Contestație decizie de concediere. Decizia 5759/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.3292/2009
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.5759/
Ședința publică din data de 20 octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 2: Singh Ioana
JUDECĂTOR 3: Petre Magdalena
GREFIER - - -
*************************
Pe rol fiind, soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională Română -, împotriva sentinței civile nr.269 F din data de 07.04.2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr- (format vechi nr.483/2009), în contradictoriu cu intimatul-reclamant - având ca obiect"contestație decizie concediere".
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurenta-pârâtă Compania Națională Română -, prin apărătorul ales, d-nul avocat, cu împuternicire avocațială de reprezentare juridică atașată la fila 26 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.85 din 21.10.2008, lipsind intimatul- reclamant .
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că la dosar s-a depus prin serviciul "Registratură" al secției, la data de 20.10.2009, de către d-nul avocat, apărător ales al intimatului-reclamant, o cerere prin care solicită strigarea dosarului la sfârșitul ședinței de judecată, întrucât la această dată prezența sa este necesară într-o cauză aflată pe rolul Tribunalului Ialomița, având ca obiect "propunere prelungire a măsurii de arestare preventivă.".
Recurenta-pârâtă, prin avocat, întrebată fiind asupra cererii formulate de către avocatul intimatului-reclamant, arată că nu se opune acesteia.
Curtea dispune lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, văzând cererea formulată de către avocatul intimatului-reclamant, cât și poziția părții recurente adverse, în raport de aceasta.
La reluarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, la ora 11 și 27 min. a răspuns recurenta-pârâtă Compania Națională Română -, prin apărătorul ales, d-nul avocat, cu împuternicire avocațială de reprezentare juridică atașată la fila 26 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistență juridică nr. 85 din data de 21.10.2008, lipsind intimatul-reclamant .
Recurenta-pârâtă Compania Națională Română -, prin avocat, întrebată fiind, arată că nu mai are cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părții recurente prezente, în susținerea motivelor de recurs formulate în cauză.
Recurenta-pârâtă Compania Națională Română -, prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, casarea hotărârii judecătorești atacate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii contestației formulate de către contestatorul.
Astfel, având cuvântul, recurenta-pârâtă, prin avocat, arată că, din cuprinsul hotărârii atacate, s-a constatat faptul că instanța de fond a admis contestația formulată de către contestatorul, ca urmare a constatării neîndeplinirii condițiilor de formă ale deciziei de concediere, în sensul că aceasta nu întrunește cerințele prevăzute de dispozițiile art. 74 din Codul muncii, nefiind menționată lista tuturor locurilor de muncă vacante în unitate, la data când reclamantul a fost concediat.
Așa fiind, apreciază că instanța de fond a pronunțat o sentință netemeinică și nelegală, întrucât, în speță, concedierea s-a dispus pentru motivul prevăzut de dispozițiile art. 65 din Codul muncii, împrejurare față de care recurenta-pârâtă, prin avocat, opiniază în sensul că aceasta nu avea obligația de a pune la dispoziția salariatului lista locurilor vacante.
În situația în care se apreciază, de către instanța de recurs, faptul că era necesar a se întreprinde acest demers, solicită a se avea în vedere faptul că această obligația a fost îndeplinită, așa cum a reținut și instanța de fond, la filele nr.81 - 83, în sensul că nu poate fi reținută lista posturilor vacante comunicată la data de 30.01.2009, de vreme ce decizia de concediere a fost emisă la data de 12.01.2009.
Practic, recurentei-pârâte i s-a reproșat faptul că lista posturilor vacante și decizia de concediere nu fac corp comun, ci au fost emise prin două documente diferite.
Or, întrucât în lege nu a fost reglementată expres această situație particulară, doctrina și practica judiciară au fost tranșante în a arăta că, în lipsa din conținutul deciziei de concediere a unuia dintre elementele prevăzute de art. 74, nu este atrasă în mod automat nulitatea.
Pe fond, solicită a se avea în vedere faptul că, în cauză, au fost îndeplinite cerințele prevăzute de art. 65 alin. (2) din Codul muncii, întrucât cauza reală și serioasă a desființării postului ocupat de către contestator a constituit-o reorganizarea activității companiei, decizia de reorganizare a acesteia aparținând Adunării generale, ca organ suprem de conducere a societății pârâte.
Cât privește reintegrarea contestatorului, recurenta-pârâtă, prin avocat, arată că nu putea oferi o funcție echivalentă postului pe care acesta și-a desfășurat activitatea, de vreme ce astfel de funcții au fost desființate, însă solicită a se avea în vedere faptul că intimatul-reclamant, în acest moment, este angajat al companiei, deținând un post care, deși nu este corespunzător funcției deținute, a fost acceptat de acesta, astfel că prezenta cauză nu-și mai are rostul.
Solicită cheltuieli de judecată, conform dovezilor depuse la dosar.
Curtea declară dezbaterile închise, potrivit dispozițiilor art.150 Cod proc. civilă și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.269 din data de 07.04.2009, pronunțată în dosarul nr. 32613/2009, Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, a admis cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta ROMÂNĂ -
A constatat nulitatea deciziei nr. 304/12.01.2009 emisă de pârâtă.
A dispus reintegrarea reclamantului în companie, pe o funcție echivalentă cu cea deținută anterior.
A obligat pârâta, către reclamant, la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta.
Totodată, a obligat pârâta, către reclamant, la plata sumei de 357 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței, prima instanță a reținut că Decizia de concediere nr. 304/12.01.2009 nu întrunește cerințele art. 74 lit. d) din Codul muncii, nefiind menționate, în cuprinsul acesteia, lista tuturor locurilor de muncă vacante în unitate la data când reclamantul a fost concediat, astfel încât salariatului nu i s-a dat posibilitatea de a opta pentru un alt post, în condițiile art. 64 din Codul muncii.
Astfel, a apreciat că pârâta în mod imperios trebuia să se raporteze la dispozițiile art. 74 alin 1 lit. d) din Codul muncii, arătând care sunt locurile de muncă vacante la nivelul companiei, potrivite pregătirii profesionale a reclamantului, dându-i acestuia posibilitatea să opteze pentru ocuparea unuia dintre acestea, doar astfel putându-se complini cerința legiuitorului.
De asemenea, a mai apreciat că decizia contestată este nelegală sub aspect formal, deoarece în cuprinsul acesteia nu sunt menționate posturile vacante disponibile în unitate, la data concedierii reclamantului.
În consecință, în cauză nu s-au respectat drepturile salariatului, întrucât angajatorul nu a respectat obligațiile impuse de Codul muncii, motiv pentru care instanța a constatat nulitatea Deciziei de concediere nr. 304/12.01.2009 emisă de pârâtă.
Comunicarea în data de 30.01.2009, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei filele 81 - 83, listei posturilor de muncă vacante, nu poate fi reținută, deoarece decizia de concediere a fost emisă de către pârâtă în data de 12.01.2009, iar în cuprinsul acesteia trebuiau inserate în mod expres locurile de muncă vacante corespunzătoare pregătirii profesionale a salariatului reclamant, în conformitate cu prevederile Codului muncii.
Față de această situație, instanța de fond a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată, motiv pentru care a admis-o ca atare și, pe cale de consecință, a dispus anularea deciziei nr. 304/12.01.2009 emisă de pârâtă, reintegrarea reclamantului în companie pe o funcție echivalentă cu cea deținută anterior și a obligat angajatorul, către salariat, la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta dacă nu ar fi intervenit concedierea.
Totodată, a apreciat că admiterea acestui motiv al contestației face inutilă cercetarea în fond a prezentei cauze.
A constatat că pârâta a căzut în pretenții, astfel că a obligat-o pe aceasta, către reclamant și la plata sumei de 357 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva sus menționatei hotărâri judecătorești, a declarat recurs, motivat în termenul legal, pârâta Compania Națională Română -, ce a fost înregistrat pe rolul acestei secții a Curții de Apel București - Secția a VII-a - Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, sub nr-.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că măsura concedierii salariatului intimat a condus la desființarea efectivă a locului de muncă al salariatului și că această desființare a avut o cauză reală și serioasă, fiind determinată de reorganizarea companiei, proces ce a fost demarat încă din anul 2007.
Recurenta-pârâtă mai arată că în mod eronat prima instanță a anulat decizia de concediere contestată doar pentru motivul că în cuprinsul acesteia nu se menționează lista posturilor vacante pentru care, eventual, ar fi putut să opteze salariatul concediat.
Precizează că această listă a fost emisă printr-un document separat și că, practic, instanța de fond a reproșat angajatorului faptul că decizia de concediere și lista posturilor vacante nu fac corp comun.
Susține că această situație particulară nu a fost reglementată de lege și că atât doctrina, cât și practica judiciară au fost tranșante în a arăta că lipsa din conținutul deciziei de concediere a unuia dintre elementele prevăzute de art. 74, nu atrage, în mod automat, nulitatea acesteia, întrucât legiuitorul nu face nici o mențiune cu privire la sancțiunea nulității.
Mai susține recurenta, dacă lipsa motivelor care determină concedierea se sancționează cu nulitatea absolută a deciziei de concediere, în conformitate cu dispozițiile art. 62 alin. 2 din Codul muncii, lipsa celorlalte elemente prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. b) - d) din același Cod nu atrage nulitatea, argumentul fiind dat de lipsa oricărei mențiuni privind sancțiunea nulității.
Astfel, recurenta consideră că angajatorul poate face dovada prin orice mijloc de probă că a pus la dispoziția salariatului lista locurilor de muncă vacante, că a acordat preaviz etc.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare (filele 17 - 19 din dosarul de recurs), prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței atacate, invocând apărări de fond la motivele de recurs.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor, invocate prin întâmpinare, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.3041din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, astfel că va fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în cuprinsul prezentei decizii:
Codul muncii adoptat prin Legea nr. 53/2003 constituie legea-cadru ce reglementează cadrul și condițiile referitoare la încheierea, executarea, suspendarea și încetarea raporturilor juridice de muncă.
Cât privește încetarea raporturilor de muncă din inițiativa angajatorului - concedierea -, normele Codului muncii, care sunt norme de protecție, reglementează cazurile de concediere, precum și condițiile în care poate avea loc aceasta, procedura instituită a fi urmată în mod obligatoriu de către angajator (pentru a se preveni concedierile nelegale), distingându-se între concedierea pentru motive ce nu țin de persoana salariatului și concedierea pentru motive ce țin de persoana salariatului.
În toate cazurile,concedierea presupune emiterea unei decizii de concediere în formă scrisă, care trebuie să respecte anumite condiții de formă și de fond ad validitatem și care poate fi contestată de către salariatul concediat, măsura concedierii putând fi, deci, supusă controlului judecătoresc.
Astfel, dispozițiile art. 62 alin. (1) din Codul muncii prevăd că:
"În cazul in careconcediereaintervine pentru unul dintre motivele prevazute la art. 61 lit. b)-d),angajatorul are obligatia de a emite decizia deconcedierein termen de 30 de zile calendaristice de la data constatarii cauzeiconcedierii.".
În alin. 2 al aceluiași articol se prevede că:
"(2) Decizia se emite in scris si, sub sanctiunea nulitatii absolute, trebuie sa fie motivata in fapt si in drept si sa cuprinda precizari cu privire la termenul in care poate fi contestata si la instanta judecatoreasca la care se contestă.".
În speță, intimatul-reclamant se află în situația concedierii pentru motive ce nu țin de perosana sa, acesta fiind cazul de concediere prevăzut de dispozițiile art. 65 alin. 1 din Codul muncii.
În acest sens, dispozițiile art. 65 din Codul muncii, cu modificările aduse prin OUG nr. 55/2006, prevăd:
"(1) Concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta incetarea contractului individual de munca determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana acestuia.
(2) Desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa."
Față de acest caz de concediere, Curtea reține că sunt aplicabile, în speță, dispozițiile art. 74 alin. 1 din Codul muncii, ce se regăsesc în Capitolul V, intitulat "Încetarea contractului individual de muncă",secțiunea 6-- "Dreptul la preaviz",dispoziții prin care sunt statuate cerințele pe care trebuie să le începlinească decizia de concediere. Astfel:
"Decizia deconcedierese comunică salariatului în scris și trebuie să conținăîn mod obligatoriu: -
d)lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitateși termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.".
Ca urmare, față de dispozițiile legale-suscitate, Curtea constată că nu se susțin afirmațiile recurentei-pârâte, în sensul că nu era obligatoriu ca lista locurilor de muncă să fie menționată în cuprinsul deciziei de concediere întemeiată pe dispozițiile art. 65 alin. 1 din Codul muncii și că aceasta ar fi putut constitui cuprinsul unui document separat, precum și că acest fapt nu ar avea nici un fel de înrâurire asupra valabilității deciziei.
Cât timp legiuitorul a utilizat sintagma "trebuie să conțină în mod obligatoriu", se înțelege că elementele enumerate în cuprinsul alin. 1 al art. 74 din Codul muncii constituie cerințead validitatem, astfel că neinserarea lorîn însuși cuprinsul actului de concediereatrage nulitatea acestuia.
Mai mult, Curtea reține că recurenta-pârâtă nu numai că a prezentat lista locurilor de muncă printr-un document separat, dar și că acel document este ulterior deciziei de concediere, astfel că, oricum, nu a fost atins scopul avut în vedere de legiuitor la edictarea textului art. 74 din Codul muncii și anume, acela de a se crea o posibilitate reală pentru salariat, în sensul ca acesta să opteze în mod concret și efectiv pentru unul dintre posturile vacante existente în cadrul companiei, pentru a se evita, în acest mod, concedierea acestuia.
Or, decizia de concediere poartă data de 12.01.2009, iar lista locurilor vacante poartă data de 30.01.2009, aspect avut în vedere și de către instanța de fond, care, analizând decizia de concediere sub aspectul legalității și constatând neîndeplinirea acestei cerințe prevăzută de legead validitatem, în mod corect a reținut nulitatea deciziei ce se contestă în speță, apreciind, în mod justificat, că este de prisos a se mai analiza și temeinicia actului de concediere contestat, câtă vreme acesta este nul.
Ca urmare, Curtea la rândul ei constată că demersul angajatorului de a întocmi și de a comunica, ulterior emiterii deciziei de concediere, o listă a posturilor vacante existente în unitate este nu doar pur formal, ci și tardiv.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază criticile recurentei-pârâte drept simple afirmații lipsite de conținut juridic, astfel că le va înlătura, ca nefondate și, însușindu-și atât opinia, cât și argumentele primei instanțe, consideră că hotărârea fondului este legală și temeinică, urmând aom enține.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 din Codul d e procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională " Română" -
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională " Română" -, împotriva sentinței civile nr.269 F din data de 07.04.2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr- (format vechi nr.483/2009), în contradictoriu cu intimatul-reclamant .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20.10.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
red: / tehnored:
2 EX./ 26.11.2009
Jud. fond:;
Președinte:Farmathy AmeliaJudecători:Farmathy Amelia, Singh Ioana, Petre Magdalena
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 992/2009. Curtea... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 7445/2009. Curtea... → |
|---|
