Contestație decizie de concediere. Decizia 5720/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 3936/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 5720R
Ședința publică de la 19 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Dragoș Alin Călin A -
JUDECĂTOR 2: Nadia Raluca Ilie
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta SOFTWARE împotriva sentinței civile nr.2293/18.03.2009 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta SOFTWARE, prin avocat, ce depune împuternicire avocațială nr.16/20.08.2009, intimatul personal, legitimat în fața instanței.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, recurenta SOFTWARE, prin avocat solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, depunând la dosar copia nr.-, prin care intimatul a trimis acțiunea la Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, prin SC COURIER SRL.
Intimatul arată că nu are probe de formulat.
Curtea deliberând, încuviințează pentru recurenta SOFTWARE, proba cu înscrisuri.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în susținerea/combaterea recursului.
Recurenta SOFTWARE, prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției tardivității formulării contestației. Această excepție a fost respinsă de instanța de fond, la termenul din data de 13.03.2009, pe considerentul că predarea contestației către serviciul de curierat, este echivalentă cu predarea la poștă. Acest lucru nu poate fi asimilat, conform dispozițiilor art.104 Cod procedură civilă, întrucât s-ar crea o practică periculoasă, sub raportul dreptului procesual, serviciul de curierat nu reprezintă poșta română. Astfel, solicită să se constate tardivitatea depunerii contestației, în condițiile în care comunicare deciziei s-a făcut contestatorului pe data de 13.11.2008, iar ultima zi pentru depunerea acesteia era 15.12.2008. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul solicită respingerea recursului ca nefondat.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2293/18.03.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte contestația formulată de contestatorul în contradictoriu cu intimata SC SOFTWARE SRL; a anulat decizia nr. 92/12.11.2008 emisă de intimată.
A dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior concedierii.
A obligat intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la concediere -13.11.2008 până la reintegrarea efectivă.
A obligat intimata la plata contribuțiilor către fondurile speciale pentru sumele menționate mai sus.
A obligat intimata la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al reclamantului cu privire la cele dispuse anterior.
A respins cererea de obligare a intimatei la plata dobânzii legale ca neîntemeiată; a obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 lei.
În considerente a reținut că prin decizia nr. 92 din 12.11.2008 s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al contestatorului, pentru săvârșirea în mod repetat, a următoarelor abateri disciplinare: nerespectarea programului de muncă, întârzierea repetată de la program; nesemnarea condicii de prezență; indisponibilitatea telefonică față de solicitările angajatorului pentru a rezolva sarcini de serviciu, nerezolvarea sarcinilor de serviciu în timp util și tratarea acestora cu neseriozitate, nerezolvarea sesizărilor de la clienții angajatorului.
În drept au fost reținute prevederile art. 61. lit. a), art. 264 alin. 1 lit. f) și 268 și 267 alin. 1, 2 și 4 Codul muncii.
Potrivit art.263 Codul muncii, angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară.
Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractai colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
În temeiul art. 268 Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în forma scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Potrivit art. 268 al.2 Codul muncii, sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancțiunea poate fi contestară;
f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
Din dispozițiile legale menționate, instanța a reținut că decizia contestată, concretizând o măsură disciplinară luată de angajator împotriva angajatului, trebuie să fie deopotrivă legală și temeinică, iar analiza cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziilor.
Din analiza deciziei de sancționare emisă, instanța a constatat că cererea contestatorului este întemeiată, dispoziția de sancționare neîndeplinind condițiile de formă prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute.
Potrivit art. 268 al. 2 lit. a) Codul muncii, sub sancțiunea nulității absolute, decizia trebuie să cuprindă descrierea faptei care constituie abatere disciplinară.
Așa cum s-a stabilit în doctrină și jurisprudență, dispoziția legală menționată nu se referă la o descriere generică a faptei, angajatorul având obligația de a indica în mod concret abaterile disciplinare, pentru care a emisă decizia de sancționare disciplinară, pentru a permite angajatului să-și formuleze apărări și pentru a permite instanței să exercite controlul prevăzut de art.268 al.5 Codul muncii.
După cum se observă, în decizie nu se arată data la care au fost săvârșite faptele imputate, menționându-se că au fost
Față de această mențiune se deduce că sancțiunea a fost aplicată pentru mai multe fapte, de același fel, săvârșite la date diferite, ce nu sunt menționate în decizie.
Acest ultim element are o mare importanță, deoarece în lipsa acestuia, instanța nu poate calcula termenul de prescripție prevăzut de art 268 alin. 1 Codul muncii, iar angajatului nu îi este permisă exercitarea dreptului la apărare.
Pe de altă parte, faptele sunt descrise succint, nu se precizează în mod concret care sunt sarcinile de serviciu nerezolvate în timp util, care sunt sesizările venite de la clienți care nu au fost urmărite de salariat.
Descrierea faptei trebuie să fie detaliată pentru a se aprecia concret, circumstanțiat și riguros asupra legalității măsurii de sancționare. termenului de 6 luni are drept consecință prescrierea dreptului angajatorului de a-l sancționa pe salariatul vinovat, ori în lipsa mențiunii datei săvârșirii faptelor, respectarea cerinței art. 268 alin. 2 Codul muncii nu poate fi verificată, constituind un motiv de nelegalitate a deciziei de sancționare.
Potrivit art. 268 alin. 2 lit. b) Codul muncii, decizia de sancționare trebuie să cuprindă precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat. Aceasta constituie motivarea în drept a deciziei, pentru ca instanța să poată verifica dacă într-adevăr fapta salariatului constituie abatere disciplinară și dacă se încadrează printre obligațiile de a face și a nu face impuse acestuia.
În decizia contestată nu se menționează articolul, alineatul, litera dispoziției legale, regulamentare, din contractul colectiv sau individual de muncă nesocotite de salariat.
De asemenea, în mod obligatoriu, decizia trebuia să cuprindă și motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 al. 3 Codul muncii, nu a fost efectuată cercetarea.
Din cuprinsul deciziei nu rezultă îndeplinirea condiției prevăzute la art. 268 al.2 lit. c), sub sancțiunea nulității absolute.
Lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile constituie de asemenea motiv de nulitate absolută a deciziei de sancționare, mențiunea fiind obligatorie conform art. 268 alin. 2 lit. c) Codul muncii.
Având în vedere că dispoziția de sancționare nu detaliază faptele apreciate ca abateri disciplinare de angajator și nu cuprinde precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, instanța nu poate proceda la analizarea temeiniciei sancționării, întrucât nu poate stabili dacă acțiunile sau omisiunile imputate salariatului constituie încălcări ale obligațiilor în legătură cu munca impusă acestuia.
De altfel, constatarea neîndeplinirii condițiilor de legalitate a deciziei de sancționare conduce la anularea măsurii de concediere, independent de realitatea faptelor imputate salariatului, reținute ca abateri disciplinare.
Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, văzând și dispozițiile art. 267 Codul muncii, instanța a dispus anularea deciziei nr. 92/12.11.2008 emisă de intimată.
În temeiul art. 78 Codul muncii, având în vedere anularea deciziei de concediere, instanța a dispus reintegrarea contestatorului în funcția și postul deținute anterior concedierii și, totodată, în baza aceluiași text de lege, instanța a dispus obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul pentru perioada cuprinsă între data concedierii și reintegrarea efectivă.
Față de dispozițiile art. 40 alin.2 lit. f) Codul muncii, a obligat pe intimată la plata contribuțiilor către fondurile speciale pentru sumele menționate mai sus, iar față de dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr.92/197, la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al reclamantului cu privire la cele dispuse anterior.
Cât privește cererea de plată a dobânzii legale curse pentru sumele reprezentând despăgubire prevăzută de art. 78. pr. civ. s-a reținut că textul menționat individualizează elementele ce vor fi avute în vedere la cuantificarea sumei care reprezintă salarii indexate, majorate, reactualizate, pentru ca prejudiciul creat prin concedierea nelegală să fie acoperit în totalitate. Astfel, salariatul este îndreptățit la sumele de bani reprezentând drepturi salariale pe care le-ar fi încasat dacă ar fi lucrat în perioada concedierii, ținându-se seama de toate majorările ce ar fi putut interveni, cererea de plată a dobânzii legale aferente acestora fiind neîntemeiată.
În temeiul art. 274. pr. civ. a fost admisă cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea transportului efectuat de la reședința din Pitești a contestatorului la instanță, conform bonurilor fiscale depuse la dosar.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs SC SOFTWARE SRL, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că la termenul din data de 13.03.2009, instanța a pus în discuția părților excepția tardivității formulării contestației (invocată de recurentă, prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond).
În mod nelegal instanța de fond a respins excepția tardivității, pe considerentul că "predarea contestației către serviciul de curierat este echivalentă cu predarea la poștă, fiind aplicabile dispozițiile art. 104. pr. civ."
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 92/12.11.2008, aceasta i-a fost comunicata personal contestatorului pe data de 13.11.2008 (care a și semnat pentru primirea acestei decizii, de la Directorul general al societății, d-na ).
Conform dispozițiilor legale, termenul pentru declararea contestației împotriva acestei decizii de desfacere a contractului de muncă s-a împlinit pe data de 15.12.2008 deoarece ultima zi a termenului era o zi nelucrătoare (duminica) și termenul se consideră împlinit în prima zi lucrătoare care îi urma, adică în ziua de luni, 15.12.2008, astfel cum a reținut și instanța de fond.
Contestatorul a chemat o firmă de curierat, SC CURIER, care nu reprezintă un oficiu poștal (în accepțiunea art. 104. pr. civ.), căreia i-a predat un plic (aflat la fila 11 din dosar), firma de curierat care a predat contestația la Registratura Tribunalului București după împlinirea termenului legal (astfel cum rezultă din stampila Registraturii instanței, aflată pe prima pagină a contestației).
Așa fiind, problema de drept care se ridica este următoarea:
Predarea unei scrisori către o persoană juridică serviciu de curierat rapid (SC CURIER SRL), mandatată în baza unui contract de prestări de servicii, să transporte un plic de la un expeditor la un destinatar echivalează cu respectarea condiției imperative prevăzute de art. 104. pr. civ: "Actele de procedura trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal, înainte de împlinirea lui."?
Recurenta consideră că răspunsul este "NU", deoarece un serviciu de curierat NU reprezintă Poșta Română.
A nu cenzura argumentul instanței de fond (care a considerat că predarea scrisorii către o firma de curierat (un mandatar, persoana juridică, mandatat în baza unui contract de prestări de servicii să facă transportul unui plic de la un expeditor către un destinatar) este echivalentă cu "data poștei", deci cu predarea către Poșta Română, înseamnă a crea o practică cu consecințe periculoase sub raportul dreptului procesual, care poate da naștere la posibilitatea fraudării termenelor legale (prin obținerea unor înscrisuri "doveditoare" - -uri, în cazul firmelor de curierat - de la persoane juridice ce nu pot fi verificate), deoarece nu întâmplător legiuitorul a menționat expres predarea către un oficiu poștal, singura instituție căreia i se aplică noțiunea de "data poștei" și căreia legiuitorul i-a acordat girul legalității. Că este astfel, rezultă și din dovezile din doctrina în materie (atașate), cu privire la interpretarea art. 104. pr. civ.
Predarea către o persoană juridică ce face servicii de curierat nu echivalează cu predarea către un oficiu poștal, astfel cum impune textul art. 104.pr.civ.
Compania Națională Poșta Română este operatorul național din domeniul serviciilor poștale și se afla în proprietatea statului român, reprezentat de Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației (75 la sută din pachetul de acțiuni) și Fondul Proprietatea (25 la sută din pachetul de acțiuni).
Cum contestația a fost înregistrata la Tribunalul București după împlinirea termenului legal de 30 de zile (astfel cum rezultă din data ștampilei Registraturii Tribunalului, aflată pe prima pagină a acțiunii), recurenta solicită instanței să constate tardivitatea depunerii acesteia, în condițiile în care comunicarea deciziei atacate i s-a făcut personal contestatorului pe data de 13.11.2008 (astfel cum rezultă din fila 10 aflată la dosar) și ultima zi pentru depunerea acesteia (în termen) era 15.12.2008, astfel cum a stabilit (ca situație de fapt) și instanța de fond.
Așa fiind, cum norma impusă de art. 104.pr.civ. este de strictă aplicare, recurenta solicită admiterea excepției tardivității contestației, respingerea contestației, ca tardiv formulată, admițând recursul recurentei, astfel cum l-a formulat.
Pe fond, instanța le-a respins în mod nelegal cererea de administrare a probei cu interogatoriul contestatorului și a probei cu martori, ca "neconcludente" (astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din 13.03.2009). Recurenta a menționat că a depus o notă de probatorii (la termenul din 13.03.2009), în care a argumentat utilitatea, pertinența și concludența fiecărei probe solicitate, inclusiv pentru probele cu interogatoriu și martori (respinse de instanța de fond).
Proba cu interogatoriul a fost solicitată argumentat de recurentă, pe următoarele considerente: pentru a dovedi următoarele fapte personale ale contestatorului (în baza art. 218.pr.civ.):
- Nu respectă programul de munca și întârzie, în mod repetat;
- Nu respectă procedura biletelor de voie;
- A refuzat să semneze fișa postului;
- Nu rezolvă sarcinile de serviciu în timp util.
În privința probei cu martori, recurenta a arătat instanței de fond, în scris, ce dorea să dovedească cu audierea acestora: situația de fapt, pentru a dovedi săvârșirea abaterilor disciplinare, pentru care s-a emis Decizia nr.92/12.11.2008. Respingând generic ca "neconcludente"- probele cu interogatoriu și cu martori, nu numai că a procedat nelegal (deoarece sarcina probei, în litigiile de muncă, revine angajatorului), dar instanța de fond nu a argumentat de ce a respins fiecare dintre aceste probe, în condițiile în care "concludent" înseamnă să poarte asupra unor împrejurări de natură să conducă la dezlegarea pricinii (ceea ce recurenta a arătat, prin nota de probatorii, pentru fiecare dintre cele 2 mijloace de probă respinse de instanța de fond).
Pe de alta parte, instanța de fond nu s-a pronunțat pe actele depuse de recurentă la dosarul cauzei.
Astfel, recurenta depus înscrisuri din care rezultă că întârzia, în mod repetat, la programul de muncă (a se vedea copiile de pe condica de ședință) și că nu completa condica cu respectarea dispozițiilor stabilite de angajator. Nu numai că instanța de fond a înlăturat aceste dovezi, dar nici nu a menționat depunerea lor la dosarul cauzei.
În mod nelegal instanța a constatat că a prezentat succint faptele, deoarece dacă angajatorul ar trebui să stea și să detalieze la oră și minut sarcinile neîndeplinite ar ajunge ca din formalism exagerat să nu mai facă altceva decât să întocmească acte, pentru a se asigura că dacă va concedia un angajat necompetent și indisciplinat nu va fi obligat să-l reintegreze și să-i plătească și salariul, deși a stat acasă, (cazul în speță).
S-a constatat că instanța își începe motivarea admiterii contestației pe argumentul: "așa cum s-a stabilit în doctrină și jurisprudență".
Prin expresia "arătarea motivelor" nu trebuie să se înțeleagă arătarea în concret a tuturor faptelor avute în vedere de unitate ( astfel cum a considerat, în mod nelegal, instanța de fond), atunci când a luat măsura desfacerii contractului de muncă, fiind suficient să se indice atâtea elemente de fapt câte sunt necesare pentru ca cel în cauză să-și poată da seama pentru ce anume i s-a desfăcut contractul de muncă. Acesta este adevăratul înțeles al textului, intenția legiuitorului fiind aceea ca decizia să cuprindă suficiente referiri pentru ca persoana în cauză să cunoască motivul măsurii luate. Altfel, s-ar ajunge Ia un formalism inutil, ceea ce ar contraveni dispozițiilor legale în vigoare.
Așa fiind, având în vedere împrejurarea că recurenta-intimată a făcut dovada temeiniciei și legalității măsurii luate, recurenta solicită instanței ca în baza art. 304 pct. 9. pr. civ. să admită recursul, să modifice sentința, iar în fond să respingă contestația și să mențină decizia de desfacere a contractului de muncă.
Contestatorul nu a negat (în răspunsul scris chiar de mâna lui și aflat în cuprinsul procesului-verbal de realizare a cercetării disciplinare prealabile) săvârșirea următoarelor abateri disciplinare: nerespectarea programului de lucru și faptul că întârzia, în mod repetat, de la programul de muncă; nici faptul că plecase de la muncă (în ziua de 6.11.2008 - ora 14,30, aflându-se în B, la podul, în loc să fie în Pitești, la muncă). Așa fiind, acesta a achiesat tacit la săvârșirea acestor abateri disciplinare, deși instanța de fond, în mod neîntemeiat, nu a considerat astfel. Instanța de fond nu a ținut cont de temeiul în drept al desfacerii contractului de muncă. Angajatorul a făcut aplicarea art. 61 alin. 1 lit. a) teza I din Codul muncii și acesta a fost temeiul desfacerii contractului de muncă: abateri repetate de la regulile de disciplina muncii.
Art. 61 alin. 1 lit. a) din Codul muncii: "Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în următoarele situații:
a) în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară. "
Astfel cum se arată în mod constant în doctrină și jurisprudență, disciplina muncii se referă la totalitatea regulilor de comportare impuse angajaților unei companii.
Potrivit art. 10 din Codul muncii, salariatul își desfășoară activitatea nu numai "pentru" angajator, ci și "sub autoritatea unui angajator". Ca urmare, între angajator și salariat se naște un raport de subordonare, cerință intrinsecă oricărui proces de muncă. Subordonarea în cadrul raportului juridic de muncă reprezintă, în ultima analiză, suportul legal al posibilității de aplicare a sancțiunilor disciplinare.
Acest aspect este prevăzut de Codul muncii, care arata în art. 263 alin. 1 că "angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constata ca aceștia au săvârșit o abatere disciplinară".
Principiul respectării disciplinei muncii se refera la toate obligațiile angajatului ce intră în conținutul raportului juridic de muncă, în condițiile în care este unanim admis că neîndeplinirea de către angajat a oricărei obligații ce-i revine în această calitate atrage răspunderea disciplinară a acestuia. Ori, din moment angajatul care încalcă o obligație care-i revine în această calitate poate fi tras la răspundere disciplinară, înseamnă, desigur, că oricare dintre obligațiile angajatului reprezintă automat și o obligație cu caracter disciplinar.
În virtutea raportului de subordonare dintre salariat și angajator, salariatul trebuie să respecte nu numai obligațiile generale prevăzute în actele normative, în contractul colectiv de muncă și în contractul individual de muncă, în regulamentul intern, dar și dispozițiile legale, date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale. Și instanța de fond (care a considerat că trebuia, în mod expres, ca recurenta să indice textul din contractul colectiv/regulamentul intern pe care l-a încălcat (prin săvârșirea faptelor) a procedat în mod nelegal, înlăturând prevederile art. 61 alin. 1 lit. a) teza I din Codul muncii, pe care recurenta și-a întemeiat decizia de desfacere a contractului de muncă.
Aici se cuvine o precizare în legătura cu concedierea pentru indisciplină-pornind de la ideea că salariatul trebuie să respecte ordinele scrise sau verbale ale conducerii unității.
Ca membru al colectivului acceptat, persoana angajată are drepturi, dar și obligații - art. 39 alin. (1) Codul muncii - realizarea sarcinilor de serviciu - art. 39 (2) lit. a) și respectarea normelor de comportare la locul de muncă - art. 39 alin. 2) lit. b), c).
Aceste prevederi normative sunt relevante pentru desfacerea contractului individual de muncă, deoarece fapta ilicită săvârșită de angajat denumită abatere disciplinară se califică ca atare prin raportare la conduita stabilită de angajator.
Disciplina muncii, ca instituție juridică a dreptului muncii, cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc obligațiile de muncă ale persoanelor încadrate, modul de îndeplinire a acestor obligații, a îndatoririlor de serviciu, precum și răspunderea celor vinovați de săvârșirea unor abateri.
Concedierea pentru indisciplină este reglementată în art. 61 lit. a) teza I din Codul muncii și intervine când salariatul a săvârșit o abatere disciplinara gravă sau mai multe abateri ușoare de la normele legale privind disciplina muncii. Și acest temei de drept a fost invocat de recurentă, pentru a motiva desfacerea contractului de muncă al contestatorului: art. 61 lit. a) abateri repetate de la regulile de disciplina muncii. Instanța de fond nu a ținut cont de acest aspect.
Concedierea pentru indisciplină intervine ca măsură care se dispune de angajator atunci când salariatul încalcă disciplina muncii.
În speța, contestatorul-angajat a încălcat, în mod repetat, disciplina organizatorică stabilita la locul de muncă. Și doar pe baza înscrisurilor pe care le-a depus la dosar (singura probă încuviințată de instanța de fond) și tot instanța de fond ar fi trebuit să confirme sancțiunea disciplinară aplicată salariatului.
Disciplina organizatorică presupune respectarea, de către toți angajații, indiferent de nivelul ierarhic pe care sunt situați, a obligațiilor ce le revin, precum și a relațiilor de muncă stabilite.
Instanța de fond în mod neîntemeiat a considerat că recurenta nu a ținut cont de faptul că intimatul-contestator nu a negat (astfel cum rezultă din procedura cercetării disciplinare prealabile și din procesul-verbal întocmit cu această ocazie) că nu respectă programul de muncă, a se vedea, în acest sens. ceea ce a completat, cu propria-i mână, în cuprinsul procesului-verbal din 10.11.2008, certificat pentru conformitate chiar de contestatorul.
Mai mult, recurenta a depus la dosar copii (certificate pentru conformitate) de pe condica de prezență, din care rezultă că acesta nu respectă ora de începere a activității: ora 8,00, întârziind de la program. Recurenta a depus la filele 65-68 din dosarul de fond aceste dovezi, asupra cărora instanța de fond nu s-a pronunțat.
A obligat angajatorul să reintegreze în funcția avută anterior o persoană căreia i s-a desfăcut contractul de muncă pentru indisciplină (conform deciziei nr. 92), adică în funcția de administrator de rețea pentru buna funcționare a 100 de servere de Ia nivelul administrației publice locale a județului A (în cadrul unui proiect amplu de informatizare, la nivelul a 100 de primării din județul A), acesta fiind angajat ca administrator de rețea calculatoare (conform contractului său individual de muncă, aflat la dosar), înseamnă a pune în pericol funcționarea serviciilor oferite de administrația publică către cetățenii întregului județ Recurenta face referire la aplicații software de genul: Taxe și Impozite, Registru Agricol, Asistență Socială, cu impact direct și imediat asupra cetățenilor din fiecare comună, oraș sau municipiu din județul A).
Cum are un obicei în a întârzia (dovedit cu copii de pe condică, fapte și acte necontestate de contestator, dar de care instanța de fond nu a ținut cont), în a pleca din timpul programului, fără să anunțe și fără să respecte dispozițiile art. 6.21. lit. g) din Regulamentul intern și în a nu respecta o procedură implementată în acest sens și pe care o respectă ceilalți angajați, înseamnă nu numaică instanța o obligă pe recurentă să suporte implicațiile materiale ale neîndeplinirii sarcinilor de serviciu ale lui, dar recurenta a și angajat o persoană competentă și serioasă, pe care o va menține în funcție, pentru a-l supraveghea pe, fiind astfel obligată la plăți suplimentare, pentru un angajat care nu înțelege să respecte raportul de muncă și nu conștientizează importanța muncii în care a fost angajat.
Față de "nelegalitățile" invocate de contestator (în cuprinsul contestației), față de caracterul "despotic" al angajatorului (astfel cum afirmă, în cuprinsul contestației), dacă angajatorul face atâtea nelegalități, recurenta se întreabă de ce dorește să lucreze în continuare la acest angajator?
Obligația de a respecta programul de 8 ore/zi și-a asumat-o și prin lit. h) pct. 1 din contractul individual de muncă (fila 69 din dosarul de fond). Iar recurenta a dovedit că încalcă, în mod repetat (devenind un obicei) obligația de a munci 8 ore și de a respecta programul de lucru între orele 8,00-16,00.
Recurenta a dovedit că și-a încălcat obligațiile stabilite prin chiar contractual individual de muncă, chiar dacă instanța de fond nu a ținut cont nici de acest aspect invocat și dovedit.
C care a dus în eroare instanța de fond este contestatorul, care "a uitat" că a luat cunoștință, încă din 17.09.2008 (filele 61- 63 din dosarul de fond), de dispoziția emisă de angajator, pentru desfășurarea activității în cadrul departamentului suport (unde lucra și contestatorul, la momentul desfacerii contractului de muncă).
La punctul 5 din aceasta s-a stabilit: "Pentru învoirile ce depășesc o J de ora se vor efectua bilete de învoire." Și contestatorul pleacă de la serviciu, fără să utilizeze această procedură. Deci nu respectă programul de muncă, unul dintre motivele ce au condus la aplicarea sancțiunii desfacerii contractului de muncă. Recurenta a depus dovezi, în acest sens, asupra cărora instanța de fond nu s-a pronunțat.
Mai mult, această procedură a învoirilor era reglementată și prin art. 6.2.1 lit. g) din Regulamentul intern (fila 30 din dosarul de fond), obligatoriu și pentru angajatul-contestator, în baza art. 259 alin. 1 și 4 din Codul muncii, acesta fiind afișat la sediul angajatorului și fiind adus la cunoștința salariaților, astfel cum impun dispozițiile menționate anterior.
Pe cheltuielile de judecată la plata cărora recurentă a fost obligată, în mod neîntemeiat instanța de fond a obligat recurenta să plătească transportul contestatorului, de la "reședința din Pitești a contestatorului și până la instanță", în condițiile în care nu s-a dovedit existența unei reședințe în Pitești a contestatorului. Simpla afirmație că are o altă casă în Pitești nu justifică acordarea cheltuielilor de transport, în lipsa dovezilor că acesta a locuit, pe tot parcursul judecății, în Pitești și - nu în ultimul rând există instituția judecării în lipsă.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și rejudecarea cauzei,admiterea excepției tardivității contestației și să se respingă contestația, ca tardiv formulată.
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acesta este nefondat.
Astfel, cât privește tardivitatea formulării contestației pentru nevalabilitatea depunerii acesteia la firma de curierat, se reține că ipoteza art. 104. pr. civ. este satisfăcută ori de câte ori actul de procedură dată certă prin predarea lui unui serviciu public care asigură primirea, transportul, distribuirea scrisorilor, telegramelor, mandatelor poștale, etc. întrucât și acesta este constituit, organizat și funcționează în condițiile legii, îndeplinind aceleași obiect de activitate, o referire restrictivă la serviciile Poștei Române nefiind nici legală, nici justă și nici conformă cu regula de interpretare tehnologică, raportat la intenția legiuitorului la momentul edictării normei, care a fost de a limita în timp manifestarea de voință cu privire la efectuarea unor acte procedurale, iar nu de autoriza ca numai Poșta Română să asigure servicii de curierat.
Din acest punct de vedere, și salariații firmei în cauză sunt ținuți sub incidența legii penale, de atestări corespunzătoare adevărului, mențiunea de pe tichetul recomandat cu privire la data depunerii trimiterii făcând dovadă deplină, până la înscrierea în fals, asupra acesteia.
Referitor la motivele de recurs care antamează fondul cauzei și temeinicia măsurii disciplinare, Curtea le constată nepertinente față de soluția primei instanțe, întemeiată pe nelegalitate, iar nu pe inexistența faptelor sancționate drept abateri disciplinare.
Astfel, în mod corect a statuat prima instanță asupra nelegalității deciziei pentru insuficienta descriere a faptei, înțelegând prin aceasta descriere care să permită verificarea respectării termenelor prevăzute de art. 268 alin. 1 din Codul muncii și încadrarea faptelor în ipoteza normelor care le conțin, respectiv prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate.
Or, sub aceste aspecte, în mod evident, prin felul în care a fost întocmită decizia, au fost nesocotite prevederile art. 268 alin. 2 lit. b) din Codul muncii, referitoare la încadrarea în drept a faptelor considerate abateri, după cum nu au fost respectate nici dispozițiile lit. c) din același text, care obligă la expunerea motivelor pentru care au fost înlăturate apărările salariatului din timpul cercetării prealabile, toate acestea sancționate expres cu nulitatea absolută a deciziei.
În condițiile în care, în scopul protejării salariaților de eventualele nelegalități sau abuzuri săvârșite de angajator, decizia de sancționare disciplinară trebuie să fie deopotrivă legală, corectă din punct de vedere formal și temeinică, în caz de litigiu, ea neputând fi completată cu alte motive de fapt sau de drept în afara celor menționate în cuprinsul ei, iar prima instanță a sancționat nelegalitatea și nu netemeinicia pe fond, în cercetarea căreia nu a intrat, Curtea reiterează caracterul nepertinent în soluționarea prezentului recurs, a motivelor referitoare la încălcarea culpabilă și repetată de către salariat a normelor de disciplină organizatorică și a altor obligații asumate prin contractul colectiv de muncă ori care-i reveneau, potrivit legii.
În fine, cât privește motivul referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, în mod legal și temeinic a făcut prima instanță aplicare art. 174. pr. civ. ce constituie temei pentru suportarea de către partea căzută în pretenții a tuturor cheltuielilor ocazionate de proces, partea neavând obligația de a dovedi că localitatea de unde s-a deplasat reprezintă reședința sa, ci, în condițiile libertății de circulație, ea se poate afla în orice localitate din țară sau străinătate, de unde, deplasându-se pentru proces, are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport avansate, sub condiția dovedirii acestora, după cum, deși este real că există instituția judecării în lipsă, justițiabilul are dreptul de a participa personal la proces, drept de care, în speță, în mod legitim a făcut uz.
În consecință, potrivit celor expuse și în aplicarea art. 312 alin. 1. pr. civ. Curtea va respinge recursul declarat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta SOFTWARE împotriva sentinței civile nr.2293/18.03.2009 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.10. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 EX./17.11.2009
Jud. fond:
Președinte:Dragoș Alin CălinJudecători:Dragoș Alin Călin, Nadia Raluca Ilie
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 3501/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 4207/2009. Curtea... → |
|---|
