Contestație decizie de concediere. Decizia 5784/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.3148/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.5784/
Ședința publică din data de 20 octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Guranda Georgeta
JUDECĂTOR 3: Singh Ioana
GREFIER - -
****************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de către recurenta-intimată - "" - cât și de către recurentul-contestator împotriva sentinței civile nr.307 din data de 14.01.2009, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a VIII a Civilă Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.6169/3/LM/2008 - având ca obiect "contestație decizie concediere".
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică de la data de 13 octombrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitate părților de a formula și prezenta la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi, 20.10.2009, când a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, Curtea constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.307/14.01.2009 Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte contestația formulată de contestatorul, în contradictoriu cu - și a dispus anularea deciziilor nr.179/17.10.2007 și 182/22.10.2007 emise de intimată și reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior concedierii, cu plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul începând cu data concedierii și până la reintegrare. Prima instanță a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul a fost salariatul intimatei - - în baza contractului individual de muncă nr. 12948/11.12.2002 ocupând inițial funcția de inginer apoi începând cu data de 20.06.2006 - șef atelier carbură și din data de 04.09.2007 - adjunct șef secție calcinare.
La data de 17.10.2007 intimata dispune prin decizia nr.179 sancționarea reclamantului cu reducerea cu 5% a salariului de bază pe durată de o lună.
Instanța de fond a apreciat că decizia sus-menționată este lovită de nulitate absolută pentru lipsa cercetării disciplinare prealabile.
Potrivit dispozițiilor art.267 al.1 Codul Muncii, sub sancțiunea nulității absolute, nici o măsură nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
Efectuarea cercetării este o condiție imperativă și legală, întrucât ea reprezintă singura concretizare a garanției de respectare a dreptului la apărare pe toată durata desfășurării acțiunii disciplinare de către cei investiți cu dreptul de a aplica sancțiunea.
Numai dacă salariatul nu se prezintă la convocare fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea disciplinara fara efectuarea cercetării prealabile (art.267 al.3).
In vederea desfășurării cercetării disciplinare Codul Muncii, prin disp.art.267 al.2 prevede obligația convocării în scris a salariatului de către persoana împuternicită de angajator să realizeze cercetarea precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii în speță, reclamantul nu a fost convocat în scris pentru a participa la cercetarea disciplinară.
Instanța de fond a constatat că prin decizia nr.175/11.10.2007 indicată în decizia de sancționare nu s-a desemnat o comisie pentru cercetarea disciplinară a reclamantului ci au fost desemnate anumite persoane din cadrul societății să efectueze urmărirea respectării programului de lucru, modul de predare a schimburilor și îndeplinirea la nivelul secțiilor de producție a prevederilor și.
De asemenea, raportul de constatare cu nr.7204/12.10.2007 menționat în aceeași decizie nu reprezintă un raport de cercetare disciplinară ci un raport de constatare al comisiei sus-menționată.
Este adevărat că în data de 12.10.2007 reclamantul a dat o notă explicativă cu privire la constatarea făcută de comisia desemnată prin decizia nr. 175/11.10.2007 în sensul întârzierii la program cu 20 de minute, însă atâta vreme cât reclamantului nu i-a fost adus la cunoștință scopul solicitării unor explicații, constatarea săvârșirii unor abateri disciplinare, nu se poate aprecia că a fost respectat dreptul reclamantului de a susține și proba nevinovăția sa pe planul disciplinei în muncă.
Decizia sus-menționată nu cuprinde motivele înlăturării apărărilor făcute de reclamant cu încălcarea dispozițiilor art.268 al.2 lit. c) din Codul Muncii cu toate că în nota explicativă dată în ziua de 12.10.2007 reclamantul aducea în sprijinul susținerii nevinovăției sale argumente plauzibile ce se refereau la întârzierea trenului de pe ruta B - cu care se deplasa la locul de muncă.
Decizia sus-menționată încalcă și dispozițiile art.268 al.2 lit. f) din Codul Muncii întrucât angajatorul a indicat în mod greșit instanța la care trebuia îndreptată contestația împotriva acestei decizii ca fiind Tribunalul Dâmbovița în loc de Tribunalul București, fapt ce a determinat înregistrarea inițială a contestației la Tribunalul Dâmbovița întârziindu-se astfel soluționarea contestației reclamantului.
Întrucât a apreciat că decizia nr. 179/17.10.2007 este lovită de nulitate absolută fapt ce determină inutilitatea analizării acesteia sub aspectul temeiniciei, instanța de fond a dispus anularea acestei decizii.
Prin decizia nr.182/22.10.2007 intimata a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantului, decizie pe care instanța a apreciat-o de asemenea ca fiind nelegală, decizia nu cuprinde mențiunea privind instanța la care se putea contesta decizia cu încălcarea dispozițiilor art.268 al.2 lit. f) din Codul Muncii.
Deși în decizie se face referire la împrejurarea că reclamantul ar fi întârziat în mod repetat la serviciu prezentându-se cu întârziere in dupa incheierea ședinței operative, nu se menționează data săvârșirii abaterilor repetate de la disciplina muncii și în mod concret durata întârzierilor.
Potrivit dispozițiilor art.268 al.2 lit. a din Codul Muncii decizia trebuie să cuprindă descrierea faptei săvârșite.
Descrierea faptei reprezintă un element esențial în funcție de care instanța poate aprecia dacă fapta constituie sau nu abatere disciplinară în sensul dispozițiilor art.263 al.2 Codul Muncii și în funcție de împrejurările concrete în care fapta a fost săvârșită, de gradul de vinovăție al salariatului, de consecințele abaterii disciplinare -ce trebuie să rezulte din descrierea faptei - instanța să poată stabili dacă angajatorul a respectat criteriile obligatorii de individualizare a sancțiunii disciplinare prevăzute de art.266 Codul Muncii.
Data săvârșirii faptei constituie de asemenea un element esențial ce trebuie precizat în cuprinsul descrierii faptei întrucât în raport de această dată instanța poate verifica dacă angajatorul a respectat dispozițiile 268 al.l Codul Muncii cu privire la termenul de prescripție a răspunderii disciplinare.
Dat fiind caracterul formal al deciziei de sancționare, fapt ce rezultă din reglementarea imperativă a dispozițiilor art.268 al.2 Codul Muncii, precum și din dispozițiile art.71 Codul Muncii ce prevăd că în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere - lipsa din cuprinsul deciziei a unor elemente prev de art.268 al.l nu poate fi complinită prin alte acte anterioare, ulterioare sau concomitente emiterii deciziei, inclusiv prin apărări făcute în fața instanței de intimată cu ocazia judecării contestației îndreptate împotriva deciziei.
Instanța de fond a mai reținut că reclamantul a fost convocat pentru efectuarea cercetării disciplinare chiar în data când a fost realizată această cercetare 19.10.2007 cu încălcarea dispozițiilor art.75 al.3 din contractul colectiv de muncă la nivel național ce dispune că salariatul trebuie convocat cu cel puțin 5 zile înainte de data efectuării cercetării disciplinare.
Întrucât a apreciat că această decizie este nelegală, instanța de fond a dispus anularea deciziei nr.182/22.10.2007 cu consecința repunerii reclamantului în situația anterioară.
În baza dispozițiilor art.78 Codul Muncii instanța de fond a obligat pârâta la plata despăgubirii egală cu salariile de care a fost lipsit reclamantul până la reintegrarea sa.
Prima instanță a respins capătul de cerere privind plata diferenței dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, motivat de faptul că reclamantul susține că în mod ilegal în august 2004 i-a fost diminuat în mod unilateral salariul de la 25.460.000 ROL la 16.886.000 RON, însă potrivit mențiunilor de la poziția 8 din carnetul de muncă diminuarea salariului s-a făcut în baza actului adițional din 1.08.2004, instanța reținând însă că reclamantul nu a contestat în instanță valabilitatea acestui act adițional, în condițiile în care anularea acestui act constituia o premisă a obținerii diferenței de drepturi salariale.
Astfel, prima instanță a respins capătul de cerere privind acordarea retroactiv pentru 3 ani a sporului de toxicitate și sporului pentru condiții deosebite întrucât nu rezultă din contractul individual de muncă sau din actele adiționale că părțile ar fi negociat acordarea acestor sporuri și capătul de cerere privind rectificarea carnetului de muncă întrucât acest capăt de cerere a avut un caracter accesoriu față de capetele de cerere respinse.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul, solicitând admiterea căii de atac formulate și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii astfel cum a fost formulată. Hotărârea pronunțată de Tribunalul Bucureștia fost criticată pe motive de nelegalitate și netemeinicie, arătându-se în esență următoarele.
Actul adițional prin care s-a redus salariul contestatorului de la 25.000.000 Rol la 16.886.000 Rol nu a fost semnat de contestator și pe cale de consecință este lipsit de efecte juridice; prin dispoziția angajatorului, pe perioada aprilie 2003-octombrie 2007, s-a schimbat locul de muncă al contestatorului din condiții normale în condiții deosebite și vătămătoare, pentru care se prevede un spor de toxicitate de către la nivel de ramură și de unitate și pe care angajatorul avea obligația să-l aplice.
Calea de atac a recursului a fost exercitată și de intimata-angajatoare, solicitând admiterea căii de atac și casarea sentinței Tribunalului București și în rejudecare respingerea acțiunii ca nefondată. În esență, recurenta - - a criticat hotărârea atacată pentru următoarele aspecte:
Contradicție între minută și dispozitiv, deoarece prin dispozitivul sentinței se dispune anularea deciziilor contestate, iar prin certificatul de grefă emis după redactarea minutei s-a arătat că instanța a dispus disjungerea soluționării capătului de cerere privind anularea deciziilor respective, greșita soluționare a excepției tardivității introducerii contestației. Pe fondul cauzei, recurenta a învederat instanței de control judiciar că în mod eronat, prima instanță a respins proba cu expertiza contabilă, deși a obligat societatea angajatoare la plata către contestator a drepturilor salariale restante majorate, indexate și actualizate, fără să specifice în dispozitivul hotărârii cuantumul acestor drepturi bănești. Recurenta a mai susținut că în mod greșit prima instanță a constatat nulitatea deciziei de concediere deoarece data săvârșirii faptei rezultă din raportul de constatare și referatul directorului de producție, despre care se face vorbire în decizia anulată. Recurenta a mai arătat faptul că nu a indicat care anume Tribunal este competent să soluționeze contestația pentru că nu cunoaște domiciliul contestatorului, precum și faptul că în cauză, convocarea contestatorului în vederea cercetării disciplinare s-a realizat în asemenea condiții încât dreptul contestatorului la apărare nu a fost prejudiciat.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul contestatorului, instanța de control judiciar reține că în mod corect Tribunalul Bucureștia luat în considerare actul adițional din 1.08.2004, înscris în carnetul de muncă, în condițiile în care salariatul nu a contestat în instanță valabilitatea acestuia. Nu se pot reține ca pertinente susținerile contestatorului, în sensul că actul adițional din 01.08.2004 nu ar avea o existență juridică reală, ci fiind întocmit pro causa, deoarece actul adițional sus-menționat și-a produs efectele prin diminuarea salariului contestatorului, fiind înscris și în carnetul de muncă al acestuia.
În ceea ce privește neacordarea sporului solicitat de contestator și anume spor de toxicitate și spor pentru condiții de muncă deosebite și vătămătoare, Curtea reține că în mod corect, prima instanță a apreciat că nu se impunea acordarea acestor sporuri în condițiile în care din contractul individual de muncă și nici din actele adiționale nu rezultă că părțile ar fi negociat acordarea acestor sporuri.
Referitor la recursul formulat de intimata-angajatoare - -, Curtea analizând motivele de recurs formulate prin raportare la întreg materialul probator din dosarul cauzei, apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la primul motiv de recurs și anume existența unei contradicții între dispozitiv și minută, din analiza conținutului celor două acte procedurale, rezultă că nu există nici o neconcordanță, dispozitivul reflectând în mod fidel soluția la care a ajuns instanța de fond în urma deliberării și pe care a consemnat-o pe scurt în minută. Eroarea de care vorbește recurenta se regăsește în certificatul de grefă emis de instanță la solicitarea recurentei în care, într-adevăr din greșeală, s-a menționat disjungerea anulării deciziilor contestate, în loc de dispune anularea deciziilor respective. Fiind vorba de fapt de o eroare materială strecurată în certificatul de grefă, având în vedere că aceasta nu afectează în nici un fel valabilitatea minutei sau a dispozitivului hotărârii atacate, instanța de control judiciar apreciază ca nefondată această critică formulată de recurentă.
Recurenta a mai criticat și greșita soluționare a excepției tardivității introducerii contestației față de disp. art.267 alin.5 Codul Muncii. Verificând înscrisurile depuse în probațiune de către angajator, rezultă că data comunicării deciziei de concediere este 23.10.2007, iar contestația a fost înregistrată la instanță la data de 12.11.2007, în interiorul termenului de 30 de zile reglementat de dispozițiile legale. Pe cale de consecință, motivul de recurs formulat este neîntemeiat.
Recurenta - - a mai criticat hotărârea primei instanțe și sub aspectul greșitei respingeri ca nepertinentă și neutilă cauzei, a probei cu expertiza contabilă solicitată de societatea angajatoare, în concepția sa expertiza fiind necesară pentru calculul drepturilor salariale datorate contestatorului în ipoteza admiterii acțiunii introductive. Față de dispozițiile legale aplicabile în cauză (art.78 Codul Muncii ) care prevăd obligativitatea plății drepturilor salariale majorate, indexate și actualizate către salariat în ipoteza anulării deciziei de concediere și având în vedere că stabilirea cuantumului acestor drepturi se poate face cu ușurință de angajator, pornind de la salariul pe care-l avea contestatorul la momentul concedierii, luând în calcul eventualele majorări sau indexări salariale, care au avut loc până la data reintegrării efective, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a apreciat proba ca nepertinentă și neutilă cauzei, respingând-o ca atare.
De asemenea, în mod corect a considerat instanța de fond că lipsa menționării datei săvârșirii faptei pentru care s-a aplicat sancțiunea disciplinară a concedierii atrage nulitatea deciziei emise de angajator, în condițiile în care disp. art.268 alin.1 Codul Muncii prevăd o astfel de sancțiune în cazul omisiunii unuia sau unora din elementele expres prevăzute de textul de lege. Argumentele invocate de recurentă în sensul că data săvârșirii faptei rezultă din raportul de constatare și din referatul directorului de producție, nu sunt pertinente, deoarece data săvârșirii faptei trebuie menționată în chiar cuprinsul deciziei de sancționare, iar faptul că în decizia de sancționare se face vorbire sau trimitere la alte acte de cercetare disciplinară, în care s-a specificat data comiterii faptei, nu este de natură să suplinească din punct de vedere juridic această lipsă.
Recurenta a mai învederat instanței de control judiciar faptul că în mod greșit instanța de fond a reținut nulitatea deciziei de concediere pentru nerespectarea termenului de 5 zile pentru invitarea la conciliere. Din considerentele sentinței recurate rezultă că prima instanță a mai reținut în mod corect, de altfel, nerespectarea termenului de 5 zile pentru convocarea în vederea efectuării cercetării disciplinare și nu a concilierii (care reprezintă cu totul altceva), termenul fiind stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel național, care este direct aplicabil. Faptul că în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu există nici o prevedere în acest sens, nu este de natură să conducă la o altă concluzie.
De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță că decizia de concediere a fost emisă și cu nerespectarea prevederilor art.268 alin.2 lit.f Codul Muncii, care impune indicarea instanței competente atât sub aspect material cât și sub aspect teritorial, să se pronunțe asupra contestației. Argumentul invocat de recurentă în sensul că nu cunoaște domiciliul salariatului și de aceea a fost în imposibilitate să indice Tribunalul competent din punct de vedere teritorial, nu poate fi reținut deoarece, domiciliul salariatului este trecut în mod obligatoriu în contractul individual de muncă al acestuia, document care se află desigur în posesia angajatorului. Chiar în ipoteza în care, contestatorul și-ar fi schimbat domiciliul, mutându-se în altă localitate, s-ar fi aflat în circumscripția teritorială a unui alt tribunal, din moment ce își desfășoară activitatea la societatea angajatoare, este evident că-și păstrase reședința sau (chiar în absența adresei de reședință) locuința în fapt în localitatea unde se afla și sediul angajatorului. Or, pentru stabilirea competenței teritoriale, ceea ce interesează este locuința efectivă a părții și nu locuința care figurează în documente oficiale (cartea de identitate). Este adevărat că în marea majoritate a cazurilor locuința în fapt coincide cu cea în drept, dar dacă nu există coincidență, primează locuința de fapt. Față de această situație, argumentele recurentei sunt nefondate și nepertinente, angajatorul având obligația clar specificată de dispozițiile legale să indice în decizia de sancționare în mod complet instanța competentă sub dublul aspect: material și teritorial.
Pentru toate aceste considerente, văzând și disp. art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursurile ca nefondate și va menține ca legală și temeinică hotărârea primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-contestator și recurenta-intimată - - împotriva sentinței civile nr.307/14.01.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.:
Dact.:
2 ex./7.11.2009
Jud.fond:
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Guranda Georgeta, Singh Ioana
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 1239/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 6246/2009. Curtea... → |
|---|
