art.63 alin.2, art.64 din codul muncii.
Aceeași concluzie, cu privire la procedura avută în vedere de către angajator la momentul emiterii deciziilor contestate se desprind și din cuprinsul procesului verbal din data de 25.10.2007 întocmit de angajator, "referitor la desfacerea contractului individual de muncă (al contestatorului) conform art.61 lit.d din codul munci i" și care arată în mod expres că motivul pentru care s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al salariatului îl reprezintă "necorespunderea profesională" a acestuia, cât și din cuprinsul referatului nr.3273/23.10.2007, act menționat și în cuprinsul uneia din deciziile contestate și care reprezintă "propunerea de desfacere a contractului individual de muncă" al salariatului, făcută de superiorul ierarhic direct, maistrul, întrucât "nu corespunde profesional" postului.
Și trimiterea la prevederile art.2.29.7 din Regulamentul Intern (referitoare la procedura aplicabilă la concedierea pentru necorespunderea profesională a salariatului), prevedere care întemeiază de asemenea deciziile contestate conduc la aceeași concluzie a concedierii contestatorului pentru necorespundere profesională în temeiul art.61 litera d din codul muncii iar nu ca urmare a aplicării de către angajator a uzitării de către angajator a art.31 alin.41din codul muncii.
Astfel, întrucât, față de prevederile art.77 din codul muncii, ce interzic angajatorului ca în caz de conflict de muncă să invoce direct în fața instanței alte motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere, față de interdicția de protecție pentru salariat instituită prin lege, Tribunalul urmează să dea eficiență cu prioritate, mențiunilor din cuprinsul deciziilor emise de angajator iar nu susținerilor acestuia făcute direct în contestația formulată împotriva acestor decizii.
În acest context, Tribunalul nu a luat în considerare niciuna din susținerile intimatei făcute direct în întâmpinarea depusă în instanță prin care se încearcă o altă motivare în fapt și drept a deciziei de concediere contestată, în sensul că reclamantul se afla în perioada de 30 de zile de probă și că angajatorul a făcut aplicarea prevederilor art.31 alin.41din codul muncii, în conformitate cu care, pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta, numai printr-o notificare scrisă la inițiativa oricăreia din părți, astfel încât nici o prevedere legală nu impune în prezent angajatorului să probeze vre-un motiv al demersului său, să demonstreze că salariatul său era cu adevărat necorespunzător profesional postului pe care-l ocupa, întrucât, o asemenea motivare în fapt și în drept nu rezultă din cuprinsul deciziei contestate (și nici măcar din cuprinsul actelor indicate în cuprinsul deciziilor sau prezentate în apărare), în care nu se face nici o referire la perioada de probă, la notificarea scrisă a salariatului cu privire la denunțarea contractului de muncă încheiat, la temeiul de drept al încetării, care în acest caz ar fi dispozițiile art.31 alin.41din codul muncii, iar nu cele ale art61 litera d și ale art.64 alin.1 sau ale art.2.29.7 din Regulamentul Intern (referitoare la procedura aplicabilă la concedierea pentru necorespunderea profesională a salariatului), care reglementează o formă de concediere iar nu o încetare prin notificare.
A primi această susținere, înseamnă a încălca interdicția instituită de art.77 din codul muncii și a permite angajatorului să facă direct în instanță apărări care contrazic cuprinsul deciziei de concediere iar practica angajatorilor de a aduce în instanță motive de fapt și de drept ce nu pot fi verificate că ar fi întemeiat măsura desfacerii contractului de muncă trebuie sancționată de instanță întrucât contravine atât prevederilor legale mai sus enunțate (art.77 din codul muncii ) cât și principiului bunei credințe pe care se bazează relațiile de muncă, principiu consacrat de art.8 din codul muncii.
Susținerea intimatei referitoare la încetarea contractului individual de muncă al contestatorului în temeiul prevederilor art.31 alin.41din codul muncii, în conformitate cu care "pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta numai printr-o notificare scrisă, la inițiativa oricăreia dintre părți, nu poate fi reținută de instanță nu numai pentru motivele mai sus menționate cât și față de împrejurarea că, și în acest caz, chiar dacă angajatorul este "scutit" de a proceda la evaluarea salariatului său aflat în perioada de probă, totuși, acesta are o obligație legală și anume aceea de a notifica în scris salariatul pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă cu privire la denunțarea contractului intervenită în condițiile art.31 alin.41din codul muncii.
Cu alte cuvinte, mai înainte sau cel mai târziu în ultima zi a perioadei de probă, respectiv mai înainte de expirarea acesteia angajatorul are obligația de a notifica salariatul în legătură cu intervenirea cauzei legale de încetare a contractului său individual de muncă.
Lipsa notificării salariatului până la sfârșitul perioadei de probă duce la decăderea angajatorului din dreptul de a mai proceda la încetarea contractului individual de muncă al salariatului printr-o asemenea modalitate.
Or, în cazul de față angajatorul nu a produs nici o dovadă din care să rezulte faptul că până la expirarea perioadei de probă (30 de zile calendaristice începând cu data de 8 octombrie 2007), i-a comunicat salariatului notificarea denunțării contractului de muncă, în condițiile în care orice act prin care se pune capăt contractului individual de muncă al salariatului produce efecte de la data comunicării, iar angajatorul a procedat la comunicarea deciziei contestate către salariat la data de 22.11.2007, ulterior expirării perioadei de probă și deci perioadei în care era îndrituit să se prevaleze de clauza de dezicere, astfel încât, chiar și în situația în care s-ar aprecia că decizia de concediere echivalează cu notificarea prevăzută de lege, la data notificării salariatului (22.11.2007) cu privire la necorespunderea sa profesională și denunțarea contractului, angajatorul nu mai era în termenul prevăzut de lege pentru a efectua această notificare și pentru a dispune încetarea contractului individual de muncă al contestatorului prin utilizarea instrumentului juridic al perioadei de probă.
perioadei de probă fără notificarea scrisă a salariatului în condițiile art.31 alin.41din codul muncii, notificare ce presupune în toate cazurile comunicarea acesteia salariatului până la expirarea perioadei de probă, are ca efect decăderea angajatorului din dreptul de a se mai prevala de simpla apreciere a necorespunderii profesionale a salariatului pe această perioadă și contractul de muncă al salariatului nu mai poate fi afectat de dreptul angajatorului de a se dezice de contract prin simpla notificare.
Cu privire la mențiunile din prima decizie comunicată salariatului în care se arată că s-a decis încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, începând cu data de 22.10.2007, conform prevederilor art.61 litera d din codul muncii, menționându-se în preambulul deciziei că emiterea acesteia a avut la bază "cererea fostului salariat ", Tribunalul a apreciat că intimata nu se poate prevala de cererea salariatului cu nr.3271 din data de 23.10.2007 pentru a proceda la încetarea în acest temei a contractului individual de muncă al salariatului față de împrejurarea că este absurd să se susțină că salariatul ar fi solicitat încetarea contractului său individual de muncă pentru necorespunderea sa profesională astfel încât, în măsura în care angajatorul ar fi înțeles să dea eficiență acestei cereri ar fi trebuit să emită o decizie în temeiul art.31 alin.41din codul muncii și să înceteze contractul de muncă al acestuia începând cu data de 23.10.2007, ca dată a notificării prevăzută de acest text de lege, întrucât, într-un asemenea caz contractul de muncă încetează prin simpla notificare făcută de salariat (numai printr-o notificare scrisă la inițiativa oricăreia din părți), fără a mai fi necesară curgerea termenului de preaviz.
Or, textul art.31 alin.41din codul muncii uncii este prevăzut de lege în beneficiul ambilor semnatari ai contractului de muncă, ambele părți putând avea inițiativa încetării contractului numai printr-o notificare scrisă, astfel încât angajatorul nu poate pretinde în același timp ca salariatul său aflat în perioada de probă și care formulează o cerere de denunțare a contractului de muncă să execute preavizul ca și în cazul demisiei și să ignore notificarea făcută de salariat, să procedeze ulterior acestei notificări la verificarea corespunderii profesionale a salariatului ( conform rezoluției puse pe chiar cererea salariatului la data de 25.10.2007), să procedeze la concedierea salariatului pentru necorespundere profesională, pentru ca mai apoi să pretindă direct în fața instanței că s-ar fi prevalat de dispozițiile art.31 alin.41din codul muncii, cu consecința că doar notificarea angajatorului, ulterioară notificării salariatului produce efecte juridice, ceea ce este absurd.
În acest context, câtă vreme atât potrivit deciziilor emise de angajator dar și în fapt, prin lipsa notificării nu a avut loc o încetare a contractului individual de muncă al salariatului prin efectul art.31 alin.41din codul muncii, astfel cum încearcă să susțină intimata, tribunalul constată că angajatorul a procedat la încetarea contractului individual de muncă al contestatorului în temeiul art.61 litera d din codul muncii.
Întrucât din cuprinsul deciziilor contestate și a actelor anexe rezultă faptul că angajatorul nu s-a prevalat de prevederile art.31 alin.41din codul muncii ci a uzat de cele ale art.61 litera d) codul muncii și a procedat la concedierea salariatului pentru necorespundere profesională, atunci acesta avea obligația de a respecta întreaga procedură prevăzută de lege și de Regulamentul Intern aplicabil în acest caz, procedură reglementată de art.63 - (2) din codul muncii, în conformitate cu care "(2) Concedierea salariatului pentru motivul prevăzut la art.61 lit.d) poate fi dispusă numai după evaluarea prealabilă a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, încheiat la nivel național, la nivel de ramură de activitate sau de grup de unități, precum și prin regulamentul intern.
În contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național pe anii 2007-2010 s-a stabilit procedura de evaluare prevăzută la art.63 alin.2 din codul muncii, art. 77 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național arătând că "Salariatul poate fi concediat pentru motive de necorespundere profesională, cu respectarea procedurii de evaluare prealabilă, stabilită prin prezentul contract colectiv de muncă", procedură ce se referă la o serie de condiții și etape obligatorii concedierii, cum sunt constituirea și componența comisiei de evaluare, convocarea salariatul și comunicarea acestuia în scris, cu cel puțin 15 zile înainte a datei, orei exacte și locului întrunirii comisiei; respectarea modalității în care se va desfășura examinarea, respectarea obiectului evaluării, administrarea de către comisie de dovezi de îndeplinire necorespunzătoare a sarcinilor profesionale, prin examinare scrisă, orală, practică și alte probe, posibilitatea contestării de către salariat a rezultatului evaluării anterior emiterii deciziei de desfacere a contractului individual de muncă etc. niciuna din aceste etape și condiții nefiind îndeplinite în cauză de către angajator.
Decizia contestată nu a fost astfel emisă și nu conține rezultatul cercetării prealabile a salariatului în cauză, astfel cum impun prevederile aceluiași contract colectiv de muncă.
Tot astfel, tribunalul a constatat că angajatorul nu a respectat nici prevederile art.64 din codul muncii în conformitate cu care avea obligația de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională, anterior desfacerii contractului de muncă, sau, după caz, în situația în care angajatorul nu dispunea de locuri de muncă vacante potrivit alin.1, acesta avea obligația de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale.
Nu în ultimul rând, Tribunalul a constatat și nelegalitatea emiterii unei decizii la data de 25.10.2007 prin care se dispune încetarea cu caracter retroactiv începând cu 22.10.2007 a contractului individual de muncă al salariatului, față de împrejurarea că decizia de concediere nu poate produce efecte decât de la comunicarea sa salariatului în cauză, decizia de concediere neputând avea caracter retroactiv.
În plus pârâta nu avea cum sa înceteze la data de 22.10.2007 contractul de muncă al contestatorului în baza unor referate și declarații întocmite ulterior acestei date prin care se constată necorespunderea profesională a salariatului (referatul nr.3273/23.10.2007 după cum menționează chiar în cuprinsul deciziei, procesul verbal din 25.10.2007, declarația numitului din data de 24 octombrie 2007) întrucât emiterea unei astfel de decizii reprezintă un non - sens din punct de vedere juridic pentru ca presupune ca salariatul a fost evaluat profesional după desfacerea contractului de muncă.
Încetarea retroactivă a contractului individual de muncă al contestatorului începând cu data de 22.10.2007, face ca si evaluarea profesională prealabilă din 23.10.2007 sa apară ca fiind făcuta după încetarea raporturilor de muncă dintre părți si pentru fapte constatate ulterioară acestei date (prin procesul verbal din 25.10.2007 și declarația numitului din data de 24 octombrie 2007), aspecte care conferă de asemenea caracter nelegal deciziei de desfacere a contractului individual de muncă astfel întocmită.
În concluzie, Tribunalul a considerat că emiterea deciziilor de desfacere a contractului individual de muncă al salariatului contestator cu încălcarea prevederilor legale care reglementează efectuarea evaluării profesionale prealabile și a procedurii prevăzută de contractul colectiv de muncă unic la nivel național, ceea ce echivalează cu lipsa acestei evaluări și imprimă caracter nelegal deciziilor astfel sancționării disciplinare astfel dispuse potrivit art.62 alin.2, art.63 alin.2 și art.64 din codul muncii, ceea ce atrase nulitatea concedierii, în condițiile art.76 din codul muncii aceasta fiind dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege.
Având în vedere concluzia la care a ajuns cu privire la nelegalitatea deciziei pentru lipsa cercetării prealabile și lipsa mențiunilor obligatorii ale deciziei de concediere Tribunalul a apreciat că nu se mai impune analizarea temeiniciei deciziei, dat fiind ca analiza condițiilor de legalitate prevalează asupra temeiniciei deciziei, față de efectele pe care le atrage asupra acesteia, nerespectarea procedurii prevăzute de lege, întrucât nu există posibilitatea legală a menținerii deciziei de concediere nelegală chiar și în condițiile în care s-ar putea dovedi temeinicia măsurii referitor la aceste abateri.
Întrucât unul dintre efectele constatării nulității deciziei îl constituie repunerea pârtilor in situația anterioară, iar contestatorul a solicitat reintegrarea, instanța va obliga angajatorul sa-i acorde toate drepturile de care ar fi beneficiat daca nu ar fi fost concediat. Cum instanța a dispus reintegrarea, pe cale de consecință contestatorul va beneficia și de dreptul de a i se considera vechime în muncă perioada cuprinsă între data concedierii si data reintegrării efective, întrucât salariatul, ca urmare a anulării concedierii trebuie sa fie pus in situația de a-și recupera toate drepturile de care a fost deposedat prin actul nelegal al angajatorului: recăpătarea statutului de salariat, funcția și postul, locul de muncă, primește drepturile salariate indexate, majorate și reactualizate cu titlu de despăgubiri, perioada în discuție constituie vechime în muncă și stagiu de cotizare în sistemul asigurărilor sociale de stat.
De asemenea, instanța de fond în temeiul art.2741din pr.civ. a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată, întrucât, în conformitate cu prevederile textului de lege menționat partea care a câștigat procesul are dreptul la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de proces numai în măsura în care dovedește efectuarea acestor cheltuieli, dovadă nefăcută în cauză de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs intimata SC. Construcții Montaj nr.4 SA, criticând această soluție pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. s-a arătat că, prin demisia depusă la sediul societății noastre, înregistrată sub numărul 3271/23.10.2007, contestatorul, și-a manifestat, în mod unilateral, intenția de încetare a contractului individual de muncă, însă instanța de judecată nu a luat în considerare demisia depusă de către contestator, întrucât prin decizia de încetare a contractului individual de muncă s-a reținut ca temei legal art.61. lit.d din codul muncii.
S-a mai arătat că, instanța de judecată, în mod greșit, a reținut că societatea recurentă, prin apărările formulate prin întâmpinare, a încercat să modifice conținutul deciziei atacate, aceasta fiind în contradicție cu prevederile art.77 din codul muncii, deoarece apărările formulate de către recurentă, prin întâmpinare, nu făceau decât să reitereze motivele, ce au stat la baza deciziei de concediere și nicidecum să le modifice. Practic, nu a existat decât un singur motiv pentru care, în perioada e probă, angajatorul a dorit încetarea contractului de muncă al contestatorului, respectiv necorespunderea profesională, astfel cu și-a motivat chiar și contestatorul cererea de demisie.
Prin întâmpinare intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Prin demisia depusă la sediul societății recurente înregistrată sub nr.3271/23.10.2007, intimatul contestator și-a manifestat în mod unilateral intenția de încetare a contractului individual de muncă, în mod greșit instanța de judecată neluând în considerare demisia depusă de către contestator.
Aceasta, deoarece, nu doar angajatorul ci și salariatul are posibilitatea denunțării unilaterale a contractului individual de muncă prin intermediul demisiei.
Manifestarea de voință a salariatului cu privire la încetarea din inițiativa sa a contractului individual de muncă este irevocabilă, iar retractarea ei este posibilă doar cu acordul expres sau implicit al angajatorului, ceea ce nu este cazul în speța de față.
În aceste condiții, reținând că obiectul acțiunii nu a constat în anularea cererii de demisie ci a deciziei de concediere, chiar dacă decizia de încetare a contractului individual de muncă a fost dată în baza unui temei greșit, instanța de fond putea să dispună anularea acesteia, dar nu putea să anuleze cererea de demisie a contestatorului și să dispună reintegrarea acestuia în postul și funcția avută anterior concedierii în condițiile în care demisia unui angajat reprezintă voința expresă și unilaterală a acestuia privind încetarea raporturilor de muncă, având drept efect încetarea contractului de muncă.
Față de aceste împrejurări, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va admite recursul, va modifica, în parte, sentința atacată, în sensul că va respinge cererea privind reintegrarea contestatorului în postul și funcția deținute anterior concedierii, precum și cererile privind obligarea intimatei la plata de despăgubiri și la plata contribuțiilor datorate statului, deoarece în condițiile în care angajatorul a acceptat demisia angajatului său, raporturile de muncă încetând, acestea nu se mai justifică.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta Construcții Montaj nr. 4 - B, împotriva sentinței civile nr.740 din data de 29.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.40484/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul.
Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că:
Respinge cererea privind reintegrarea contestatorului în postul și funcția deținute anterior concedierii, precum și cererile privind obligarea intimatei la plata de despăgubiri și la plata contribuțiilor datorate statului.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 28.08.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
16.09.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Comșa Carmen Georgiana
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 4629/2009. Curtea... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 1014/2009. Curtea... → |
|---|
